AURORA BOREALĂ, ÎNTR-O SEARĂ LA CLUJ

Deodată, lumea din jur s-a estompat. A dispărut. Se auzea doar un zumzet, doar un murmur abstract şi neutru… Şi erau mulţi oameni acolo, în elegantul şi intimul salon...
Banner 2

Deodată, lumea din jur s-a estompat. A dispărut. Se auzea doar un zumzet, doar un murmur abstract şi neutru… Şi erau mulţi oameni acolo, în elegantul şi intimul salon al Doinei Meiseles. Veniserăm la un fel de coktail semi-oficial. Ziarişti, oameni de artă din diferite domenii, personalităţi ale vieţii publice, scriitori. Gazda, care este şi editoarea „Jurnalului săptămânii”, ca şi a unei reviste de succes, dar şi iniţiatoarea Organizaţiei Ziariştilor şi Oamenilor de Cultură  Ooriginari din România, a spus, la început, câteva cuvinte, accentuând atmosfera de amiciţie a întrunirii.

Când spiritele uşor sau mai încălzit, ne-am mişcat unii, alţii, cu câte un pahar simbolic în mână, schimbând o vorbă, două, din complezenţă sau din interes, sau poate şi din curiozităţi ascunse… În ce mă priveşte, mă frapase, printre altele, că se afla cu noi, onorându-ne, dr. Herman Bercovici, medicul personal şi oficial al primului ministru. Omul acesta, ştiam bine, care-i filtrează, cenzurează şi, într-un fel, influenţează viaţa şefului guvernului nostru, este şi prieten intim cu Bibi Nathaniahu. Soţia sa, de asemenea, este deosebit de apropiată de Sara Nataniahu. Şi ştim bine, ce rol au soţiile, în viaţa soţilor lor, ce forţe – aş spune nedemocratice, dar nu de puţine ori  potenţial pozitive – ce forţe, deci, pot fi şi, de fapt, sunt. Eram onoraţi, în seara respectivă, prin urmare, de nişte oameni de valoare autentică, originari de-ai noştri, din România. Să mai adaug că acest domn doctor, Ţvica (cum îi spun apropiaţii lui) Bercovici, a devenit de curând şi Consulul onorific în al României în Israel. Se-nţelege, nu din întâmplare! Sigur, mi-am zis, ar fi interesant să-l cunosc şi eu pe acest domn doctor. Eram interesat mai mult din curiozitatea mea mpur gazetărească, dar şi cu gândul că o astfel de relaţie „nu strică!”… Numai că, la fel ca mine mai erau atâţia, încât Consulul onorific al României şi, aş spune, consilierul personal, uneori, al primului ministru israelian, deşi modest, aşezat şi cu foarte mult bun simţ natural (stătea retras, relativ discret, într-o parte, la intrare) avea adunat, totuşi, în jurul său, un bogat ciorchine de oameni.

Observând cum stau lucrurile, am rămas cuminte, prin alte părţi ale salonului, mai ales pe lângă masa bogat încărcată cu bucate alese. Mă duceam ca să am de unde veni din nou, la masă, şi să mai ciugulesc un sanviş mic cu salmon, o tartă cu icre de manciuria, o feliuţă de „paştida” fină…

Intr-un relativ timp târziu, spaţiul a devenit mai vizibil, unii s-au retras discret, cei mai serioşi încă se-nvârteu pe la „bufetul” uşor devastat, unde tronau acum brânzeturi de clasă, asortate cu-n strop de vin românesc şi ceva coniac franţuzesc. Ei, îmi zic, acum ar trebui să-ncerc să vorbesc şi eu cu vedeta asta a serii!… Mă-ndrept spre modestul colţ unde prefera să stea distinsul oaspete. Dar, mă-ntreb, cam descumpănit, în ultima clipă, ce să-i spun?! De fapt nu ne cunoaştem, n-avem nimic comun. Scena mi-o imaginam un pic cam ridicolă, cam „forţată” şi, când mai observ, apropiendu-mă totuşi, că„ciorchinele” mai persistă ( unii mi-au spus între timp că au discutat cu el, rugându-l, delicat sau nu, câte una, câte alta) ei bine, fac stânga-n prejur, şi dau să mă-ntorc. Atnci, în momentul acela, simt o privire anume asupra mea.

Nu departe de dr. Bercovici, un pic izolată, o doamnă de o rară distincţie, blondă, cu ochi albaştri, decent şi elegant îmbrăcată, mă priveşte zâmbind. Ştiam, din şuşotelile serii, că este chiar soţia medicului româno-israelian, ea însăşi o personalitate de o deosebită valoare. Pianistă de talent. Profesoară de muzică, de pian, în învăţământul superior, Directoare a Academiei de muzică din Ierusalim, excelentă organizatoare şi, în primul rând, artistă de o rară fineţe.

…Era, asupra mea o privire luminoasă, care mă transfigura şi-mi dădea curaj. Era un zâmbet blond şi cald. Era o linişte şi o siguranţă onestă. Şi nu ştiu cum, o îndrăzneală care nu mi-e tocmai în fire, îmi îndreaptă paşii spre distinsa Doamnă Elisabeta Bercovici, şi încep a vorbi dezinvolt şi deosebit de respectuos. După ce mă prezint şi Doamna îmi zice cum se numeşte, se-nfiripă o discuţie uşor convenţională, dar străbătută de un anume flux agreabil, decent şi sincer. Şi aflu, printre altele, că Doamna Elisabeta a studiat la Conservatorul din Cluj, a fost studentă în minunatul oraş transilvănean, iar mintea mea n-are altă treabă decât să-şi amintească de singura mea vizită la Cluj, pe când eram student în Iaşi şi în fiecare duminică dimineaţa – prezent la cenaclul literar Mihai Eminescu. Şi, ca prin vis revăd Clujul acela fascinant, în vizita noastră la cenaclul omolog, studenţesc. Clujul cu ceaţa lui de toamnă în înserare. Veniserăm în „schimb de experienţă” la poalele Dealului Feleacului. Eram cu Dorel Schor, şi Sorin Stoian, şi cred Horia Zilieru, eram, dacă memoria nu mă-nşeală cu Marin Sorescu, Ion Crânguleanu şi alţii, şi alţii, printre care, vezi doamne!, şi eu. Gazdele aveau, şi nume sonore, dar erau deosebit de binevoitoare, de primitoare.

Eu îi mai ştiam pe unii de acolo din citit, dar toată fiinţa mea se concentra, fără să vreau şi fără speranţă de nici un fel, asupra unei fete de o extraordinară frumuseţe, o fineţe de om, o tandreţe plutitoare, o modestie şi o măreţie cum nu credeam că pot exista. Diafană, vaporoasă, angelică. O clipă ni s-au întâlnit privirile. Convenţional şi amabil. Un zâmbet. Privirea ei era o privire calmă şi senină, care nu era decât un fel de şoapta ce ştia să ascundă, de fapt, un adânc clocot interior. Privirea aceea era, nici mai mult, nici mai puţin, a Anei Blandiana.  Acelşi sentiment l-am încercat, pentru o clipă, întâlnind lumina calmă a privirii Doamnei Elisabeta, în casa Doinei Maiseleş. Povestesc toate astea, ca să-mi justific, într-un fel, curajul elocinţei mele vizavi de Doamna Muzicii lui Schopin.

…La Cluj, în ceaţa ca o  canava de poveste, în seara aceea de toamnă din studenţia mea, gazdele ne-au dus pe Dealul Feleacului, şi ne-am oprit mai sus, pe şosea, era de-acum târziu, ne-am oprit chiar pe şosaua şerpuitoare, cu luciu metalic luminat de becurile stâlpilor de beton, de pe margine. A apărut printre noi şi-o sticlă cu palincă aromată şi tare, o sticlă de zâmbet şi vorbe bune, care umbla din mână-n mână, din gură-n gură. Ridicol!, gândind la acea Ana Blandiana, mi-am zâmbit, căci mi-a plăcut să mă gândesc la faptul că o sărut, de fapt, indirect. Şi asta pentru că a băut puţin şi Ana Diafana, şi ochii i-au sclipt. S-au recitat versuri, cineva a cântat frumos, de jale, iar eu nici nu eram acolo, eu pluteam peste clipocirile luminilor oraşului înceţoşat, învăluit într-o auroră boreală. Cântecul trist se ducea în întunericul Dealului şi-al Clujului întreg, iar sufletul meu era atât de mişcat de vibraţia luminilor, din ceaţa aceea de poveste. Pluteam prin auroră şi-odată cu ea…

Am mers apoi, cu toţii, la o „reuniue tovărăşească”, căci era sâmbătă seara, şi muzica era bună, iar când a fost tangoul mult aşteptat, eu, care de regulă sprijineam pereţii sălilor de dans (din timiditate, din teamă de ridicol, căci eram scund şi complexat şi nu-mi plăcea să dau din coate, spre a atinge umărul fetei, pe care aş fi dorit s-o invit la dans frumos şi decent) iată, eu am avut acelaşi curaj negândit, necalculat, pe care-l avusesem şi acum, când am intrat în vorbă cu distinsa Doamnă, eleganta şi esenţiala Doamnă Elisabeta. Pe semne, mai eram cu capul în Aurora Boreală, susţinută poate şi de palinca aceea parfumată şi înşelătoare, căci m-am dus şi am invitat-o, ei da!, pe Ana Blandiana. Mai înaltă ca mine cu un cap, cel puţin. Şi totuşi!…

Ea îmi zâmbeşte cald şi diafan, dansăm, vorbim puţin de poezie, vorbim de una sau de alta, şi nemaiavând ce-i spune, într-un moment de oarecare luciditate, comentez zâmbind că or fi unii, pe margini, care se amuză văzându-ne pe noi, discordanţi, dansâd. (Ana Blandiana avea atunci  pantofi cui. Era deci mai înaltă, decât era ea de fapt! Dar era superbă, catifelată şi vaporoasă şi deşteaptă).  Zâmbeşte şi mă contrazice uşor, dând impresia că nici că-i pasă de diferenţa dintre noi… Şi poate că, într-adevăr: ce-i păsa ei ?!…

Poate că-n astfel de momente, îmi place să cred, poetesa înmlădia în sinea ei versuri ce pot a fi ca cele scrise mai târziu, sub titlul: „Poate mă visează cineva”… Şi nu se poate să nu ştiţi şi dumneavoastră, tăcuţii mei cititori, o minunată poezie de-a ei. Iat-o, rescriind-o, recitând-o, cu  sufletul împarfumat de-aromele portocalelor, la distanţe de zeci de ani şi mii de kilometri: „Poate mă visează cineva -/ De aceea gesturile/ Imi sunt atât de moi/ Şi de neterminate,/ Cu scopul uitat la jumătatea mişcării,/Grotesc,/ De aceea contururile mi se şterg/ Secundă cu secundă/ Şi faptele mi se topesc…/ Şi poate cel ce mă visează/ E smuls din când în când/ Din somn,/ Trezit,/ Purtat cu sila-n viaţa lui/ Adevărată,/ De aceea mă întunec/ Suspendată uneori/ Ca de un fir care se topeşte de nea,/ Fără să ştiu/ Dacă va mai dormi vreodată/ Ca să mi se-ntâmple/ Ceva”…

După acest dans, am căutat-o din priviri: dar – nicăieri! Dispăruse pur şi simplu. După vreo douazeci de minute reapare. Avea pantofi fără toc înalt!

N-am mai invitat-o, căci îmi venise mintea (şi timiditatea) la cap. Dar am admirat-o. De-atunci, din seara Clujului cu auroră boreală, continui s-o admir. Ca poet, desigur, dar în primul rând, ca om! Şi cum să nu fie aşa, când tot ea, acest poet extraordinar, a scris, printre dansurile vieţii ei, printre atâtea altele: (…) „Nimic din ce ascund nu trăieşte/ Dincolo de hotarele mele. / Niciodată, niciodată nu se va sparge/ Echilibrul perfect/ Care doarme între lume/ Şi sufletul meu?/ Numai pentrucă nu există-n afară/ Il văd în mine-atât de limpede pe Dumnezeu?”…

Revin la dansul meu, fascinant şi ciudat, cu marea Doamnă a Poeziei. Şi printre banalităţile ce le-am fi consumat în paşi de tango, este posibil, dacă-mi amintesc bine, să-mi fi vorbit Ana Blandiana şi despre cârciumile Clujului, bombele alea ordinare, ca multe din România şi care mie îmi aduc aminte de versul lui Bacovia: „Barbar cânta femeia ceea/ Şi-n jur era aşa răscoală”…

–  Ai observat – s-ar fi putut să-mi spună ea, în dialogul pe care, sincer să fiu, l-am uitat – ai observat?!, în mai toate cârciumile de cartier scrie „Cântatul interzis!”. Ce-or fi având mai marii timpului nostru cu cântatul?! De ce să interzică tocmai cântatul?!

Si uite cum viaţa mi le ţese pe toate, aproape ca-n poveste, căci  din tristeţea substanţei „Cântatului interzis” mi-a fost dat să mă scoată doamna Elisabeta, soţia venerabilă a doctorului primului ministru, poeta pianului înmlădiat pe note. Şi discut acum, la Tel Aviv, cu această doamnă, care are un anume fel de privire blandiană, în timp ce aud pianina din salonul Doinei Meiseles, aud în zumzetul scăzut de voci,  una din Nocturnele lui Chopin, şi sunetele (vorba lui Arghezi) „au umplut clădirea toată./ Sertarele, cutiile, covoarele./ Ca o lavandă sonoră”… Degetele distinsei doamne se odihnesc uşor, dar eu mi le imaginez lunecând pe clape, îmbălsămând văzduhul şi înobilând locul, prin însăşi forţa lor de suflet, dominând prin curăţenie şi eteritate.

-Ţvica, vreau să-l cunoşti pe domnul Roni! M-a luat de mână, până la soţul ei. Puţin, am fost surprins, dar m-am recules într-o clipă şi astfel l-am cunoscut pe dr. Herman Ţvica Bercovici. Coseur cald, nefandosit, prieten din prima clipă, şarmant prin felul natural şi apropiat, povestitor luminos şi ardelean deştept. Aş zice sclipitor. Dar despre el, altă dată!

————————

Roni CĂCIULARU

Petah Tikva, Israel

martie 2017

Banner 3
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole