De vorbă cu scriitorul Ștefan Mitroi, omul pe care îl caută cărțile

  Mai există oare acea țară frumoasă, cu oameni simpli, care între două bătălii făceau din fluierele lor jgheaburi pentru lacrimile pietrelor înduioșate, de curgeau doinele la vale pe...
Viena

 

Mai există oare acea țară frumoasă, cu oameni simpli, care între două bătălii făceau din fluierele lor jgheaburi pentru lacrimile pietrelor înduioșate, de curgeau doinele la vale pe toți munții Moldovei și ai Munteniei și ai Țării Bârsei și ai Țării Vrancei?

Mai există codrii aceia adânci, mai avem tineri îndrăgostiți care să știe cum se troienește floarea teilor într-un sărut? Mai avem nevoie de poezie, mai credem în ea, acum, când îl sărbătorim pe acel tânăr cu ochi mari cât istoria noastră, vorba genialului oltean din Bălcești. Toate acestea dacă au existat sau mai există, nu știm. Știm doar că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, și li s-a spus Eminescu!

Interlocutorul nostru de astăzi vine dintr-un sat pierdut prin Câmpia Dunării, vecin cu Moromeții lui Preda, cu Darie al lui conu` Zaharia din Salcia, cu Dideștiul lui Galaction și cu marele Noica, din Vităneștiul natal. Citește mult, pentru că cititul n-a omorât pe nimeni, dar scrie la fel de mult. Scrie despre dragoste, amintiri, iubire și oameni, despre satul natal risipit în ţărâna timpului. Vorbește liber și în proză, și în poezie, neînșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune, iar în gazetărie a făcut istorie. A terminat Dreptul, a fost un pic procuror și restul poet. Redactor la „Scânteia Tineretului“, la supliment, redactor-șef al ziarului „Tineretul liber“ și președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, redactor-șef adjunct al TVR, director al ziarului AZI, redactor-șef adjunct al „Curierului Național“ și director al ziarului „Dimineața“, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, nu în ultimul rând, cum se intitulează pe pagina de Facebook, Ștefan Mitroi – freelancer writer.

„Sunt scriitori care se cred cu nimic mai prejos decât clasicii literaturii române, câțiva chiar decât Eminescu“

Domnule Ștefan Mitroi, sunteți un om al cărții, al cuvântului, dar, pentru o scurtă perioadă de timp, scriitorul, poetul și gazetarul Ștefan Mitroi a fost și… procuror! Dacă ar fi să faceți un rechizitoriu sentimental, poetic,  al literaturii române, al autorilor, cum ar arăta acesta?

N-am făcut rechizitorii nici cât am fost procuror, n-am avut când, pentru c-am părăsit această profesie după numai câteva săptămâni, atunci cum să fac lucrul acesta acum?! Asta nu înseamnă că nu pot arunca o privire asupra literaturii noastre de azi sau, dacă vreți, asupra lumii scriitorilor, din care fac parte și eu, și care nu este nici mai rea, nici mai bună decât celelalte lumi ce alcătuiesc lumea cea mare, din care facem parte cu toții. Aș zice că, uneori, e mai bine să-i cunoști pe scriitori din viața lor fictivă, care sunt cărțile, decât din cea reală, de zi cu zi. Poți avea surpriza, nu tocmai încântătoare, de a descoperi în aceasta din urmă niște oameni plini de defecte, câteodată lipsiți de curaj, alteori farisei, cel mai adesea plini de ei înșiși și de credința că nu sunt cu nimic mai prejos decât clasicii literaturii române, câțiva chiar decât Eminescu. Se scrie destul de mult azi. Nu toți cei care scriu sunt cu adevărat scriitori. Nu toți cei care sunt scriitori merită să fie așezați pe raftul cel mai de sus al literaturii. Nu toți cei care merită sunt așezați. Lumea literară e, din păcate, aidoma lumii politice: interese de grup, o permanentă luptă pentru putere și influență, multă vanitate, puține, chiar foarte puține conștiințe publice, principii pe măsura conștiințelor! Nu este însă chiar totul pierdut. Și asta datorită minunatului obicei al cărților, vorbesc de cele ce sunt într-adevăr importante, de a se desprinde de autorii lor și de lumea scriitorilor, în general, ducând viața literaturii înainte și păstrând-o aproape de marile literaturi ale lumii.

Ca om al cetății, care trăiește printre oameni, în cetate, nu în afara lor, nu în afara ei, în cetatea cărților și a autorilor în cazul nostru, cu siguranță ați făcut câteva observații. Se mai citește în România? Ce mai citesc românii?

O să vă mirați, dar, în afară de facturi, românii mai citesc și cărți. Și n-am în vedere, când spun asta, numărul mare de vizitatori de la târgurile de carte. Fără a fi împotriva acestora, cred totuși că târgurile sunt mai degrabă bâlciuri decât temple, fie ele și comerciale, ale cărții. Mersul la târg e ca mersul la mall, sau ca ieșitul în oraș, pe strada mare, să vezi ce se mai întâmplă, ce se mai poartă, ce se mai spune, ce se mai pune la cale. Sigur că e bine pentru scriitori să fie văzuți de oameni și să-i vadă și ei pe oameni, îndeosebi atunci când se interesează de literatura lor, dar cărțile se simt uneori stânjenite în astfel de târguri. Unii vizitatori trec prea grăbiți pe lângă ele, fără ca măcar să-și dea seama că aceste mici vietăți de hârtie au, ca și ei, oamenii, un suflet!

Parafrazând titlul unei emisiuni pe care ați prezentat-o ani la rând, emisiune-etalon, atât de necesară, „Te caută o carte“ – sunt românii prea ocupați sau, mai grav, indiferenți atunci când îi caută o carte?

Emisiunea „Te caută o carte“ n-a murit încă. A intrat în al cincilea an de viață. Poate c-o să ne despărțim în iarna aceasta. Poate, nu sunt foarte sigur. Am vorbit, în cele peste două sute de ediții, doar despre cărți de azi și doar despre cărți ale autorilor români. Trebuie să recunosc, nu toți geniali. Nu toți membri ai Uniunii Scriitorilor. De câteva ori, m-am lăsat convins de sinceritatea dragostei față de cuvântul scris, și abia după aceea de talentul autorilor. Au existat, din câte cunosc, destui telespectatori care s-au lăsat găsiți de cărțile ce-au plecat să-i caute. Poate c-ar fi fost mai mulți dacă emisiunea se chema Te caută o sticlă, Te caută o manea sau Te caută poliția!

„Cam pe toate cuvintele pe care a pus mâna Eminescu, trecându-le înainte de asta prin suflet,  le-a luat în custodia ei perenitatea“

V-ați apucat de scris ca să vă învingeți spaima că „voi pleca de pe lume înainte de a apuca să-mi povestesc sufletul“… Detaliați, vă rog!

Toate detaliile se găsesc în cărțile pe care le-am publicat. Trebuie să fac o mărturisire. N-am scris-o pe niciuna dintre ele singur. Mai e cineva, care vine mereu când mă apuc de scris, mi se pare că de sus, dinspre Cer vine, și mă atinge cu mâna, învăluindu-mă într-un fel de lumină, fără de care gândurile mele nu s-ar descurca singure, și nu s-ar descurca nici cuvintele. Până la urmă, se întâmplă să iasă câte o poveste despre oameni din Cer și oameni de pe Pământ, cu viețile lor mai mari sau mai mici, pe care eu am grijă să le pun la un loc, ca să iasă o viață mare de tot, cât cuprinsul Pământului. Presar câteva fărâme de dragoste în viața aceasta, mai pun și niște fărâme de moarte în ea, ca să fie credibilă curgerea timpului, pentru a constata în final că toate întâmplările povestite sunt despre mine, despre sufletul meu, mai precis. Cam așa se petrec lucrurile în viața mea de scriitor, o meserie pe care n-am ales-o eu, ci ea m-a ales pe mine, încă înainte de a învăța să scriu, când știam doar să citesc, uitându-mă la cer și crezând că stelele ce pâlpâiau în tării sunt litere. Carul Mare a fost primul cuvânt pe care l-am deslușit în întregime. Și nu l-am uitat niciodată de atunci. Îl rostesc în fiecare seară, înainte de culcare, ca pe o rugăciune!

Domnule Ștefan Mitroi, dacă n-am avea aceste mărturii, respectiv opera literară, fotografiile, însemnările contemporanilor săi, casa de la Ipotești, dacă nu i-am avea pe Creangă sau pe Caragiale, mormântul din Cimitirul Bellu, dacă toate acestea ar dispărea, unde  l-am mai căuta pe Eminescu? A existat sau nu Eminescu? Cine este Eminescu?

Eminescu există chiar acum, când vorbim! El este „Oda în metru antic“, poezia cu cea mai mare încărcătură de prospețime a literaturii noastre. Cum să fie scrisă în veacul de dinaintea veacului dinaintea acestuia? A fost așternută pe hârtie adineauri! Un adineauri ce se tot ține după noi, determinându-ne să credem că Eminescu e cel mai mare poet de azi, deși istoria literaturii ne spune că s-a născut ieri, în urmă cu aproape două sute de ani. Omul cu acest nume, da! Poetul e însă din zilele noastre. Și nu doar „Oda în metru antic“ ne spune asta. Îi țin isonul alte și alte poezii, la fel de proaspete. Ca și cum opera poetică n-ar fi fost de-ajuns ca să-l așeze pe Eminescu într-un prezent fără sfârșit, a venit să pună umărul la asta și opera sa jurnalistică. Cele mai multe dintre articolele ce-i poartă semnătura au trecut proba timpului, cu t mic, după ce o trecuseră pe cea a Timpului cu T mare. Citeam recent un editorial al lui Eminescu publicat în ziua de 1 ianuarie a anului 1883. Scria despre ce se întâmplă în România de acum! Dumnezeule, cât de departe au putut să privească ochii lui Eminescu! Se spune despre gazetărie că este istoria clipei. Nu și în cazul lui Eminescu. Pentru că el a rostit, ca ziarist, adevăruri valabile și-n ziua de azi. Și n-a făcut-o oricum, ci lăsându-se durut de ele și durându-le cu tăișul minții sale sclipitoare. Cam pe toate cuvintele pe care a pus mâna Eminescu, trecându-le înainte de asta prin suflet, le-a luat în custodia ei perenitatea. Un uriaș cronicar al vremelniciilor de tot felul, care a învins vremelnicia, acesta este, din punctul de vedere al inimii mele, domnul Eminescu.

România liberă apare sub semnătura lui Mihai Eminescu articolul „Iconarii D-lui Beldiman“

„Era un singur Eminescu, același, când se apuca de scris, indiferent de genul în care scria“

Nu sunteți critic literar, sunteți poet, scriitor, dar și gazetar. Din această perspectivă, cum scria gazetarul Mihai Eminescu în probabil cea mai curată și frumoasă limbă românească?

Tocmai ce v-am spus. Trecându-și cuvintele prin suflet. Sau punându-și sufletul în cuvinte. N-au existat, nu există, mai corect spus, mai mulți Eminescu, chiar dacă noi vorbim de Eminescu – poetul, Eminescu –gazetarul, Eminescu – prozatorul sau Eminescu – filozoful. Era un singur Eminescu, același, când se apuca de scris, indiferent de genul în care scria. Intra, cu tot ce însemna el, în miezul cuvintelor. Acolo s-a petrecut cea mai frumoasă dintre viețile sale. Acolo a fost singurul loc de pe lume unde a fost și este Eminescu fericit. Adică înăuntrul limbii române, care a știut să profite, trăind și acum de pe urma fericirii lui!

„Ar fi trist să vină o zi când să înceapă să moară poeziile lui Eminescu, dar cred că asta o să se întâmple când o să moară și lumea“, mărturiseați într-un interviu.Cum ar arăta ziua aceea?

Refuz să-mi imaginez cum. Mi se face frig, și chiar frică, doar încercând să mă gândesc. Cum să fie când nimic nu mai e? Și chiar dacă ar mai fi ceva, fără poezia lui Eminescu n-ar mai fi, cel puțin pentru mine, nimic!

Domnule Mitroi, în încheiere, vă rog să ne povestiți despre acel lăudabil proiect pe care l-ați inițiat, acela de a-l prezenta pe Mihai Eminescu altfel, mai precis natura umană a poetului de geniu.

Vă referiți, probabil, la faptul că în urmă cu doi ani am fost invitat de Institutul Cultural Român din Tel Aviv să le vorbesc israelienilor vorbitori de limbă română despre Eminescu. Am ales, din tot ce înseamnă Eminescu, omul cu acest nume. M-am străduit să-l povestesc c-o imensă rușine în glas pentru omul care sunt eu. M-am gândit la ceea ce am și, mai ales, la dorința de a avea și mai mult, comparând, încercând să compar cu ce a avut Eminescu. Niciodată o casă a sa. Niciodată îndeajuns bani. Niciodată haine în plus. Niciodată un venit sigur. Niciodată demnități publice. Niciodată destulă mâncare de pus pe masă. Niciodată dorința de a fi altceva decât era. A avut doar o ladă, în care își ținea cărțile și manuscrisele, pe care o căra cu sine peste tot. Într-o iarnă, gândindu-se că are poate prea mult, a dăruit paltonul cu care era îmbrăcat, singurul pe care îl avea, unui trecător de pe stradă, mai înfrigurat decât el! Poate că și asta explică de ce Eminescu este ce este, și eu și cei de felul meu suntem ce suntem. Simpli simbriași ai nimicniciei, ce cărăm în spate o biată picătură de glorie, crezând că suntem egalii lui! Nici vorbă! De multe ori, nici măcar egalii noștri nu izbutim să fim.

România liberă apare sub semnătura lui Mihai Eminescu articolul „Iar Iconarii“

de Ionuț Crivăț

Sursa: https://romanialibera.ro

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole