INTERVIU cu scriitoarea Victoria Pătraşcu: ,, Literatura pentru copii este o literatură care formează oameni și șlefuiește personalități și suflete.’’

INTERVIU cu scriitoarea Victoria Pătraşcu: ,, Literatura pentru copii este o literatură care formează oameni și șlefuiește personalități și suflete.’’
Viena

 Sâmbătă 23 februarie 2019 şi duminică 24 februarie 2019, la invitaţia Centrului Cultural Româno-German din Nürnberg, scriitoarea de cărţi pentru copii, Victoria Pătraşcu, s-a întâlnit cu copiii de la Cercul literar ,,Junior e cititor’’ din Ludwigshafen şi cu cei din Nürnberg în cadrul proiectului literar ,,Întâlnire cu un scriitor român de literatură pentru copii’’. În cele două zile ne-am bucurat de lansarea cărţii ,,Stejarul pitic, cel mai bun tătic’’ însoţită de un atelier de creaţie pentru copii şi de un workshop dedicat părinţilor – ,,Lectura ca un loc de joacă’’.

Vocea Ta – „Stejarul pitic, cel mai bun tătic”, a găzduit cu prilejul acestei întâlniri multe poveşti frumoase printre ramurile lui. Copiii au ascultat cum se naşte o poveste şi au plăsmuit la rândul lor una.  Nu pot descrie în cuvinte bucuria imensă pe care mi-ați făcut-o acceptând invitația mea, o invitație făcută timid dar care a implorat tot Universul să spuneți: „Da.”

Victoria Pătraşcu – Centrul Cultural din Nürnberg, reprezintă locul în care am mers cu un biet Stejar pitic, dar unde am întâlnit multe ghinde roditoare. Avem un crâng și asta nu e puțin. Recunoștință pentru părinții care au străbătut 300 de kilometri pentru a asculta poveștile unui scriitor român. Mă bucur mult că poveștile ne-au adus împreună.

V.T. – Cum aţi scris cartea ,,Stejarul pitic, cel mai bun tătic’’?

V.P. –  Răspunsul scurt ar fi: cu creionul pe hârtie. Adevărul este că răspunsul este mult mai complicat. Scriu de multă vreme, dar am debutat târziu, abia în 2008, la 38 de ani. Atât mi-a luat mie să aflu ce trebuie să fac în viață. Dar, când am aflat, nu am mai șovăit o clipă. Am dedicat toată energia și priceperea mea literaturii pentru copii.

”Stejarul pitic, cel mai bun tătic” este o poveste dintr-un volum care îi și poartă numele. Ideea de la care a pornit a fost că, în multe dintre povești, se vorbește despre mame, despre sentimentele materne, despre dedicarea și spiritul de sacrificiu al acestora, dar prea puține vorbesc despre tați și despre ce gândesc sau simt ei. Mi s-a părut important ca cei mici să aibă și această perspectivă, să înțeleagă de ce uneori tații nu știu să-și exprime sentimentele cu ușurință, de ce uneori sunt nepricepuți. Așa s-a născut Stejarul pitic, acest tată morocănos pe care paternitatea îl transformă cu totul. Când am aflat cine este personajul despre care urma să scriu, am început să așez, pe rând, cărămizile care aveau să construiască povestea: prietenul Tricotici, veverița Bruni, fraţii stejari, vânătorii.

V.T. – Un stejar centenar, un arici cu pene, o bunică bionică, pingonauţi, cât de greu este să daţi numele potrivite personajelor dumneavoastră? Şi cum le găsiţi?

V.P. – Asta este partea cea mai plăcută a scrierii de poveşti. Am învăţat destul de repede că nu poți scrie povești credibile dacă nu ai personaje incitante. Personajele mele au dosar ca la Poliție. În dosare am caracterizări şi biografii stufoase. Trebuie să ştiu totul despre personajele mele: de unde vin, unde locuiesc, ce mănâncă, ce preferințe și tabieturi au, întamplările prin care au trecut până au ajuns la mine, cu ce se îmbracă, dacă au sau nu ticuri. De obicei, în acest proces apare și numele. Mai toate numele alese spun ceva despre personaj şi multe dintre ele sunt amuzante. Mă gândesc că, dacă aceste nume mă ajută să mă împrietenesc cu personajul, atunci o să-l ajute și pe cititor să se atașeze de ele.

V.T. – Dumneavoastră sunteți o scriitoare de succes de cărți pentru copii, aveți propriul dumneavoastră stil. Cum reușiți acest lucru?

V.P. – Nu știu dacă sunt o scriitoare de succes. Nu știu cum se măsoară succesul. Dacă se calculează în funcție de numărul de exemplare vândute, am colegi scriitori care vând mai mult decât mine. Dacă se cuantifică în numărul de apariții în media, mă tem că nu stau foarte bine. Stau în schimb destul de bine, iar asta mă bucură peste măsură, la numărul de interacțiuni cu cititorii, oameni care îmi scriu și îmi spun cum unele dintre poveștile scrise de mine le-au schimbat viața sau i-au făcut să gândească altfel. Sunt mesaje care mă ajută să scriu mai departe și care reprezintă pentru mine dovada că ceea ce fac nu este lipsit de sens. În privința stilului, nu știu ce să spun. În povești mă pun pe mine, așa cum sunt, vorbesc prin gurile personajelor mele, ma bucur sau plang cu ele, sunt disperată, tristă sau veselă. Mă străduiesc să nu mint și să fiu autentică și dau drumul în lume cărților atunci când simt că nu mai am nimic de schimbat sau de adăugat. Tocmai de aceea nici nu prea îmi recitesc cărțile după apariție. De teamă să nu care cumva să descopar că aș fi putut să spun mai bine una sau alta.

V.T. – Ce teme abordați în poveștile pe care le creați?

V.P. – Aici un critic literar ne-ar fi fost de mare folos. Nu sunt pricepută să fac disecții pe propriile mele povești. De fapt, nici pe ale altora. Apar teme diverse. Vorbesc adesea despre cum este să fii și să te simți altfel, diferit, deosebit de ceilalți, despre cum poți să supraviețuiești chiar și când simți că nu ești acceptat într-un grup. Am întâlnit multi copii triști pentru că se simțeau excluși, pentru că ceilalți îi judecau, le puneau etichete şi îi izolau. Scriu și despre lucrurile pe care le întâlnesc copiii în fiecare zi: despre televizoare și felul în care tehnologia ne schimbă viața, despre grabă și lipsă de timp, despre felul în care am vrea să înlocuim cu obiecte/cadouri absența noastră din viața celor dragi, despre notele de la școală și felul în care ele vorbesc despre noi, despre bunici și ceea ce ne pot dărui ei, despre școală, despre tramvaie care se transformă în dragoni, despre puterea imaginației de a schimba lumea.

V.T. – Cine sunt primii dumneavoastră critici în timpul lucrului la o carte?

V.P. – Nu accept critici în timpul lucrului la povești. Cred că, dacă aș face-o, nu aș mai scrie vreun rând. Scriu în liniște, la birou, fără intervenții exterioare. Scriu dimineața, devreme, în liniștea aceea deplină când se naște o nouă zi. Doar așa pot să-mi aud personajele cum vorbesc. Accept însă critici după ce povestea e scrisă. Sunt doi-trei prieteni buni, care citesc cam tot ce scriu și care sunt neînduratori (glumesc, desigur). Pe ei îi ascult cu atenție, dar asta nu înseamnă că le urmez întotdeauna sfaturile.

V.T. – Eu cunosc absolut tot ceea ce ați publicat până în prezent, povestiți cititorilor și mie inclusiv când va apărea următoarea carte pentru copii și ce teme va aborda.

V.P. – Aştept ca în acest an să apară încă două cărți. Prima va apărea la Editura Cartier în această primăvară și se numește ”Șansa lui Bilețel”. Vorbește despre risipă și reciclare într-o manieră ludică. Este vorba despre un bilețel, un post-it, pe care un copil a scris cuvinte urâte. Bilețel își deplânge soarta nedreaptă, dar, cu ajutorul prietenilor de pe birou, află că poate avea o a doua șansă dacă va fi reciclat. Cred că e important să le dăm de gândit copiilor, să înțeleagă că resursele lumii noastre sunt limitate. Poate, dacă vor înțelege asta de la vârste mici, nu vor mai accepta cu atâta nepăsare tăierea pădurilor. A doua carte va apărea în toamnă, la Editura Cartea Copiilor, și este povestea unui tramvai și a unei călătorii imaginare printr-un București de poveste. Cele două cărți vor fi ilustrate de două ilustratoare grozave. Zelmira Szabo îi va da chip lui Bilețel, iar Cristiana Radu, premiată de trei ori la concursul ,,Cele mai frumoase cărți din România’’, va sui cu acuarele şi pensule în tramvaiul fantastic.

V.T. – Despre valoarea cărților dumneavoastră vorbesc premiile importante obținute: în 2007, premiul al II-lea la concursul de dramaturgie ”100, 1000, 1000000 de povești”, în 2017, Premiul de Excelență ,,Itsy Bitsy’’ la categoria Literatură pentru copii, selecția la White Ravens, dar și dramatizările poveștilor dumneavoastră și difuzarea de către  Radio România. Ce însemnătate au aceste recunoașteri pentru dumneavoastră?

V.P. – Mă bucur de ele, dar nu le dau o importanță exagerată. Știu că, în lumea mare, sunt scriitori extraordinari de literatură pentru copii. Simt că mai am drum lung de făcut. În plus, istoria ne-a arătat că mai toate premiile poartă în ele o mare doză de subiectivism.

V.T. – Ce carte din câte ați scris, i-ați oferi-o unui copil despre care se spune că nu prea îndrăgește lectura, pentru a-l convinge că cititul este o activitate plăcută?

V.P. – Problema cu încurajarea cititului la copii nu este așa simplă. Nu-i de ajuns să pui o carte în mâna unui copil și să-l îndemni să o citească. Sunt numeroși factorii de care trebuie să ținem cont atunci când vrem să construim obiceiul lecturii. Ar fi bine să fim noi, adulții, exemple pentru copii, să vadă mai întâi că nouă ne face plăcere să ne scufundăm în paginile unei cărți. Să-i lăsăm să-și aleagă singuri cărțile, măcar la început, în copilărie. Să ținem cont și de interesele lor. Iar, apoi, după ce au citit o carte, poate să stăm de vorbă cu ei despre cele citite. Așa că nu știu care dintre poveștile mele ar fi potrivită pentru copilul căruia nu-i place să citească. L-aș lăsa mai degrabă pe el să-și aleagă una și am citi-o împreună.

 

V.T. – La 86 de ani, Eric Carle câștigă încă premii. Până la ce vârstă vă imaginați scriind cărți pentru copii?

V.P. – Voi scrie atâta timp cât mai am povești de spus. Nici o clipă mai mult, nici una mai puțin.

V.T. – Același scriitor faimos, întrebat fiind dacă îi este greu să scrie o carte, a răspuns astfel: ”Da, e tortură și bucurie. E o satisfacție enormă.” Pentru dumneavoastră cât de greu este să scrieți fiecare nouă carte?

V.P. – Sunt perfect de acord cu cele descrise de Eric Carle. E greu și minunat în același timp. Eu port mult timp cu mine povestea și asta devine chinuitor. Nu scriu un rând până când nu este definitiv scrisă în capul meu. Fac fișe de personaje, fac documentare pe diverse subiecte, dar povestea nu o scriu. E ca și cum mintea mea ar fi însărcinată. Se concepe acolo ceva și crește, crește pe zi ce trece. Dar incertitudinea mă omoară. Cum va fi? Ce îmi va spune? Va reuși să respire și să vorbească? Dar, apoi, atunci când o aștern în sfîrșit pe hârtie, sunt bucuroasă ca la nașterea unui copil.

În încheiere am pregătit trei întrebări fulger:

Când scrieți?

Victoria Pătraşcu: Am răspuns deja, dimineața devreme.

Cum scrieți?

Victoria Pătraşcu: De mână la primul draft. Mai apoi, în calculator.

Unde scrieți?

Victoria Pătraşcu: Povestea o scriu la birou, dar am un carnet în care îmi notez diverse

lucruri interesante. În cafenele și ceainării, uneori în autobuz, alteori în tramvai.

‚,Stejarul pitic, cel mai bun tătic’’

de Victoria Pătrașcu, cu ilustrații de Livia Coloji

Editura Cartea Copiilor
Grupa de vârstă: 3–10 ani
An apariție: 2012

 

 

 

interviu realizat de Nadia Marin,

iniţiatoarea Proiectului literar anual ,,Întâlnire cu un scriitor român de literatură pentru copii’’

 

Viena
Categorii
GermaniaInformații utile
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole