Despre volumul „Spovedania unei pantere”, de Daniela Gîfu: NOTE DE LECTURĂ

  Titlul surprinde; la început. Apoi, intrând în inima textului, îi apreciem poetei inspirația titlului și câmpurile de sensibilitate ale versurilor definind călătoria spre Sine (amintind de Călătoria spre...
Viena

 

Titlul surprinde; la început. Apoi, intrând în inima textului, îi apreciem poetei inspirația titlului și câmpurile de sensibilitate ale versurilor definind călătoria spre Sine (amintind de Călătoria spre mine însămi,  titlul unui volum de Ileana Mălăncioiu).

Spovedania unei pantere e o noua carte despre voia mea, voia ta și voia Lui (și acordul dintre acestea!), când, cum consemna Serghei Bulgakov în Lumina neînserată, „creatura încă mai geme și întreaga lume tânjește și suferă din cauza amestecului și înfruntării dintre bine și rău”. Trecerea de la voia noastră la voia cerească, într-o dureroasă alternanță a stărilor de conștiință,  este cale de urmat în scrierile Danielei Gîfu, o „rechemarea la ordine” (v. Georges Gusdorf). Despre ieșirea din îndărătnicia individuală și întâlnirea cu spiritul divin disertează Daniela Gîfu în „33. Jurnal de inițiere spirituală” sau în „eu, tu și El”, dar și în volumul de versuri „Spovedania unei pantere”, Editura Vatra veche, 2017.

Acestuia din urmă îi parcurgem litera și spiritul în Zilele de Paști, când înflorește pustia precum crinul, înviind nu doar firea, ci și Cuvântul. Poeta iese precum actorul sub reflectoarele scenei spre a ne spune câtă mirare e în Învierea Cuvântului și câtă nădejde în împlinirea Legii Divine sau câtă înfăptuire a asemănării noastre cu Dumnezeu prin eliberarea din zădărnicie. Spovedania unei pantere e mizanscena căinței (a rugăciunii cu sfințenie; poetei îi repugnă rugăciunea „fără sfințenie” și fără culoare) și, apoi, a mântuirii, a apropierii de potir, după ce eul liric simte stingerea sălbăticiei panterei. Căci vine o vreme a decantărilor, când se împuținează ființa Lutului, înmulțindu-se ființa Duhului. Scria Emil Cioran: „M-a apucat o pasiune nebună pentru tot ce e pur și nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici și incapabili de sacrificii”. Asemeni filozofului, poeta are revelația a ceea ce este esențial, voind să schimbe cursul timpului, trecându-l prin bătăile de ceasornic  în stare să limpezească ochii împăienjeniți și să aducă „vinul nou în burdufuri noi” (Matei 9; 16-17) firii înrobite. Cu alte cuvinte „cu pace să ieșim”. Nu întâmplător cităm din trama liturgică, atâta timp cât poeta, căutându-și Sinele (ne pierdem dacă nu ne căutăm destul), își rostește spovedania într-un acompaniament liturgic (de altfel discret) menit să prefigureze bucuria rodului și, mai departe, înnoirea lumii. Linia de orizont a poetei e  întruchiparea seraficului, aleea ce duce la capătul Cerului (Te urmez), unde poate avea loc  cununia speranțelor.

Volumul e parte din întreg; întregul operei Danielei Gîfu (scrisă și nescrisă) prins în rosturi și înțelesuri, în deslușiri ale logosului divin, ale iubirii pământești și cerești, răpunând chipul fiarei. Astfel, așează în portativele lirice inserturi sentențioase. Un poem se numește Reflecție, finalul mai multor poeme au rol de adagiu, iar poemul cu care se încheie volumul poartă numele de Lecție: Învățăm să versificăm / în ritmul îngerilor / printre urzelile deziluziilor. Ființa între înger și demon, între Duh și Lut, jinduiește să iasă din cingile contingentului, urmându-i Lui; așadar, nerisipind cerul. Întreba cineva dacă Părintele Arsenie Boca este de pe pământ sau din cer și primește răspunsul: e de pe pământ dar are cerul în el. În Spovedania unei pantere, eul liric își caută părticica sa de cer sau, într-o metaforă din poezia lui Vasile Voiculescu, azurul suitor. De aceea, spunem că poezia Danielei Gîfu e numai a ei (e legământul numai al ei cu poezia; despre a face legământ cu poezia vorbește Dan Cristea în volumul Poezia vie),  într-o desfășurare pe de-o parte a penitenței, pe de alta a neliniștilor, dovadă limbajul ambivalent sau un idefinit ce creează și fior și acalmie. În același poem (Temere) apar reflexivele: mă înfior, mă mângâi. Sau imaginea mărului verde înmiresmat alternează cu imaginea merelor putrede ale străzii, după cum raiul și iadul își dispută întâietatea.

Prin spovedanie (analogia cu rugăciunea eminesciană: Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie), eul liric se eliberează din vicleșugurile finitului (valul ce ne bântuie), din detenția sufletească și întunericul încărunțit, trepte spre zori (zori e cuvânt-titlu în poezia Danielei Gîfu), spre luceafărul de dimineață la care năzuiește poeta; verbul năzuiesc devine axis al împletirilor lirice. Zbuciumul vieții, cuprins în teritorii de suferință, sărbătoare, vis, nostalgie ale iubirii, nu mai este tăinuit, („Mă căznesc să-l ascund de decenii“),  netăinuirea deschizând calea adevărului și apropierea de cer. Este voia poetei și voia Lui, poezia devenind una a voirii, a limpezirilor, a „ordinei înțelegerii rostului lui doi”. Eul liric, cel fără vină prin spovedanie, domină timpul recluziunilor, umbrele rănilor, împlinind canon sfânt prin gestul pur al îngenuncherii în fața sublimului creației divine, aidoma unei reîntoarceri la punctul edenic al vieții, la inefabilul  jocului de-a v-ați ascunselea al copilăriei. Este clipa supremă a poetei și a poeziei; „clipa mea”.

Valentin MARICA

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole