De ce românii merg ca racul? (O analiză nepătimașă și neconvențională)

  Orice om cu scaun la cap din România și din afara ei, lesne constată (primii pe pielea lor, ceilalți prin atentă observație) că, după un an și jumătate...
Viena

 

Orice om cu scaun la cap din România și din afara ei, lesne constată (primii pe pielea lor, ceilalți prin atentă observație) că, după un an și jumătate de cârmuire pesedisto-aldistă, țara a ajuns într-un foarte serios impas economico-social, lucru copios confirmat de forța conjugat-destabilizatoare a trei factori:

1)Creșterea semnificativă a prețurilor la o droaie de produse alimentare și nealimentare, rezultatul logic-necesar al scumpirii țițeiului, hidrocarburilor și energiei electrice, care scumpiri nu sunt nici pe departe ceea ce susține impostura-sa Liviu Dragnea (cică toate aceste majorări ar fi generate în mod artificial de o conspirație internațională antipesedisto-aldistă, conspirație alimentată din interior de Banca Națională și, desigur, de președintele Klaus Iohannis), ci constituie inevitabilul efect de bumerang al unei economii cu cele mai mici investiții din ultimii 15 ani, totuși, obligată de armata necalificaților cu rol decizional să suporte o povară salarială (lefuri triplate pentru aleși și privilegiați, firimituri pentru ceilalți) cu mult peste puterile ei reale;

2)Trendul ascendent al inflației (în 2016 era sub 1%, acuma a ajuns la 5,2%), care – ne spune cu seninătate (posibil senilitate) sinistrul Tăriceanu – nu-i un motiv de îngrijorare, că doar în anii nouăzeci ea trecuse binișor de 100% și (dar asta, din motive politico-populiste, n-a mai spus-o) iată că n-am dat ortul popii, ci noi, cei puțini și groși de obraz, ne-am descurcat și azi am devenit putrezi de bogați, iar voi cei mulți ați supraviețuit;

3)Indicele Robor sau piatra de moară legată prin politicile într-o ureche de gâtul românilor cu împrumuturi bancare în lei, care în clipa de față înregistrează un îngrijorător 2,75% și același apetit de creștere pe viitor, ceea ce-i cu adevărat dramatic…

La întrebarea „De ce românii merg ca racul?” suntem îndemnați de psihologia noastră fatalistă („Numai mai rău să nu ne fie”, „Capul plecat sabia nu-l taie”, „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate să ducă” etc.), precum și de preadistorsionata noastră istorie oficială, ba că destinul ne-a așezat spațio-temporal în calea tuturor răutăților, de unde neeroismul resemnării și al milenarei continuități pe aceste meleaguri îndelung râvnite de neprieteni, ba că popoarele latine sunt greu de guvernat, iar românii (cei mai latini dintre latini) cu atât mai mult.

Atâta doar că, în lumina noilor documente istorice și a reinterpretării celor vechi privind trecutul nostru, o reinterpretare eliberată de balastul șabloanelor patriotarde și/sau al doctrinelor politice conjuncturale, ne dăm seama că astfel de răspunsuri sunt total nesatisfăcătoare pentru omul care, aidoma gânditorului Baruch Spinoza, face din căutarea dezinteresată a adevărului țelul suprem al vieții sale: nu doar că romanizarea străbunilor noștri era imposibilă în perioada postbelică (Traian cucerise cel mult 15 % din vastul teritoriu al Daciei), în aproximativ un veac și jumătate, cu rudimentaritatea mijloacelor propagandistice specifice vremii și cu niște legionari care ei înșiși de-abia vorbeau limba latină, dar, având în vedere calmul dacilor de pe sculpturi, mulțimea sculpturilor răspândite până dincolo de limesurile Imperiului Roman și nefireasca lor mărime pentru un popor cucerit, concluzia ce se impune este aceea că lucrurile la acest capitol stau taman pe dos de cum ni s-a spus la școală – limba traco-dacilor a influențat limba latină, asta deoarece prima era mai veche și totodată înrudită cu cea de-a doua pe linia pelasgo-etruscă, dovadă că poetul Ovidiu a învățat limba dacilor și chiar a scris versuri în ea după doar câteva luni de exil la Tomis; indiscutabil că strămoșii noștri au stat în calea „răutăților” migratoare (goți, huni, pecenegi, cumani, slavi etc.), însă în ceea ce-i privește pe turci și planurile lor strategico-militare, trebuie să admitem că ei nu ținteau centrul Europei pe ruta stabilită de grosul istoricilor români (peste Dunăre, împotriva celor trei principate românești), ci pe rute ocolitoare, dovadă cucerirea și masiva turcizare a Bulgariei, Albaniei sau Bosniei, dovadă că Soliman Magnificul s-a răfuit în anul 1526 cu Ungaria și a transformat-o în pașalâc, dar n-a procedat la fel cu Ardealul  (doar nu-i nimeni atât de naiv să creadă că s-a temut de ardeleni!), și – îndeosebi – dovadă că în anul 1683, fără a pune în pericol fragila suveranitate a celor trei principate, turcii au asediat a doua oară Viena (primul asediu al acesteia avusese loc în timpul războiului turco-austriac din 1529); în sfârșit, dar nu în ultimul rând, prin masivul exod al românilor postdecembriști (peste patru milioane, iar procesul continuă) se învederează relativitatea fidelității românilor din zilele noastre vizavi de țară, limbă, tradiții și obiceiuri, potrivit anticreștinescului „Trăiește-ți clipa!” și ultracarnalului „Țara este acolo unde mi-i bine”.

Prin urmare, în principal (da, căci distorsiunea lăuntrică a individului devine cauză de-abia după crearea cercului vicios al dezastrului genralizat!) românii merg ca racul  pentru faptul că nu avem niște conducători pricepuți, cinstiți și devotați nației, ci niște caricaturi politrucianiste, care necontenit (fie din prostie, fie prin hoție) mătrășesc cele două componente ale prosperității și echilibrului național: pământul așa cum ni l-a dat Creatorul, respectiv așa cum ni l-au lăsat moștenire înaintașii (teren arabil, bogății subterane, ape, păduri, dealuri, munți) și materia cenușie sau înzestrarea moral-spirituală a cetățenilor de haznă!

 

George PETROVAI

Sighetu Marmației,

 15 mai 2018

Viena
Categorii
Editoriale
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole