DIALOG CU TOMI LASZLO (1)

Interviu realizat de Getta Neumann, Haifa, Israel, noiembrie 2012. Publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunităţii din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014   „Îţi povestesc...
Inchirieri Auto Bucuresti

Interviu realizat de Getta Neumann,

Haifa, Israel, noiembrie 2012.

Publicat în volumul

„Destine evreieşti în Timişoara.

Portretul comunităţii din perioada interbelică până azi”.

Editura Hasefer 2014

 

„Îţi povestesc despre soarta mea, pentru că, prin soarta mea, vezi şi soarta altora!” (Tomi Laszlo)

 

L-am cunoscut pe Tomi şi pe Rolla cu ocazia reuniunii timişorenilor din mai 2011, la Haifa. Tomi, decanul comitetului de organizare, dădea sfaturi şi împăciuia cu discreţie; Rolla, din penumbră, îsi spunea cu vioiciune părerea. Un an mai târziu am petrecut câteva zile împreună cu ei, în apartamentul lor din Haifa. Dimineaţa, Tomi consultă ştirile pe internet, de la BBC la New York Times şi Haaretz, apoi, la micul dejun, îi raportează Rollei esenţialul. Se cunoscuseră la un concert, la Timişoara, au descoperit că au multe să-şi spună, iar după 65 de ani de căsnicie fericită subiectele de conversaţie nu au secat.

Ne retragem în biroul mic, cu fotografii de familie pe perete, care îi evocă pe cei ce nu mai sunt şi afirmă prezenţa nepoţilor şi a primei strănepoate. Cu vocea molcomă şi domoală, Tomi descrie, analizează şi pune în scenă întâmplări de demult, cu acuitate, inteligenţă şi umor, prin prisma înţeleptului care a văzut şi a înţeles multe.

***

Tomi LASZLO: Am să-ţi fac autobiografia mea, în principal din perspectiva apartenenţei mele la evreitate. M-am născut în 1925, la Timişoara, în aceeaşi casă în care s-a născut, în 1917, fratele meu, Ioan: el, ca cetăţean maghiar, iar eu, ca cetăţean român. Între timp, Timişoara trecuse din Austro-Ungaria în România.

Părinţii mei m-au înscris în şcoala primară israelită din Iosefin, unde director era răposatul Fleischer, pe care poate l-ai şi cunoscut, un om deosebit, la fel ca şi soţia lui, care era învăţătoare la clasa a treia. Şcoala era foarte bună; dar, când era să trec în clasa a patra, ne-am mutat din locuinţa din strada Ion Ghica într-o locuinţă pe strada Doja, care era prea departe de această şcoală. Atunci m-am înscris în şcoala primară de stat, din Piaţa Lahovari. Colegii erau români, maghiari, germani, de tot felul, reprezentând compoziţia etnică de atunci, din Timişoara. Profesorul Olaru, directorul şcolii, era un om care a ştiut să menţină un bun echilibru şi o atmosferă plăcută.

De abia când am mers la liceul de stat Loga, am început să fiu tratat altfel de elevi, dar mai ales de unii dintre profesori. La început nu înţelegeam motivul, dar încet-încet mi-am dat seama că profesorul de limba română avea o purtare antisemită, pe urmă că profesoara de botanică-zoologie era net antisemită, după aceea a devenit evident că profesorul de caligrafie-desen era antisemit, la fel, profesorul de istorie-geografie. Vorbeau cu noi, cu elevii evrei, cu o anumită rezervă şi ne dădeau note mai slabe decât meritam. Profesorul de istorie-geografie nu i-a dat niciodată unui evreu o notă mai mare de opt. Asta era în anii 1936-1938. Eram patru sau cinci evrei într-o clasă de patruzeci de elevi, cam zece la sută, atât cât era proporţia populaţiei evreieşti în Timişoara. A devenit şi mai clar în 1938, când a ajuns la putere guvernul Goga-Cuza, un guvern antisemit. Primar al oraşului Timişoara a fost numit atunci profesorul nostru de istorie-geografie, un membru important în partidul Goga-Cuza. Nu m-am mai mirat (râde) că era antisemit, nici de cum s-a purtat cu noi.

 

Getta NEUMANN: Cum se comportau ceilalţi elevi faţă de voi?

Tomi LASZLO: Depindea de educaţia pe care au primit-o acasă. Câţiva şi-au manifestat antisemitismul, dar nu în mod violent. Unii erau indiferenţi, mulţi erau de-a dreptul prietenoşi. Noi ne-am creat un grup din ce în ce mai mare de elevi prietenoşi. Această prietenie a fost oarecum şi interesată, pentru că noi eram elevi buni şi aveau interesul să colaboreze cu noi, pentru că noi îi ajutam. Interesant este că atmosfera s-a îmbunătăţit, notele la fel. Am devenit premiant şi am fost primul la admiterea din clasa a patra în a cincea. În această perioadă, România a trecut de la un guvern aşa-numit democratic-liberal la unul dictatorial. Dar dictatura regelui Carol nu a fost o dictatură antisemită, aşa că legislaţia antisemită introdusă de guvernul Goga-Cuza a fost anulată imediat după demiterea acestui guvern. Ca urmare, antisemitismul a scăzut într-o oarecare măsură, relaţiile cu ceilalţi elevi s-au normalizat. Schimbarea politică a avut o asemenea influenţă încât, de exemplu, profesorul de desen şi caligrafie a început să mă prefere de-a dreptul. Eu desenam bine, scriam frumos şi aveam întotdeauna zece la el. Deci nici atitudinea profesorilor nu a fost constantă.

A venit anul 1940 şi m-am dus să mă înscriu pentru clasa a cincea de liceu, foarte mândru că am reuşit primul la admitere. La secretariat mi s-a comunicat că au primit ordin de la Ministerul Învăţământului să nu mai primească elevi evrei în şcoală. În septembrie 1940 au ajuns la putere Antonescu şi guvernul legionar. Una dintre primele lor legi a fost excluderea tuturor evreilor din toate instituţiile de învăţământ. Au urmat dispoziţii ca evreii să fie excluşi din anumite profesiuni, iar în altele să fie treptat înlocuiţi. Fratele meu, care, în vară, primise licenţa de avocat, nu a putut profesa avocatura şi a trebuit să devină muncitor la o fabrică, unde cu greu l-au acceptat, iar tatăl meu, care era directorul unei mici întreprinderi comerciale, a trebuit să împartă funcţia cu un român numit pentru românizare[1] şi a primit, peste el, un controlor din partea legionarilor. Au urmat lovitură după lovitură. Eu am fost dat afară din şcoală, dar norocul meu era că în Timişoara exista Liceul Israelit. La secretariatul liceului Loga mi s-a spus amabil: „Liceul Israelit funcţionează mai departe, poftim actele, te duci la ei”. Aşa ne-am dus cu toţii la Liceul Israelit şi am fost primiţi cu mare căldură. Acest liceu a fost pentru noi mult mai mult decât un liceu, a fost un cămin cald, ceea ce nu pot să uit.

Vreau să amintesc ceva care m-a impresionat mult. În ziua aceea, am ieşit împreună cu doi-trei băieţi în parcul de lângă liceu, ne-am aşezat pe o bancă, eram trişti. Deodată s-au apropiat doi dintre vechii mei colegi, doi dintre cei care ne înjuraseră şi ne provocaseră în ultimii patru ani. Ne aşteptam ca de abia acuma să ne provoace, că uite, au ajuns la putere şi de acum înainte pot să ne înjure în public. Dar au venit la noi şi ne-au spus: „Am auzit ce s-a întâmplat, nu vă mai puteţi înscrie în şcoala noastră. Să ştiţi că ne este ruşine. Noi n-am vrut asta, noi nu ne-am gândit la asta. Ne pare rău de cum ne-am purtat până acum! Şi să ştiţi că noi suntem convinşi că nu va dura mult şi o să devenim din nou colegi.”

 

Getta NEUMANN: Emoţionant şi surprinzător pentru acele vremuri!

Tomi LASZLO: Un moment pe care nu am putut să-l uit. De aia îţi şi povestesc. Interesant este că au avut dreptate, deoarece, patru ani mai târziu, m-am înscris la Politehnică şi m-am întâlnit cu o parte din foştii colegi de liceu; iar cu unul am fost coleg la serviciu încă mulţi ani şi în relaţii foarte bune. Au fost tot felul de oameni, şi mai răi şi mai puţin răi.

Toleranţa, în Timişoara, fusese la modă faţă de evrei, faţă de protestanţi şi chiar şi faţă de români. (Râde) Glumesc. Timişoara din copilăria mea şi, în mod special, cea de dinainte de 1934 era renumită pentru toleranţa reciprocă. Duşmăniile au început odată cu înfiinţarea Grupului Etnic German[2]. Acesta a implementat duşmănia care a ajuns la culme în anii ’40, când s-a manifestat duşmănos chiar şi faţă de români.

Perioada Liceului Israelit a coincis cu o perioadă de legi antisemite, care veneau ca o grindină. Ne-au luat casele. Nu numai că ne-au luat casa, dar ne-au şi dat afară din casă. Am fost obligaţi să ne mutăm undeva, la marginea oraşului. Norocul nostru că am găsit o locuinţă în care am supravieţuit, în acei patru ani, în condiţii civilizate. Ne-a costat bani, dar tata nu a fost dat afară din întreprindere, că au avut nevoie de el şi pentru că directorul secundar, care a fost numit alături de el, a realizat că merită să colaboreze cu tata şi nu l-a împins să plece. După război, tata l-a reţinut ca angajat, drept recompensă pentru modul frumos în care s-a purtat. Deci, ne-au dat afară din locuinţă. Ne-au luat aparatele de radio. Maşină n-am avut, dacă am fi avut, ar fi confiscat-o. Ne-au confiscat bicicletele. Ne-au luat tot ce-au putut. Au introdus o mulţime de impozite speciale pentru evrei. Pe urmă a venit munca obligatorie. Fratele meu a fost dus în detaşament de muncă. Eu am scăpat, pentru că nu aveam încă optsprezece ani. Ni s-a interzis să mergem la operă, la teatru, la cinematograf, în toate localurile publice. Norocul nostru că era un mic ştrand care se chema „Igiena”, unde aveam voie să mergem. Evreimea se ducea la acest ştrand, astăzi nu mai există… Era lângă Uzina Electrică. Acolo am petrecut două vacanţe de vară.

 

Getta NEUMANN: Liceul Israelit a fost un cămin cald şi bun?

Tomi LASZLO: Liceul Israelit a fost, ţi-am spus, un cămin cald şi bun, unde s-au întâlnit toţi elevii daţi afară din diverse licee, în general elevi buni. Profesorii erau excelenţi, mulţi dintre ei au fost profesori în şcolile de stat şi era clar că un profesor evreu era primit la un liceu de stat numai dacă era foarte bun. Aşa am avut parte de Frucht[3], care a fost înainte profesor la Liceul Piarist, de Marika Neumann, de la Liceul de Stat, o matematiciană şi o profesoară cu totul deosebită, şi încă mulţi alţii. Am vorbit despre ei în textul meu în amintirea profesorilor[4], scris cu ocazia întâlnirii clasei noastre, din 1995. Aveam un Cerc cultural care, în acei ani, era centrul de cultură pentru tot tineretul evreu. În fiecare sâmbătă, veneau nu numai elevi din liceu, ci şi foşti elevi, trei, patru, cinci generaţii de foşti elevi, pentru că era singurul loc unde puteai să discuţi pe teme culturale. Din acest cerc au ieşit oameni care au devenit personalităţi în cultura românească şi maghiară, ca, de exemplu, regizorul Taub, scriitorii Deák Tamás, Szász János, Bodor Pál, Löwy Károly şi alţii. Era un loc de manifestare şi de pregătire culturală de mare valoare în momentele acelea grele. Se prezentau lucrări originale, eseuri, povestiri, analize, se făcea muzică. Bernhard Rothenstein, ulterior profesor universitar de fizică la Universitatea din Timişoara, era una dintre stelele acestui cerc cultural, dar nu prin fizică sau matematică. El ne declama din mari poeţi germani şi ne povestea despre diverse piese de teatru. Nu pot să uit acei ani!

În afară de domnişoara Neumann şi de dragul nostru Frucht, au mai fost oameni deosebiţi, fiecare în felul lui. Unul a fost profesorul Hauben. Se povestea că e îngrozitor de sever, dar s-a dovedit a fi un profesor excepţional. Un moment de neuitat pentru mine a fost când ne-a spus: „Să ştiţi că istoria nu constă numai din evenimente, bătălii şi domnitori, istoria înseamnă şi modul în care au trăit oamenii. Cărţile şi lecţiile de istorie de obicei neglijează asta. Am citit o carte, spunea el, care vorbeşte despre viaţa în oraşul din antichitate, în oraşul grec şi roman.” La care eu i-am spus: „Cartea se cheamă «Cité antique» şi a scris-o Fustel de Coulanges”. El a fost entuziast: „Cum de ai citit cartea asta?!” Alt profesor bun a fost Deznai care a devenit mai târziu profesor universitar la Cluj. Ne-a predat germană în anii în care limba germană era limba duşmanului şi a ştiut să o predea astfel încât să înţelegem frumuseţea limbii şi a literaturii germane. N-a fost o treabă uşoară, normal, nu? Germana era limba duşmanului. Când vedeai soldatul german pe stradă, simţeai repulsie. Când vedeai revistele germane, aveai repulsie. Era normal, pentru că s-au purtat aşa de urât! Unul dintre profesori era un tânăr subţire şi simpatic, proaspăt absolvent al seminarului rabinic din Budapesta. A predat religia într-un mod original, în aşa fel încât religia, până atunci ceva plictisitor şi impus, prin el a devenit o plăcere. Era rabinul Neumann care pe atunci era începător, apoi a devenit prim-rabinul oraşului.

 

Getta NEUMANN: Povesteşte-mi despre rabinul Neumann, tatăl meu…

Tomi LASZLO: Cu rabinul Neumann am rămas în relaţii de prietenie şi după război, deşi direcţia noastră era cu totul diferită. Eu eram total „vândut” uzinei electrice şi el era total „vândut” Comunităţii care era în scădere. Domeniile de activităţi pentru evrei s-au restrâns. Prima măsură a fost interzicerea organizaţiilor şi activităţilor sioniste, mulţi sionişti au fost închişi. Singurul lucru care era tolerat era viaţa religioasă şi rabinul Neumann a exploatat acest lucru. El a menţinut viaţa evreiască prin serviciile divine din sinagogă, prin cursuri de limbă şi de istorie a evreilor. În acele vremuri, el a devenit o lumină pentru evreimea din Timişoara. Aşa a fost toată viaţa lui. Toată lumea l-a apreciat, chiar şi cei ca mine, care nu erau credincioşi. Mie îmi plăcea linia lui, pe lângă faptul că îmi era simpatic ca om. Erau oameni care nu erau de acord cu el, pentru că nu era destul de ortodox, ori că era prea dispus la compromisuri faţă de regim. Dar nu avea încotro. Toţi capii de biserici au făcut compromisuri cu regimul. şi au avut dreptate. Dacă nu făceau, nu puteau realiza nici măcar atât cât au realizat. Aşa au putut supravieţui comunităţile religioase. A fost un lucru deştept şi util faptul că rabinul Neumann a fost în foarte bune relaţii cu ceilalţi şefi de biserici din Timişoara; şi eu l-am apreciat în mod special şi pentru asta. El avea grijă de toată lumea. Am avut nevoie de pască, am găsit pască. Am avut nevoie de vin pentru Pesah, am găsit vin pentru Pesah. Pentru el nu era aşa de important că eu nu eram deosebit de credincios. Pentru mine religia era tradiţie, era amintire, dar nu era centrul vieţii mele.

La un moment dat am ajuns la un „conflict” personal cu tatăl tău. Poate ţi-am mai povestit, dar ţi-o mai spun încă o dată. Era ziua în care m-am căsătorit cu Rolla. Şi eu am făcut căsătorie religioasă, şi el a făcut. Eu am făcut, pentru că bunicul lui Rolla era rabinul micii Comunităţi sefarde în Timişoara, care avea un mic templu ceva mai mare decât camera asta. Şi, în cinstea lui, a trebuit să facem ceremonia la sinagogă, pe lângă căsătoria la sfat. Am avut o mare adunare de tineret: fostul Zsidlic[5] şi toată societatea noastră de atunci, din care o parte mai sunt şi astăzi în viaţă. În aceeaşi zi era nunta rabinului Neumann la Singoga din Fabrik. Din cauza lui, cantorul de la templul din Fabrik, vărul lui tata, nu a putut veni la noi, pentru că era nunta rabinului, cu care era şi foarte bun prieten. Poate îl ţii minte, Weiss Jenö, foarte bun cantor. Era 9 mai 1948. Aveam aceeaşi dată de căsătorie şi primii noştri copii s-au născut foarte aproape unul de altul. Gabi, în 11 decembrie 1950, şi tu… (în ianuarie 1949.) Atunci eşti cu un an mai mare decât Gabi. Aşa că ăsta a fost „conflictul” meu cu el.

Situaţia, în timpul războiului, a devenit din ce în ce mai grea. Când am împlinit optsprezece ani, în decembrie 1943, am fost mobilizat la muncă. Norocul nostru era că cei care nu împliniseră nouăsprezece ani erau repartizaţi în detaşamente locale, deci puteam locui acasă. Programul era de nouă ore de lucru pe zi. Dacă ne prezentam la 5 dimineaţa, 5 plus 9 e 14, după-amiaza o aveam liberă. Liceul a organizat cursurile pentru clasele superioare în orele de după-amiază, de la două la şapte. Ajungeam cu întârziere, dar ajungeam. Şi-aşa rămâneam până seara la liceu… Profesorii, bineînţeles că nu ne luau aşa de strict. Dacă întârziam, ziceau: „Bine că ai venit măcar acum”. Şcoala a fost flexibilă, ne-a ajutat, ne-a dat material, ne-a dat cărţi. Evident, prima oră am pierdut-o aproape cu toţii. Ne-au ajutat să o recuperăm şi am reuşit să încheiem clasa a opta, bineînţeles fără bacalaureat, că pentru noi nu s-a făcut comisie de bacalaureat, iar şcoala nu avea autorizaţia să emită niciun document oficial.

 

Getta NEUMANN: Câte ceva despre anii 1943-1944, despre munca forţată şi bombardamente…?

Tomi LASZLO: 1943-1944 au fost anii detaşamentului de muncă, muncă grea, muncă de hamal, de zidar… În iarnă am lucrat în calitate de fochist la centrala de încălzire a prefecturii, unde aduceam cărbune din curte şi scoteam zgura din cazan. Îţi dai seama ce muncă era, dar am făcut-o bucuros, că am rămas acasă, chiar dacă trebuia să mă scol dimineaţa la patru, ca la ora cinci să aprind focul. Situaţia, între timp, s-a tot înrăutăţit; dar lucrul de care ne-a fost cel mai mult teamă, deportarea, nu s-a produs. Nu mai aveam radio, unii dintre noi nu mai aveau nici telefon, mergeam la vecinii creştini să ascultăm Radio Londra sau Radio Moscova. Am urmărit războiul prin ştirile din Londra şi din ziare; iar din compararea lor ne-am dat seama care e situaţia reală. (Râde) Interesant era că şi din ştirile germane puteam să înţelegem ce se întâmplă, pentru că am învăţat limbajul lor: de exemplu, ce însemna „regrupare organizată”. Însemna că au mâncat bătaie. (Râde) Ştiam şi noi, şi ei. Era interesantă relaţia noastră cu tineretul german. Eu am avut un foarte bun prieten german de la vârsta de şapte sau opt ani. Acest prieten a rupt brusc relaţia cu mine, pentru că s-a înrolat în Hitlerjugend, ca aproape toţi tinerii germani. Se considerau superiori, umblau în uniforme germane, cântau marşuri germane şi dispreţuiau pe toată lumea. Relaţiile lor cu evreii s-au întrerupt, iar relaţiile cu ceilalţi s-au înrăutăţit. Printre tinerii germani au fost totuşi unii care s-au făcut că nu ştiu nimic: s-au întâlnit cu noi, vara au petrecut zile şi zile, jucându-se împreună cu noi în diverse curţi, dar nu în public, ca să nu fie văzuţi de alţii. Tineretul german avea, din 1943, dreptul de a alege să intre ori în armata română, ori în armata germană. Era la alegere. Nu ştiu dacă ştii acest lucru.

 

Getta NEUMANN: Nu, nu ştiu!

Tomi LASZLO: Un tânăr german, la vârsta de 18 ani, deşi era cetăţean român, putea să se înroleze în SS, conform convenţiei dintre guvernul german şi guvernul român. Erau mari unităţi SS cu voluntari din Banat şi din Ardeal. Majoritatea tineretului german alegea SS, sub presiunea socială şi politică. Germanul care nu se ducea în armata germană era rău văzut de colectivitatea germană, era efectiv condamnat. În al doilea rând, viitorul lui de soldat în armata germană era mult mai bun decât în armata română. Totul era mult mai bun: îmbrăcămintea, mâncarea, cazarea, pregătirea militară, armamentul. Numărul de morţi şi prizonieri din armata germană era mult mai mic decât cel din armata română, pentru că erau mult mai bine pregătiţi. Românii au avut pierderi mult mai mari decât germanii, din toate punctele de vedere, mai mulţi morţi şi prizonieri, pentru că erau mai prost organizaţi, mai prost dotaţi, mai prost conduşi. Aşa că germanul avea tot interesul să servească în SS, şi nu în armata română. Naţionalismul a jucat un rol, dar şi interesul individual. Erau şi îndoctrinaţi, dar nu sută la sută. Soldatul german din SS, când venea acasă în concediu, la Timişoara, venea la plimbare cu mine şi-mi povestea cum a fost la Stalingrad; iar eu ştiam multe de la prietenii mei români şi germani, care îmi povesteau altceva decât se scria în ziarul german.

 

Getta NEUMANN: S-au păstrat prieteniile cu români, cu germani?

Tomi LASZLO: S-au păstrat. Nu cu toţi, dar cu mulţi. Ungurii şi sârbii au manifestat o prietenie caldă faţă de noi, ca o reacţie faţă de duşmănia celorlalţi. Cea mai mare parte a românilor au fost binevoitori. Nu toţi, dar mare parte. Acest lucru s-a simţit şi în detaşamentul de lucru, unde o parte din personalul de supraveghere s-a purtat omeneşte cu noi. Mai cu seamă spre sfârşit, din vara lui ’44, când noi lucram la construcţia de buncăre, în Timişoara, relaţia a devenit bună. În aşa măsură încât, în iulie ’44, soldaţii români ne spuneau: „Prefaceţi-vă că munciţi. Noi vă păzim şi o să vă anunţăm când vine cineva să vă vadă; n-o să fiţi multă vreme robi aici”. Şi noi întrebam: „De unde ştiţi?” „În armată se vorbeşte…”

Am avut un comandant foarte rău în ’44, care bătea oamenii şi îi condamna la pedepse. Acesta a plecat şi a venit altul mai tolerant. Pe lângă comandantul militar, am avut un comandant tehnic, un maistru german, care s-a purtat cu noi deosebit de onorabil. Odată, m-a ales pe mine şi pe încă un prieten şi ne-a spus: „Voi doi, urcaţi-vă în căruţă şi veniţi cu mine, că avem o treabă în oraş”. Ne-am aşezat în căruţă şi-am mers cu el. Unde crezi că am ajuns? La el acasă! Avea o casă mică pe Calea Girocului, unde sunt multe case familiale cu grădină. Ne-a zis: „Am o mulţime de caise, culegeţi-le, mâncaţi cât vreţi şi duceţi acasă cât puteţi”. Ca să vezi ce atmosferă era în Timişoara! Pe lângă câini şi ticăloşi, erau foarte mulţi oameni de treabă.

Şi să ştii că nu am uitat acest lucru. În 1953-1954, când eram deja şeful sectorului de reţele la întreprinderea de electricitate, am avut lucrări de reparaţii la reţelele din Calea Girocului. M-am dus să inspectez personalul care lucra pe teren. Am vizitat pe bicicletă diverse locuri de muncă. Am ajuns în Calea Girocului şi mi-am amintit că maistrul Taub a locuit acolo. M-am gândit: „Hai să văd dacă mai recunosc casa!” Sigur că am recunoscut-o! Am bătut la uşă, am intrat şi l-am întrebat dacă mă ţine minte. A zis: „Da, da’ nu ştiu de unde”. (Râde) I-am spus că vreau să văd dacă mai are caise ca acelea pe care le-am cules mai demult. A început să râdă. Şi am avut o discuţie foarte plăcută. I-am spus că nu pot să uit cât de de treabă a fost el cu noi! M-a invitat la masă, că era ora prânzului, şi a fost un moment de-a dreptul emoţionant pentru toată familia lui.

 

Getta NEUMANN: Cum ai trăit bombardamentele din septembrie 1944[6]?

Tomi LASZLO: A venit momentul critic, când unităţile germane se apropiau de Timişoara, iar armata sovietică nu ajunsese încă până la Timişoara. Armata română, în Timişoara, avea cca 400 de oameni; erau nepregătiţi, dar, de bine, de rău, ştiau să tragă cu puşca. O unitate germană puternică, bine înarmată, înainta dinspre Belgrad prin Moraviţa şi se apropia de Timişoara. O parte din evreimea din Timişoara a fugit din oraş pe jos, cu căruţe, cu trenuri, cum a apucat, spre Lugoj. Fiecare cum a apucat. Familia noastră a fost primită de două familii de unguri, care ne-au ascuns în pivniţă. Germanii au ajuns la intrarea din Calea Şagului şi au început să se bată cu puţinii români care au aşezat o mitralieră şi un tun antitanc. Nemţii nu ştiau cât de puţini sunt ăştia. (Râde) Românii au rezistat o oră sau două. Între timp, o unitate de elită rusă de la Caransebeş s-a aşezat pe renumitele Studebaker[7] şi a venit la Timişoara. Eu i-am văzut pe stradă, ca toţi tinerii. Am numărat camioanele, erau 52, în fiecare camion erau 15-20 de soldaţi şi tot trupe de elită. Fiecare soldat cu mitralieră şi fiecare camion, cu un tun antitanc după el. S-au oprit în Piaţa Libertăţii şi ne-au întrebat: „Unde sunt nemţii?” I-am dus în Fratelia, că acolo se băteau nemţii. A început o bătălie care a durat trei zile, până au sosit unităţi de întărire sovietice, care au obligat unităţile germane să se predea.

Noi am stat în pivniţă la familia Schweiger, aveau nume german, dar erau unguri. Ascultam tunurile şi rachetele şi tremuram: Cine câştigă? Au câştigat ruşii. Am citit pe internet versiuni după care trupele româneşti i-au respins pe germani. Nu e adevărat. Eu i-am văzut pe români cât de puţini erau. Puţini, dar foarte curajoşi, aveau un curaj aproape de nebuni. Erau oameni care şi-au dat seama că, dacă nemţii intră în Timişoara, oraşul va fi distrus şi va fi transformat în ruină. A fost un fapt eroic că le-au făcut faţă nemţilor, dar ruşii au fost cei care i-au bătut. Am avut noroc.

Mai este o chestie nostimă. În curte la Politehnică era atunci un teren de sport, care acuma cred că nu mai există: Arena de sport Politehnica. Ei, pe terenul ăsta era o baterie de 4 tunuri de 150 de milimetri pentru studenţii de la Politehnică, anul I şi II, ca să facă exerciţii de artilerie, să înveţe cum se montează, se demontează şi cum se trage. În mod normal, nu se trăgea de acolo. Dar în zilele alea ei au tras cu aceste tunuri peste oraş! Erau câţiva tehnicieni foarte buni, care ştiau să dirijeze tirul peste oraş; şi au tras spre Fratelia, unde erau nemţii. Îţi dai seama: au tras peste Elisabetin, unde eram noi şi auzeam obuzele cum vâjâiau! Ruşii trăgeau sute de catiuşe, era ceva înfiorător să auzi. Nemţii s-au speriat de obuzele alea grele, s-au speriat de ruşi şi au fost învinşi[8]. Ce noroc au avut Timişoara şi evreii din Timişoara!

 

Getta NEUMANN: Am avut noroc!

Tomi LASZLO: Am scăpat. Dar acum ce mă fac? În ziua de 23 august 1944, au venit vecinii şi ne-au spus: „Oameni buni, veniţi la noi, la radio, s-auziţi ce se întâmplă!” Am aflat că totul s-a schimbat, iar legile antisemite au fost anulate încă în noaptea aceea.

Dar să revin la soarta mea, că, prin soarta mea, vezi şi soarta altora. Am supravieţuit în detaşamentul meu de muncă şi am avut un noroc fantastic, de care mi-am dat seama numai în ziua de 24 august. Dimineaţa am primit ordinul de mobilizare pentru detaşamentul de lucru de la Doaga, ordin pe care prieteni şi colegi de-ai mei îl primiseră cu luni în urmă. Eu aşteptam cu groază: „Când primesc eu?” La Doaga era un detaşament foarte greu, se construiau buncăre între Siret şi Prut, în ideea că ruşii vor înainta şi buncărele vor fi un fel de Linie Maginot pentru România. Când am primit eu ordinul, detaşamentul Doaga nu mai exista, nici legile antisemite. M-am uitat la data când a fost emis: aprilie 1944. Ordinul nu a ajuns la mine, pentru că ei aveau adresa veche, din strada Doja, iar numele era scris greşit, Laszlo Nicolae, că numele meu este Laszlo Toma Nicolae. Şi nu l-au găsit pe acest nefericit Laszlo Nicolae (râde) decât pe 24 august! Am avut mare noroc! M-am întâlnit cu colegii mei, care au venit acasă, din Doaga, 800 de kilometri pe jos. Când ruşii au spart frontul, detaşamentul s-a destrămat, dar nu mai era nici autobuz, nici tren, nu mai era nimic. Au venit cum au apucat, s-au suit pe un camion, pe un tren de marfă, au venit pe jos până acasă, morţi de foame, obosiţi, murdari, plini de păduchi, nişte amărâţi! Mi-au povestit. Când au ajuns acolo şi au întrebat unde sunt wc-urile, le-au arătat: „Pe câmp.” „Şi cum faci?” „Iei un par, te duci acolo…” „Şi pentru ce trebuie parul?” „Ca să te ţii de el şi să goneşti câinii.” Astea erau condiţiile!

Fratele meu fusese în detaşament extern, timp de câteva luni. A avut şi el noroc, că a fost într-un detaşament mai „onorabil”, la Predeal. Erau cam sub ochii lumii şi nu i-au chinuit prea mult. A primit „carnet de scutire”, pentru care tata a plătit o mulţime de bani; şi, pe baza acestui carnet, avea dreptul să lucreze ca muncitor calificat într-o fabrică. Aşa a învăţat meseria de strungar şi frezor. Era mândru, că a fost foarte apreciat…

 

Getta NEUMANN: Ca strungar, dar el avea diplomă de avocat!?

Tomi LASZLO: El demult avea diplomă de avocat, din 1940. Bun, am scăpat. Dar acuma ce mă fac? Am terminat liceul, nu aveam bacalaureat, nu aveam nimic. Norocul nostru că s-a făcut comisie de bacalaureat pentru toţi evreii care au făcut şcoala în România şi nu au putut să se prezinte la bacalaureat. S-a numit o comisie la Arad, pentru absolvenţii liceului din Timişoara şi ai liceului din Arad. Repede, repede, hai la Arad. Dar cum să te duci, că, între timp, Aradul a fost ocupat de unguri?! Noroc că ruşii i-au dat afară pe unguri; toată ocupaţia maghiară din Arad a durat cam o săptămână. Dar asta le-a fost de ajuns, ca să dea ordin ca evreii să meargă în ghetou şi să pună steaua galbenă. O săptămână au fost la putere! Asta a fost una dintre primele lor dispoziţii.

Am ajuns cu chiu, cu vai la Arad. Gândeşte-te că Arad-Timişoara, cu trenul, durează cam 40 de minute. Noi atunci am făcut o zi. Am plecat de dimineaţă cu un tren de marfă, care s-a oprit peste tot, apoi s-a întors, că, între timp, au venit nemţii şi au bombardat. Am ajuns seara, ca să constatăm că nu suntem la Arad, ci la Aradul Nou, pentru că podul dintre Arad şi Aradul Nou fusese aruncat în aer. Ne-am dus pe jos din Aradul Nou la Arad. Norocul nostru că aveam mulţi prieteni şi fiecare a dormit la câte un prieten. Eu am fost primit de familia Friedland. Cu Fredi Friedland am fost coleg un an de zile la Timişoara. Acum stă la Tel Aviv. Am stat la ei, nu pot să uit cât de bine a gătit doamna Friedland, care s-a purtat cu mine ca o mamă. Dar nu prea am dormit, că bombardau nemţii Aradul şi în noaptea aceea am stat în adăposturi. Îţi închipui cât de nedormiţi ne-am dus la examen! Dar am trecut, am primit diplomele, ne-am întors fericiţi la Timişoara.

Ce ne facem? Dacă nu ne înscriem la facultate, ne mobilizează la armată, pentru că armata română, între timp, s-a aliat cu ruşii. Visul meu a fost să merg la Politehnică. Am aflat că peste o săptămână era sesiunea. Eram destul de bine pregătit, pentru că, în timpul celor patru ani, am învăţat foarte serios matematică şi fizică, mulţumită domnişoarei Neumann şi unor colegi mai în vârstă, ca de pildă Rothenstein, care a venit şi ne-a ţinut cursuri speciale. Nu pot să uit literele lui, că erau litere… care de care, ca nişte perle erau! Ne-a predat trigonometria. Până azi ţin minte trigonometria pe care ne-a predat-o el atunci!

Ne-am prezentat la Politehnică, noi, colegii mei din an, dar şi tinerii din anii superiori, care de trei-patru ani aşteptau să se înscrie la Politehnică. Nu s-a prezentat o generaţie, ci cinci generaţii, din 1940 până în 1944, care primiseră de curând diploma de bacalaureat. Ne ducem la Politehnică şi ne spune secretara: „Nu vă putem primi”. „De ce?” „Avem ordinul Ministerului Învăţământului din septembrie 1940: elevii evrei nu pot să fie primiţi.” „Bine, dar nu ştiţi că s-au schimbat lucrurile?” „Ştim, dar ordinul e ordin şi un ordin nou nu ne-a parvenit încă.” Ceea ce nu era de mirare, că atunci nu mergea nici tren, nici telefon, nimic nu funcţiona. Timişoara era bombardată sau mitraliată aproape zilnic de germani. Era debandadă. Ne-am dus acasă foarte trişti.

Unul dintre noi, care era deja om mare în Partidul Comunist, s-a dus la prefect, care era şi el membru în Partidul Comunist, prefect nou-numit, Valeriu Novacu. Era în octombrie ’44. Comuniştii erau în guvern. Guvernul era un guvern de coaliţie, comuniştii nu erau la putere, dar aveau deja un cuvânt de spus. S-a dus la Valeriu Novacu să se plângă. În seara aceea, toţi am primit telefon acasă, să venim imediat cu actele că: „Pardon, am greşit”. (Râde) Ne-am prezentat şi cei mai mulţi am trecut. Nu numai că am trecut, dar primii nouăsprezece din primii douăzeci erau elevii de la Liceul Israelit.

 

Getta NEUMANN: Atât de bine pregătiţi eraţi!?

Tomi LASZLO: Gândeşte-te că unii se pregăteau de patru-cinci ani. Nu a fost o întâmplare că au fost printre primii. Succese, până la un punct! Atunci au început anii de revoluţie totală. Politehnica era încă politehnica veche, care funcţiona bine, dar mişcarea comunistă a început deja să introducă structuri noi. Tineretul evreu era în mare fierbere. Unii evrei s-au orientat spre emigraţie, alţii s-au orientat spre comunism. Eu am fost printre cei care s-au îndreptat spre comunism. Eram convins că socialismul şi comunismul rezolvă şi problema noastră şi că, intrând într-o epocă de dezvoltare a ţării, vom avea şi noi locul nostru.

 

Getta NEUMANN: Era singura ideologie care oferea o soluţie?

Tomi LASZLO: Nu era singura, mai era sionismul. E adevărat că oferta sionistă era încă slabă. Până în 1948 nu a existat statul Israel şi emigraţia era ilegală. Greutăţile efective de plecare şi de aclimatizare erau mari. Fratele meu şi cu mine ne-am gândit că, în primul rând, vrem să ne facem meseria. Ştiam că, dacă vom pleca în Israel, nu ne vom face meseria, pentru că trebuia să învăţăm ebraica, şi nu vom lucra neapărat în domeniul nostru.

Eu credeam că evreii au un viitor în socialism. A durat un timp până când mi-am dat seama că am greşit. Şi, când mi-am dat seama, era târziu. Am greşit nu numai ca evreu. Am greşit din toate punctele de vedere, pentru că Partidul Comunist a devenit foarte repede un partid dictatorial. Dacă erai înscris în partid, nici nu puteai să-ţi dai demisia. Din Partidul Comunist n-a mai fost ieşire decât prin excludere şi cu consecinţe foarte grave pentru cel exclus. Am învăţat să tac din gură, să mă concentrez asupra activităţii mele profesionale şi să nu caut niciun fel de avansare pe linie de partid. Începând din 1946-1947, mi-am redus profilul politic şi am mers numai pe evoluţia profesională, pentru că mi-am dat seama că, profesional, am totuşi viitor. România a intrat într-o fază de dezvoltare industrială rapidă şi avea nevoie de mulţi ingineri. Viitorul meu era asigurat din punct de vedere profesional. Ceea ce nu mi-am dat seama şi am învăţat numai încet-încet era că evreilor li se puneau limite din ce în ce mai mult şi în cariera profesională. Nu îmi era clar la început, pentru că am înaintat în Politehnică frumos, am fost unul dintre studenţii cei mai apreciaţi şi, la sfârşitul studiilor, am primit un post cu uşurinţă. Atunci încă nu exista repartiţie. Repartiţia a început la un an după ce am terminat eu. Mi-am găsit singur serviciu. Să vezi cum mi-am găsit. Nu ştiu dacă te interesează.

 

GETTA NEUMANN: Cum să nu!?

Tomi LASZLO: Eu doream să lucrez la întreprinderea de electricitate, la Uzina Electrică Timişoara. Directorul uzinei era cunoscutul doctor Miklosi, profesorul nostru de centrale şi reţele electrice, din ultimii doi ani de facultate. Era foarte bine pregătit şi noi mergeam cu mare plăcere la orele lui. Înainte de examen m-am dus la el, la consultaţii. M-a primit la biroul lui de la uzina electrică, era un semibirou, mai mult bibliotecă. Era o plăcere să intri în biroul acela! L-am întrebat dacă am şanse să intru în uzina electrică. El mi-a spus: „După examen, să vii să mă-ntrebi încă o dată”. Peste vreo săptămână mi-a dat nota şi mi-a spus: „Mâine poţi să vii”. Examenul a fost şi testul de angajare la acea întreprindere.

N-am avut chiar aşa noroc mare, pentru că uzina s-a transformat în curând în Întreprinderea Regională de Electricitate, în care el n-a mai fost director, ci inginer şef şi, în scurt timp, nou director a devenit un muncitor numit de partid, în timp ce inginerul şef a fost numit de ministerul energiei. După scurt timp, am fost numit şeful secţiei de reţele electrice din Timişoara; cum s-ar spune, am fost aruncat ca un peşte începător în apă. (Râde) Şi am înotat. Şi m-am descurcat. Am făcut o mulţime de treabă bună, în aşa fel încât, după câţiva ani, directorul a vrut să mă numească pe mine inginer şef, dar nu s-a putut, pentru că eram evreu. A fost numit locţiitorul meu de la reţele, inginerul Baciu, un om deosebit. Mi-a spus: „Tomi, ştiu că tu ar fi trebuit să fii pus în această funcţie, dar n-ai nicio grijă, că o să am eu grijă de tine”. Mi-a spus deschis: „Eu am devenit inginer şef pentru că sunt român şi pe tine n-au vrut să te înainteze, pentru că deja directorul e evreu. Şi au spus că ajunge un evreu în conducere, nu trebuie mai mulţi.” Mi-a spus cinstit.

Am lucrat la Întreprinderea de Electricitate până în ’68. De obicei, când era o treabă dificilă, o primeam eu. Pentru una dintre cele mai dificile, m-a pregătit Miklosi în prima săptămână în care am ajuns la serviciu: „Uite, problema mare a uzinii electrice în Timişoara este că funcţionează la frecvenţe diferite de celelalte, la 42 Hz în loc de 50 Hz”. Şi m-a pus să mă documentez şi să învăţ. Când eram şeful sectorului de reţele, în 1953, sosise momentul să se facă trecerea. De ce? Pentru că Uzina Electrică Timişoara ajunsese la limita capacităţii şi trebuia racordată la sistemul naţional. Dar nu se putea racorda atât timp cât funcţiona pe sistemul vechi. Eu am primit misiunea să efectuez trecerea. Aproape şase ani a durat până când tot oraşul a fost trecut întâi la frecvenţă normală, pe urmă şi la sistem de tensiune normală. Ăsta a fost unul dintre primele mele mari succese. În amintirea acestui eveniment, în 2003 am prezentat o lucrare la sesiunea ştiinţifică a Politehnicii din Timişoara, cu titlul „Acum 50 de ani” A mai venit unul dintre cei care au colaborat cu mine, inginerul Hariga, care a rămas bun prieten cu mine. Avea aproape 80 de ani şi era tare bolnav, dar a venit să asiste şi să mai spună câteva cuvinte.

Politica internă a partidului a devenit treptat antisemită. La început, în anii ’48-’50, evreii erau promovaţi peste tot, fără probleme. Însă din ’54 s-a schimbat situaţia. Eu nu am fost avansat în grad. Treacă de la mine! Nu a fost plăcut, dar nu a fost o nenorocire. Am rămas într-o funcţie onorabilă, cu un salariu destul de bun la nivelul acelor ani, dar alţii au fost retrogadaţi, au fost daţi în judecată, li s-au creat procese imaginare. În Bucureşti, unul dintre vechii mei prieteni a ajuns la închisoare, cu toate că era total nevinovat. S-au făcut procese în care oameni nevinovaţi au fost daţi afară, închişi, deportaţi, doar pentru că erau evrei şi pentru că alţii le râvneau poziţia. Eu am cunoscut doar unul, dar au fost zeci, sute de evrei care au avansat, pentru că erau buni, ca apoi să fie daţi afară prin procese, pentru că nu puteau să-i dea afară altfel. Au fost lucruri foarte, foarte urâte. O altă categorie erau sioniştii care au fost daţi afară, condamnaţi, închişi, chiar înainte de 1954. Aceştia au fost scoşi treptat din închisori, ca urmare a intervenţiilor din străinătate. S-a plătit pentru ei. Am avut prieteni din această categorie. În acei ani n-am îndrăznit să vorbim, n-am îndrăznit să mergem la sinagogă, n-am îndrăznit să facem Pesah acasă. În sfârşit… am îndrăznit să facem Pesah acasă, dar în mod discret. A fost mare lucru. (…) Să mă întorc la Timişoara. Am ajuns la limită şi din punct de vedere profesional. Reţelele au fost puse la punct, nu mai erau aşa de multe probleme, a început să devină plictisitor…

 

SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI

———————————————————————

NOTE:

 [1] Românizarea: exproprierea întreprinderilor industriale şi comerciale evreieşti între 1941-1944.

[2] Deutsche Volksgruppe in Rumänien, organizaţie fascistă înfiinţată în 1940.

[3] Francisc Frucht (1909-2009), cunoscut sub pseudonimul Anavi Adam, profesor şi poet de limbă maghiară.

[4] Vezi Scurt istoric al Liceului Israelit din Timişoara, în acest volum.

[5] Prescurtare de la Zsido Liceum, Liceul evreiesc.

[6] Despre acest episod relatează şi Arnold Junger, Zsuzsi Stahl, Iudith Cohen, Peter Freund, Alon Gal.

[7] Studebaker: marcă de maşină americană.

[8] Despe bombardamentele din septembrie 1944, vezi şi interviurile cu Peter Freund, Alon Gal, Arnold Junger, Iudit Cohen, Zsuzsi Stahl.

Banner 3
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole