CREDINŢA M-A AJUTAT SĂ VĂD LUMINIŢA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI – INTERVIU CU LIDIA LEAHU

Lidia Leahu este o tânără de pe meleaguri bănăţene, care deşi se deplasează cu ajutorul scaunului rulant a simţit gustul succesului şi a învăţat la o vârstă destul de...
Viena

LIDIA LEAHU

Lidia Leahu este o tânără de pe meleaguri bănăţene, care deşi se deplasează cu ajutorul scaunului rulant a simţit gustul succesului şi a învăţat la o vârstă destul de fragedă că nimic nu se realizează fără efort, fără încredere în propriile forţe şi mai ales fără credinţa în Dumnezeu. Născută în în localitatea Frumuşeni, din judeţul Arad, Lidia a aflat, la vârsta adolescenşei că suferă de o boală incurabilă şi anume de distrofie musculară. Chiar dacă a ştiut de la bun început că, pe parcursul evoluţiei bolii, mersul  ei se va deteriora tot mai mult şi se va ajunge, la un moment dat dependentă de fotoliul rulant, Lidia a găsit resursele interioare necesare pentru a merge mai departe. Nu a abandonat şcoala, dimpotrivă a terminat Liceul „Adam Müller Guttenbrunn”, Arad şi a absovit  Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea “ Aurel Vlaicu ” din  Arad având un masterat în specializarea: Buget Public, Pieţe Financiare şi Bănci.

În prezent este preşedinta Asociaţiei  „Abilidy” din Arad, a coordonat, în perioada 15 iulie – 30 iulie 2014 Proiectul „Clubul Copiilor din Cetate – Frumuşeni” şi este iniţiatoarea proiectului „The Scar” – „Cicatricea”  În acest an a participat, la Galele „Atipic Beauty”, organizate în Cluj-Napoca, respectiv în Bucureşti înscriindu-se printre modelele care au defilat, în cadrul acestui eveniment de Fashion, cu scopul de a susţine drepturile persoanelor cu dizabilităţi demonstrând că tinerele  care se deplasează cu ajutorul fotoliului rulant pot oferi exemple de viaţă admirabile, demne de urmat.

 

Liliana Moldovan (L.M.) : – Aş vrea să începem acest interviu cu proiectul “Cicatricea”. Cum s-a născut şi ce presupune acest proiect cu nume controversat?

Lidia Leahu (L.L.) : – Proiectul „The Scar” (Cicatricea), s-a născut în urma mai multor experienţe personale.

Am traversat unele perioade foarte dificile şi am văzut ce m-a ajutat pe mine să merg mai departe.

De multe ori atât informaţiile care au ajuns la mine sub diverse forme, cât şi experienţele altor persoane m-au ajutat să mă ridic de la pământ şi să învăţ ce am de făcut.

Am hotărât să pun bazele acestui proiect cu credinţa că prin mărturiile săptămânale pe care le postăm pe paginile de facebook-ul „Lidia Leahu”, „Asociaţia Abilidy” şi pe site-ul lidialeahu.ro, vom reuşi să ajungem în sufletul oamenilor care au nevoie de o încurajare, care au nevoie să ştie că nu trebuie să renunţe, care au nevoie să ştie că indiferent de situaţia cu care se confruntă, într-o zi se va termina totul cu bine, care au nevoie să ştie că uneori şi ceea ce considerăm noi că este rău pentru noi, poate fi un lucru bun, care să ne aducă noi orizonturi.

Am pornit acest proiect cu o idee simplă şi am spus că dacă o mărturie postată de noi va reuşi să schimbe viaţa unui singur om în bine, acest proiect şi-a atins scopul.

Proiectul „The Scar” (Cicatricea) vrea să fie un proiect al speranţei.

 

L.M. : – În acest an ai fost implicată într-un alt proiect, proiectul „Atipic Beauty” iniţiat de fotomodelul Magda Coman, care se deplasează şi ea în scaun rulant. A fost prima ta participare la un astfel de eveniment? Cum te-ai simţit defilând pe scena de la Atipic Beauty?

LIDIA LEAHU

L.L. : – Aşa este, am participat în octombrie la Gala Atipic Beauty, care s-a desfăşurat în Bucureşti, la Palatul Parlamentului. Prima mea participare la Atipic Beauty a fost la Cluj.

Eu cred că acest eveniment nu e neapărat despre cum ne-am simţit noi, ci mai degrabă despre ce am reuşit să transmitem.

M-am alăturat proiectului având certitudinea că împreună suntem întotdeauna mai puternici şi voi răspunde întotdeauna pozitiv proiectelor frumoase, dacă mi se cere sprijinul.

Mesajele transmise de mine nu au fost mesaje care să gâdile urechile oamenilor, ci mesaje clare care cer o schimbare.

 

L.M. : – La vârsta de 14 ani ai primit diagnosticul de distrofie musculară progresivă cum s-a schimbat viaţa ta din momentul în care ai aflat că suferi de o boală incurabilă?

L.L. : – Viaţa mea nu s-a schimbat radical aşa cum ar crede unii. Eu am luat întotdeauna viaţa aşa cum a venit şi am încercat să fac lucrurile specifice vârstei mele.

Am ştiut de la început încotro duce boala, pentru că am o intuiţie foarte bună şi de multe ori înţeleg ce se ascunde în spatele unor cuvinte sau a unor acţiuni.

Medicul care avea să comunice mamei mele diagnosticul m-a rugat să aştept afară şi nu am auzit discuţia lor, dar când a ieşit mama afară din cabinet eu am întrebat-o: „Aşa-i că nu o să mai merg?”

Am mai mers singură încă vreo zece ani după punerea diagnosticului, apoi cu ajutorul cuiva, iar mai târziu am devenit dependentă de scaunul rulant.

 

L.M. : – Cum au reacţionat prietenii şi colegii de şcoală pe măsură ce boala progresa?

L.L. : – Cert îi că eu mi-am trăit viaţa considerându-mă o persoană normală, iar asta cred că i-a influenţat şi pe cei din jur şi i-a ajutat să mă privească la fel cum mă priveam eu, normală.

Am încercat întotdeauna să fac singură tot ce stătea în puterile mele şi am cerut ajutor numai în situaţiile limită, când cădeam şi nu mă mai puteam ridica singură.

Au fost ani buni în care deşi mă deplasam singură, dacă picam nu mă mai puteam ridica.

Umblam pe vârfurile picioarelor, pentru că s-au scurtat foarte tare tendoanele, iar puterea musculară a scăzut considerabil.

Relaţiile cu colegii au fost bune, zic eu. Unii mi-au devenit prieteni şi prieteni îmi sunt şi astăzi, pentru alţii probabil am fost o simplă colegă, iar altora poate le-am fost indiferentă.

 

L.M. : – Ca elevă şi apoi ca studentă la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad ai fost vreodată discriminată?

L.L. : – Uneori da, dar nu atât din cauza problemelor mele de sănătate, cât din cauza credinţei mele în Dumnezeu.

 

L.M. : – De ce ai ales o specializare universitară în domeniul financiar bancar?

L.L. : – De mică mi-au plăcut cifrele şi munca de birou, de aceea am ales specializarea „Contabilitate şi Informatică de Gestiune” în facultate, apoi la masterat am făcut o specializare în domeniul financiar bancar.

Deşi nu am lucrat în domeniile studiate, cred că mi-a folosit experienţa acestor ani pe care i-am petrecut prin băncile şcolilor, nişte şcoli neadaptate şi neprimitoare pentru oameni aflaţi în situaţii similare mie.

 

L.M. : – La ce resurse interioare şi exterioare ai apelat, de-a lungul anilor, pentru a trece peste cicatricele sufletului?

L.L. : – Prima resursă cred că a fost credinţa şi cumva poate părea un paradox, pentru că şi atunci când nu-l mai vedeam pe Dumnezeu şi nu mai vedeam vreo rezolvare pentru situaţia în care mă aflam,  tot credinţa mă ajuta să vad luminiţa de la capătul tunelului.

Apoi m-a ajutat mult familia mea, care a fost alături de mine. Fraţii mei veneau la mine şi la miezul nopţii dacă era cazul, sora mea stătea trează toată noaptea cu mine dacă mă simţeam rău. Toate astea au contat enorm.

Uneori am fost încurajată poate printr-un cuvânt bun, altădată prin sfaturi găsite în anumite cărţi, uneori printr-un citat, alteori poate printr-un vecin. Toate astea m-au ajutat să-mi vindec rănile din suflet.

 

L.M. : – Ai avut vreun model de persoană (cu sau fără dizabilităţi) care te-a inspirat?

L.L. : – Nu pot să numesc o anumită persoană, dar au fost anumite fapte care m-au inspirat. Fapte curajoase şi pline de bunătate.

 

L.M. : – Care crezi că este cel mai important „atu” al tău? Dar cel mai sâcâitor defect?

L.L. : – Atu, nu ştiu, poate intuiţia pe care mi-a dat-o Dumnezeu.

Defectul meu cred că este că uneori vorbesc când ar trebui să tac, iar alteori tac când ar trebui să vorbesc.

 

L.M. : – Jim Rohn, unul din părinţii literaturii motivaţionale spunea că succesul nu este altceva decât capacitatea de a realiza lucruri extraordinare în manieră simplă (ordinară). Ce înseamnă succesul pentru tine şi ce proiecte doreşti să realizezi în viitor?

L.L. : – Succesul de cele mai multe ori se referă la încercările mele de a-i face şi pe alţii fericiţi nu numai pe mine. În acest sens, am în vedere un proiect frumos pentru anul viitor, la care am şi început să lucrez, dar încă nu vă pot da detalii despre el.

După ce vom începe proiectul vă voi putea spune despre ce e vorba şi de ce acest proiect este important pentru mine.

 

Liliana Moldovan

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole