Totul în această viață începe cu „ceva”, apoi continuă cu misiunea care îți este de Sus dată…

Gândurile mele....
Viena

Dis-de-dimineață am primit un mesaj care m-a inspirat să scriu acest material. Mesajul era formulat astfel:
„Bună dimineața, scumpa mea, ieri radiai! Să rămâi așa frumoasă mereu! Nu am vrut să îți deranjez spiritul aseară, te-am lăsat în sfera ta… Azi vreau să te FELICIT pentru reușita de a reda demnitatea românilor în fața autorităților germane. Ești prima persoană pe care o cunosc, care a înțeles chintesența de a ridica românii din mocirla pribegiei. Toți se gândesc la buzunarele lor… TU te gândești la TOȚI. Dumnezeu să îți dea putere să duci lupta cât mai departe!” D.I.H
Aceste rânduri m-au determinat să vă scriu câteva dintre ideile ce mă însoţesc în această ,,luptă’’, să vă relatez ceea ce doresc să fac, iar nu în cele din urmă, să vă mobilizez și să vă motivez a vă alătura echipei mele.

Nu sunt o ființă perfectă, am ca toți oamenii defectele mele, mai şi greșesc, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să merg mai departe. De când mă știu, încă de la vârsta de 6-7 ani îmi făceam grupul meu de prieteni, unde aproape întotdeauna eram aleasă ca lider. Așa am început să fac lucruri frumoase în cartierul meu, să am grijă de straturile de flori din fața blocului, să nu las copiii să calce sau să rupă florile, să fiu pacifista de la locul de joacă, întotdeuna băgându-mă între cei care se certau pentru a-i liniști.
Dar cea mai frumoasă amintire pe care o am legată de acea perioadă este faptul că atunci când aveam în jur de 9-10 ani strângeam flori de câmp, confecționam din ele coronițe și buchețele, pe care le dăruiam îndrăgostiților aflaţi pe băncile din parcurile din zona unde am copilărit, orașul Moinești.
Cu aceeaşi însufleţire, pe la vârsta de 11-12 ani, făceam alt lucru, despre care privind acum în urmă, pot spune că era un gest atât de nobil. Banii pe care îi primeam de la străbunici îi strângeam, apoi mergeam duminica la biserică, cumpăram lumânări și le aprindeam la mormintele care, credeam eu, sunt părăsite. Le făceam curat, plantam flori și le aprindeam lumânări. Nu m-a învățat nimeni să fac acest lucru, nici măcar nu-mi e clar de ce o făceam. Ştiu doar că așa simțeam eu atunci că trebuie să procedez.

Mai târziu, când am început să fac naveta spre Liceul Industrial CFR din Piatra Olt, cum se numea atunci, ştiu că mă trezeam la ora 4.30 dimineața, mergeam câțiva kilometri pe jos (să fi fost chiar şi trei kilometri), pentru a ajunge la gara din Râmnicu Vâlcea de unde luam trenul pentru a ajunge la cursuri. Așa mi-am petrecut cei patru ani de liceu, pe o navetă zilnică, care începea la ora 4 dimineața și se încheia la ora 16:30, când mă întorceam acasă. Învățam în tren, îmi făceam temele tot în tren, iar seara, la ora 20:00, imediat după ce se terminau desenele animate (zâmbesc şi acum când îmi amintesc), adormeam.
În aceşti patru ani am cunoscut mii de persoane cu care am interacționat, învățând apoi să cunosc şi să simt omul. A fost o experiență frumoasă, un pic cam grea pentru un copil de 14 ani. Ajunsă însă la vârsta maturității, mi-am dat seama că acești ani m-au călit și instruit pentru viață, m-au format pe mine, omul de astăzi.
Nu am fost un copil care să le fi avut pe toate. Dimpotrivă, au fost zile când stăteam cele 12 ore doar cu o pâiine (cumpărată caldă de la brutăria de lângă școală), iar când îmi permitea bugetul, mă răsfățam cu doi mici puși în pâine.

Chiar dacă nu aveam, tot împărțeam cu colegii mei, săturându-mă pur și simplu atunci când îi vedeam pe ei fericiți.
Nu m-am oprit aici. În anii ce au urmat, mi-am dedicat o parte din timp făcând același lucru pe care îl făceam atunci când eram mică, dar de această dată la Râmnicu Vâlcea, unde m-am stabilit. Am continuat a merge la biserică cât mai des posibil, am avut grijă de mormintele părăsite, iar într-un timp am și cochetat cu ideea de a merge la o mănăstire. Lucru pe care l-am și făcut, prezentânu-mă la Mănăstirea dintr-un Lemn din județul Vâlcea. După o discuție de câteva ore cu o măicuță, aceasta m-a îndrumat să-mi continui studiile. Mi-a spus că eu voi putea face lucruri mărețe ca om în lume, să fac mai bine o facultate. Mi-a mai spus, măicuţa, o frază pe care nu am uitat-o niciodată: „Maică, eu cred că Dumnezeu a avut timp când te-a făcut pe tine, mergi mai bine după ideile tale, că sunt foarte sănătoase!”

Așa am început mai serios lucrul cu oamenii, am inițiat și am derulat multe proiecte, iar atunci când am ajuns în Germania cu zece ani în urmă, am simțit că venirea mea aici are un scop, iar acela este de a promova românii și România.
Așadar, am început acum zece ani prin înființarea Agenției de Presă Aşii Români, a ziarului VOCEA TA și a Centrului Cultural Româno-German.
Nu puține au fost activitățile organizate de mine în acești ani ca voluntar, iar în acest moment, după zece ani de muncă asiduă, mă pot bucura de rezultate. Oameni politici de nivel internațional felicită activitatea și rezultatele mele, ba chiar o parte dintre ei se implică activ în ceea ce fac, lăudând în același timp, românii și implicit, România.
E un succes! Unul binemeritat, dorit şi muncit. Acum zece ani am sperat ca numele nostru, al românilor, să fie din ce în ce mai des pronunțat în sens pozitiv. Pe lângă meritoşii olimpici, sportivi și inventatori români, consider că TOȚI avem această misiune de a face lucruri mărețe, prin care nația noastră să fie promovată.

Nu mă voi opri aici, voi continua munca de promovarea a românilor și a României și sunt sigură că vom avea parte de tot respectul pe care NOI, românii, îl merităm!

Ionela van Rees- Zota 14 ianuarie 2019

Viena
Categorii
ExclusivGermania
1 Comentariu
  • radu alexandrescu
    14 ianuarie 2019 at 3:47 pm
    Răspunde

    Foarte frumos, felicitări!! La cât mai multe realizări!

  • Răspunde

    *

    *

    Alte Articole