DIALOG CU TOMI LASZLO (2)

Interviu realizat de Getta Neumann, Haifa, Israel, noiembrie 2012. Publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunităţii din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014     „Îţi...
LEAD Technologies Inc. V1.01
Inchirieri Auto Bucuresti

Interviu realizat de Getta Neumann,

Haifa, Israel, noiembrie 2012.

Publicat în volumul

„Destine evreieşti în Timişoara.

Portretul comunităţii din perioada interbelică până azi”.

Editura Hasefer 2014

 

 

„Îţi povestesc despre soarta mea, pentru că, prin soarta mea, vezi şi soarta altora!” (Tomi Laszlo)

 

Getta NEUMANN: Cum s-a repercutat sistemul de economie planificată în întreprindere?

Tomi LASZLO: Pentru întreprinderea de electricitate era ceva pozitiv, pentru că politica economică a guvernului a favorizat dezvoltarea întreprinderilor de electricitate. Însă nu întotdeauna; uneori au fost şi momente neplăcute din cauza politicii guvernului, dar de cele mai multe ori a fost favorabil. S-au dat bani pentru electrificare. De exemplu, în 1961-1962 a existat un mare program de electrificare a satelor. Fiecare întreprindere a primit ca misiune de la Ministerul Energiei să introducă electricitatea în toate satele din regiunea respectivă. A fost un fel de concurs. Cine va electrifica primul regiunea de care răspundea? Şi întreprinderea noastră a câştigat acest concurs.

Arnold Junger[9] lucra şi el la acest proiect. Era coleg cu mine. El era mai implicat pe teren, pentru că era şeful secţiei construcţii-montaj şi unităţile lui au efectuat o parte din lucrări. Eu eram atunci şeful serviciului energetic şi eu am făcut proiectul general, pe baza căruia s-au făcut pe urmă proiectele pe bucăţele.

Era în ’61 sau ’62, nu mai ţin minte exact anul. Aveam 803 sau 804 sate în regiune. Proiectele le-am făcut pe baza hărţilor militare, care erau foarte precise. Fiecare localitate şi aproape fiecare casă erau pe hartă. Am constatat că nu mai existau toate cele 804 sate, unele se depopulaseră, dar statistica nu fusese adusă la zi. Pe harta militară, aceste sate erau încă marcate, pe teren însă dispăruseră. Am făcut proiectul pe baza datelor de pe teren. Proiectul a fost respins. Ni s-a spus: „Proiectul trebuie să coincidă cu statistica”. Degeaba am spus noi că satul ăla nu mai există. „Proiectul nu poate fi în contradicţie cu statistica şi cu evidenţa guvernului.” Aşa că am făcut trei sau patru proiecte din astea fictive, în care am cuprins patru sau cinci sate fictive. Până la urmă s-au lămurit şi au rectificat lucrurile.

 

Getta NEUMANN: Asta nu s-ar fi putut întâmpla într-o întreprindere particulară!

Tomi LASZLO: Întreprinderea particulară ar fi trebuit să se încadreze într-un program naţional, guvernul era cel care a comandat proiectul, el dicta. Erau multe nebunii din astea.

Hai să-ţi povestesc o chestie care nu e legată de evreime, ci de modul în care noi am lucrat şi am trăit. La un moment dat, l-am înlocuit pe inginerul şef câteva săptămâni, deci toate problemele ajungeau la mine. Într-o zi primesc un telefon de la Moraviţa, la graniţa România-Iugoslavia, de la comandantul postului de graniţă. Ce s-a întâmplat? Echipa noastră era în drum, într-o maşină Skoda Octavia, spre Belgrad, ca să facă nişte verificări la Chichinda[10]. Noi aveam o convenţie cu întreprinderea de electricitate din Belgrad, cu care colaboram. O dată la şase luni, trebuiau verificate contoarele şi aparatele de măsură. Comandantul îmi spune: „Nu pot să dau drumul la maşină, fiindcă maşina nu are documentele necesare”. „Ce document îţi lipseşte?” Se chema atunci triptic. Tripticul era o autorizaţie internaţională, o asigurare internaţională pentru maşină şi un fel de paşaport. „Lipseşte tripticul, nu pot să vă dau drumul.” Zic eu: „Domnu’ comandant, dacă oamenii şi aparatele nu ajung astăzi la Belgrad, noi vom plăti o amendă serioasă. Conform contractului, dacă nu te prezinţi la data respectivă, plăteşti 25.000 de dolari amendă. Te rog, inventează ceva pentru ca oamenii noştri să poată să treacă.” Zice el: „Am înţeles. Închid telefonul şi văd ce pot să fac.” Peste jumate de oră îmi telefonează: „Tovarăşu’ inginer şef (nu eram inginer şef, dar el nu ştia), maşina este în drum spre Belgrad.” Zic eu: „Ce-ai făcut?” Zice: „M-am gândit, m-am gândit, am studiat documentele şi-am găsit următoarea soluţie. Pe lista cu aparatele care se transferă la Belgrad era un loc liber. În acest loc liber am trecut una bucată maşină Skoda.” (Râsete) Şi maşina a trecut, nu în calitate de maşină, ci în calitate de aparat. Sistemul era rigid… dar oamenii erau inteligenţi. Nu întâmplător ţi-am povestit chestia asta, ci ca să vezi că acolo unde oamenii îşi puneau mintea la contribuţie se găsea o soluţie. Şi am avut cazuri din astea cu duiumul în viaţa mea.

 

Getta NEUMANN: Asta spune ceva despre spiritul românesc.

Tomi LASZLO: Da, pe de o parte e birocratic, dar pe de altă parte, inteligent şi descurcăreţ. Şi nu sunt chiar aşa de… de ticăloşi. Nici fanatici. Nu sunt fanatici, nu sunt cap pătrat.

 

Getta NEUMANN: Cum ai receptat revoluţia din 1956, din Ungaria?

Tomi LASZLO: Cum am receptat-o? Asta e o întrebare bună. Noi, la Timişoara, ascultam Radio Budapesta. A fost pentru mine un şoc nemaipomenit ceea ce s-a întâmplat acolo şi a rămas pentru mine o amintire dureroasă. Am auzit tot ce se întâmpla, cum părea să reuşească şi cum se degrada. Se degrada în revoluţie fascistă şi ne dădeam seama de asta prin radio. Au început cu lozinci fasciste. Nu noul guvern, care era social-democrat-liberal, ci mişcările interne au început cu lozincile lui Szálasi[11]. Fasciştii au început să îşi ridice capul, aşa cum îşi ridică şi acuma capul. Ruşii au intervenit, pentru că noul guvern a proclamat alegeri libere. Pe de altă parte, în Ungaria au început să se ridice oamenii care s-au speriat de ascensiunea fasciştilor, care s-a produs în cadrul revoluţionarilor. În orice revoluţie – vezi şi acum în revoluţiile arabe – sunt mişcări în interior care încearcă să dirijeze revoluţia în stânga, în dreapta, spre religie… Acelaşi lucru s-a întâmplat în Ungaria. Revoluţia a fost făcută în mare parte de liberali, care voiau democraţia. Dar era şi o facţiune foarte periculoasă, care a încercat să împingă spre extrema dreaptă, spre readucerea vechiului regim, sub masca şi protecţia democraţiei.

În legătură cu evenimentele de atunci, am şi o amintire muzicală. La radio se dădea mereu o scenă din opereta Silvia, a lui Kálmán, intrarea Silviei. Nu ştiu de ce, poate n-au mai avut alte plăci. Tot timpul auzeam aceeaşi melodie; şi acum, de câte ori aud această muzică, îmi aduc aminte de acele zile de frică, de grijă, pentru că aveam multe rude în Budapesta. Mare parte din verii mei erau atunci în Budapesta. Pe urmă am vorbit cu ei, despre ce au simţit ei în această perioadă. Erau îngroziţi de ridicarea mişcării szálasiste.

 

Getta NEUMANN: Înseamnă că intervenţia sovietică era ambivalentă?!

Tomi LASZLO: Da. Pe de o parte, a distrus democraţia şi liberalizarea. Pe de altă parte, a fost benefică, pentru că a frânat mişcarea fascistă. Nu cred că ruşii s-au gândit la asta. În ’68 au intrat în Cehoslovacia, cu toate că acolo nu era o mişcare fascistă. Uită-te în Ungaria, fasciştii îşi ridică din nou capul. Este un curent foarte periculos şi ungurii nu-şi dau seama câtă pagubă îşi fac lor, nu evreilor. Ungurii nu-şi dau seama. Asta-i cea mai mare tâmpenie a lor. Dar în sfârşit… În Timişoara s-a simţit influenţa acestor evenimente în mod special la Politehnică[12]. Am citit autobiografia lui Holender[13], care povesteşte corect evenimentele de atunci. Holender a fost dat afară din Politehnică şi toată cariera lui ulterioară a fost determinată de acest eveniment. Până la urmă a ieşit bine pentru el şi pentru Opera din Viena.

 

Getta NEUMANN: E interesant cum un eveniment negativ poate avea consecinţe pozitive.

Tomi LASZLO: Aşa e. La Bucureşti m-am desfăşurat, dar… Bun, hai să ne întoarcem la plecarea la Bucureşti. Munca devenise plictisitoare. Simţeam că nu progresez. Hai să mergem la Bucureşti! Nu puteai să pleci la Bucureşti decât pe bază de ordin de ministru. Deci Ministerul Energiei trebuia să aibă nevoie de mine. În toamna lui ’67 apare un comunicat în care se spunea că este un concurs pentru angajare la Institutul Central de Cercetare pentru Energie Electrică, ce tocmai se înfiinţase. M-am înscris şi am fost primit. A venit ordinul ministrului, am fost transferat la Bucureşti. Am avut o mulţime de greutăţi cu transferul locuinţei, norocul nostru era că atunci era voie să vinzi locuinţa şi să cumperi alta. Am vândut locuinţa din Timişoara, am cumpărat alta în Bucureşti. Dar n-a mers aşa simplu, pentru că a intervenit Ceauşescu, fără să ştie că e vorba de mine. (Râde) După ce am făcut vânzarea-cumpărarea şi făcesem deja procesul verbal (încă nu ajunsesem la contract, dar deja plătisem şi luasem avans), Ceauşescu a intervenit şi a interzis toate operaţiunile de transcriere a locuinţelor, până la noi dispoziţii. Şi ne-a ţinut în aer aproape doi ani de zile. Nu am putut definitiva vânzarea din Timişoara, nici cumpărarea din Bucureşti, dar trebuia să mă mut. M-am mutat eu singur, apoi au venit Rolla cu copiii şi cu mama, dar am fost în suspans aproape doi ani, până când Ceauşescu s-a răzgândit şi a permis din nou transcrierile de proprietate. Ăsta e un răspuns la întrebarea ta în legătură cu birocraţia şi cu nebunia guvernului român. Era un lucru mărunt, dar care ne-a ţinut pe mine şi pe mii de alţi oameni blocaţi.

Am intrat la institutul din Bucureşti, unde eram un necunoscut. Am descoperit rapid că bine am făcut că am plecat de la Timişoara. De ce? Prima lucrare pe care am primit-o era o lucrare pe care nimeni n-a vrut s-o facă, toţi fugeau de ea, cum se spune aici, ca de un cartof fierbinte. Era vorba de un studiu legat de un mare incendiu de la una dintre centralele electrice şi care a distrus toate cablurile centralei. Era vorba de centrala din Craiova, care, din această cauză, nu a funcţionat aproape un an de zile – o pagubă materială îngrozitoare, prin ceea ce s-a distrus şi prin energia neprodusă. Institutul a primit ca misiune să lămurească de ce a luat foc centrala, de ce focul nu s-a putut stinge şi de ce nişte cabluri care ne-au fost vândute nouă ca rezistente la foc, în loc să reziste, au distrus totul. Era muncă de cercetare. Avantajul meu era că aveam mare experienţă la cabluri şi că aveam şi o oarecare experienţă de teren. În plus, eram un om care ştia să colaboreze. Predecesorul meu era un om care se certase cu toată lumea. Eram obişnuit să înghit multe – ca să colaborezi, trebuie să şi înghiţi, să te adaptezi. Am stins întâi toate focarele de ceartă şi apoi toţi au colaborat cu plăcere cu mine. Dintr-o lucrare nenorocită a ieşit o lucrare pentru care toţi am primit premii, iar eu am fost decorat şi avansat în grad. Am devenit „eroul” Ministerului Energiei pentru treaba asta. Au venit şi pompierii care erau implicaţi şi m-au lăudat mai mult decât meritam. Ei erau fericiţi că am găsit explicaţia pentru toate şi că astfel i-am disculpat.

Am folosit instalaţii experimentale şi o mulţime de documentaţie străină. Ştiam germană, franceză, engleză şi am primit aprobarea să citesc documentaţie străină. Era mare lucru! Eu am fost dintre puţinii care au avut acces la toate documentaţiile din vest. Am descoperit că acest sinistru de la noi nu era o întâmplare, că ceva asemănător se petrecuse şi la o centrală din America, la două centrale din Germania, la o centrală mare din Ungaria, la una din Ucraina. Şi lor li s-a părut inexplicabil. Am fost invitat la Budapesta, la Dresda, am ştiut şi ungureşte, am ştiut şi germană, iar românul care a venit cu mine a fost fericit că a avut pe cineva care să-l ajute. Şi-ţi spun: lucrarea a ieşit o perlă! Norocul meu şi norocul Ministerului Energiei!

Şi aşa au început să mă avanseze în grad. Din cercetător, am devenit şef de laborator; şi, la un moment dat, mă cheamă directorul şi zice: „Ascultă, şeful de secţie care era director adjunct ştiinţific a demisionat şi te-a propus pe tine în locul lui. Ce părere ai, eşti de acord să devii director adjunct ştiinţific?” La care eu eram destul de încurcat, că ştiam că sunt limitat, pentru că sunt limitat… Dar în Bucureşti erau atunci mai toleranţi şi în instituţie nu erau mulţi evrei. I-am spus: „Domn’ director, vrei să pierzi un cercetător bun şi să capeţi un director adjunct mediocru?” Dar am acceptat. Am rămas director adjunct câţiva ani.

 

Getta NEUMANN: Aveai nu numai calitate de cercetător, ci şi o personalitate conciliatoare.

Tomi LASZLO: De care era nevoie. Erau „terorişti” suficienţi, trebuia şi un conciliator. (Râde) Director general era Mihăileanu, om bine pregătit şi care înţelegea multe.

 

Getta NEUMANN: Nu erai ambiţios, nu voiai să ajungi neapărat într-o poziţie de conducere, dar ai ajuns în mod natural.

Tomi LASZLO: Nu, nu eram ambiţios. Am ajuns departe, pentru că au avut nevoie de mine. Mi-a spus Mihăileanu: „Tu poţi rămâne director până găsesc în locul tău un român”. Mi-a spus deschis. Au găsit. Nu a fost nicio supărare. Dar observi că era aşa: „Fiind evreu, tu nu poţi rămâne director adjunct multă vreme”. În postul meu de conducere, de la Bucureşti, mi-am dat seama că exista un antisemitism latent şi neoficial în guvern şi în partid şi că se făcea totul pentru ca evreii să fie daţi la o parte. Era un deziderat care nu se declara, dar pe care îl ştia toată lumea. Era secretul lui Polichinelle[14]. A început emigrarea. Li s-a dat de înţeles evreilor că e bine să plece şi că pot pleca. Îţi dau un exemplu cu fiica mea, Gabi. Ea a studiat fizica şi a fost printre cei mai buni studenţi. A primit diploma şi, după un an suplimentar, gradul de cercetător. După cursul special pentru cercetare urma să fie repartizată la Institutul de Fizică, un institut de cercetare. Toţi au fost repartizaţi la Institutul de Cercetare, numai Gabi nu. Ea a fost trimisă să predea la o şcoală medie tehnică. În ciuda eforturilor mele, cu toate că nu duceam lipsă de relaţii. Mi s-a spus clar: „Degeaba, nu avem voie să o luăm”. Căile erau închise. Şi atunci am înţeles.

 

Getta NEUMANN: Când te-ai gândit prima oară să pleci?

Tomi LASZLO: Începând de prin 1971-1972, când au venit unii colegi din străinătate, care au vrut să-mi deschidă calea. Erau doi colegi şi prieteni din copilărie, unul din Germania, celălalt din Elveţia, Ionel Roth şi Ştefi Romaşcanu. Ionel mi-a spus că există un anume cetăţean care, contra unei sume de ordinul a zece mii de dolari, poate obţine eliberarea din România. Ştefan a făcut rost de această sumă. Ştefan era atunci prim-violonist în Orchestre Romande de la Lausanne. Ionel a vrut să obţină plecarea mea în Germania sau în Elveţia, cu ajutorul acestui om de afaceri din Londra, Jakober îl chema. Îl ştie toată lumea, că s-a scris despre el între timp. Atunci însă era mare secret. A făcut legătura cu Jakober, au stabilit suma, Romaşcanu a găsit pe cineva care era dispus să împrumute suma, dar, subit, a murit Romaşcanu. Relaţia cu Jakober şi cu sponsorul care trebuia să dea banii s-a terminat.

 

Getta NEUMANN: Ţi-a fost frică de Securitate?

Tomi LASZLO: Fiecăruia îi era frică. Mi-era frică, dar nu în mod deosebit. Puteam să mă tem mai puţin, pentru că, în urma cercetării, eu am devenit copilul minune şi copilul iubit al pompierilor care aparţineau, ca şi Securitatea, de Ministerul Afacerilor Interne. Deci nu ar fi trebuit să-mi fie frică. Dar eu ştiam că şi lor le e frică. (Râde) Ca să-ţi dai seama, îţi povestesc ceva. În 1977, când încă n-aveam depusă cererea, a fost un mare incendiu de cabluri în Galaţi. S-a făcut o comisie guvernamentală de cercetare. Şi, ştiindu-mă pe mine de când a fost incendiul la centrala electrică din Craiova, Ministerul Afacerilor Interne a cerut de la Ministerul Energiei să mă delege în echipa de cercetare. A fost unul dintre marile mele succese şi am primit decoraţii şi nu ştiu ce. La sfârşitul acestei cercetări, a avut loc o scenă fantastică. Ajunsesem la o concluzie care îi scotea nevinovaţi pe oamenii din Galaţi. A ajuns la aprobare la Ceauşescu. Ceauşescu a respins. „Nu aprob. Nu cred până nu-mi construiţi o instalaţie model pe care să-mi demonstraţi că lucrurile s-au întâmplat aşa cum spuneţi voi.” Deci trebuia să construim o bucată de canal de cabluri, montat aşa cum era montat în fabrică, să producem o străpungere electrică, aşa cum spuneam noi că a avut loc, această străpungere să creeze foc în cabluri, acest foc să se propage astfel ca să creeze o astfel de atmosferă încât pompierii să nu poată intra, pentru că dacă intrau, erau otrăviţi. „Să-mi demonstraţi asta pe o instalaţie experimentală.” Banii nu contează!

 

Getta NEUMANN: Cum adică?

Tomi LASZLO: Toată comisia a făcut în pantaloni, deoarece niciunul dintre ei nu era în stare să facă aşa ceva. S-au uitat la mine: „Tomi, tu ştii să faci asta?” Le-am spus: „Dacă am ajutorul secţiei electrice de la Combinatul Galaţi, atunci da, pot să fac. Să-mi dea ei electricienii, să-mi dea materialele, să-mi dea sculele şi facem.” Şeful secţiei electrice de la combinat, un vechi prieten de-al meu, de la Reşiţa, a spus: „Pun oamenii la dispoziţie, tot depozitul, toate cablurile”. În timp de o săptămână am construit modelul. Am făcut proba şi a mers. Era o instalaţie mare, pe un teren viran, în interiorul combinatului. Am trimis telegramă la Bucureşti să vină Ceauşescu. Toată comisia era pe câmp, era un teren construit pentru aterizare de elicopter, era circ mare, îţi dai seama, păzit de Securitate de jur împrejur, era ceva ca-n filmele fantastice. Eu stau acolo cu echipa mea şi cu mâna pe buton, să dau drumul la circ. Şi vine elicopterul şi nu iese Ceauşescu, ci viceprim-ministrul, inginerul Oprea, unul dintre oamenii de încredere ai lui Ceauşescu. Se scuză că n-a putut veni personal Ceauşescu, a venit el ca împuternicit, să facem noi proba şi el o să raporteze tovarăşului preşedinte. Directorul meu, Mihăileanu, l-a primit: „Asta e instalaţia, e pregătită, responsabilul încercării este inginerul Toma Laszlo”. El se uită la mine, îmi dă mâna şi zice: „Doctor inginer Toma Laszlo”. Eram atunci deja doctor inginer. Mi-am dat seama că îmi citise biografia, că s-a informat dinainte. Îşi făcuse lecţia. (Râde)

Am dat drumul la probă, proba a reuşit nemaipomenit de bine, peste aşteptările mele. A apărut scânteia electrică, de la scânteie a luat foc cablul, de la cablu au luat foc şi restul cablurilor. A ieşit un fum infernal, toată lumea a fugit. (Râsete) Pompierii erau pregătiţi să stingă cu comandă de la distanţă. A fost ceva ca-n filme! Şi a zis Oprea: „Sunt mulţumit, sunt convins, puteţi opri proba”. Mie mi-a zis: „Mulţumesc”. Încă în seara respectivă am primit telefon, nu eu, ci directorul Mihăileanu: „Preşedintele a aprobat proiectul”. Îţi dai seama ce reuşită a fost asta pentru mine. Mai ales când a zis „Doctor inginer”. (Râde)

 

Getta NEUMANN: Şi întrebarea de o mie de puncte!

Tomi LASZLO: Acum să-ţi povestesc treaba cu o mie de puncte. Într-o zi, mă cheamă Mihăileanu şi spune: „Tomi, am o întrebare de o mie de puncte. Ai cumva gânduri de plecare?” Am spus: „Domn’ director, care evreu nu are gânduri de plecare?” De ce m-a întrebat? Pentru că am fost propus pentru o comisie guvernamentală şi numele meu a fost scos de-acolo. Mi-a zis: „Tomi, dacă odată o să te gândeşti la plecare, primul care trebuie să ştie sunt eu. E şi interesul tău, şi al meu”. Şi aşa am făcut.

La câteva luni după această discuţie, Gabi şi Dorel au vrut să depună actele pentru plecare. Era o înţelegere de prin 1974-75 între guverne, ca România să permită plecarea a vreo douăzeci de mii de evrei pe an. Era în schimbul acordării Clauzei naţiunii celei mai favorizate[15]. Clauza se reînnoia în fiecare an şi preţul era, între altele, douăzeci de mii de evrei eliberaţi. În felul acesta a plecat, în circa zece ani de zile, marea majoritate a evreilor din România. Cu Jakober plecau mai puţini. Puţini erau în stare să producă suma de zece mii de dolari.

M-am dus la Mihăileanu: „Domn’ director, poţi să mă duci acasă cu maşina, că azi am venit fără maşină”. Institutul era la marginea Bucureştiului şi, dacă n-aveai maşină, dura o oră până ajungeai acasă. El avea drumul spre casă pe lângă casa mea. Ajungem la noi acasă, ne oprim în parcare, el nu se dă jos, nici eu. „Tomi, spune ce-ai vrut să-mi spui?” Şi-a dat seama că vreau să-i spun ceva, fără microfoane. „Gabi şi Dorel vor să plece…” „Asta înseamnă că şi tu ai să pleci!?” Zic eu: „Da! Dacă ei primesc aprobarea, o să fac şi eu cerere…” „Bine, când vrei să pleci tu, întâi să-mi spui mie!” Bun, ei au plecat. Peste un an şi ceva, m-am dus la el: „Domn’ director, a venit momentul!” Zice: „Bun. Te aşezi la mine în birou şi faci cererea că, din motive de sănătate, nu mai poţi să fii şef de laborator.” Nu mai eram atunci director adjunct, că găsiseră un român în locul meu. „Din motive de sănătate, vrei să treci în producţie…” Institutul avea şi o secţie de producţie. Am făcut cererea, a doua zi a fost aprobată, eram trecut inginer principal la secţia de producţie, cu menţiunea nescrisă că rămân în biroul meu, la locul meu. Cel care a venit în locul meu m-a lăsat acolo şi a colaborat frumos cu mine, până la plecare.

 

Getta NEUMANN: Ţi-a făcut un serviciu mare, pentru că ai lucrat până la capăt.

Tomi LASZLO: Foarte mare. Nu am lucrat până la capăt în calitate de cercetător, s-a chemat că sunt inginer de producţie, dar am primit acelaşi salariu.

 

Getta NEUMANN: A fost OM…

Tomi LASZLO: A fost nu numai om, a fost şi curajos. Când am primit paşaportul, m-am prezentat: „Domn’ director, faceţi-mi lichidarea.” Zice el: „Tomi, ai fost în vizită la ministru?” Eu: „De ce?” „Păi, n-a fost studentul tău?” „Ba da, a fost.” „Şi ştii că s-a purtat frumos cu tine?” Zic: „Eu ştiu foarte bine.” Zice: „Să ştii că se cuvine să te duci să-ţi iei rămas bun.” Zic eu: „Da’ nu cumva îl jenează pe el că mă duc în vizită în calitate de «trădător»?” Zice: „Asta nu-i grija ta, asta-i grija lui!” Pe loc a obţinut pentru mine audienţă. N-am aşteptat mult. „Poftiţi!” Ministru era Cocârlă, mult timp secretar de partid la Regionala Timişoara. A fost studentul meu, foarte bun student, strălucit, eu i-am condus diploma de inginer. Se ridică, mă îmbrăţişează. Zic: „Tovarăşe ministru, dumneata ştii pentru ce am venit?” „Sigur că ştiu! Ai primit paşaportul şi ai să pleci…!”

 

GETTA NEUMANN: Cum să ştie înaintea ta?

Tomi LASZLO: Aşa mi-a spus şi el. (Râde) „Crezi tu, zice el, că tu ai fi avut paşaportul, dacă eu nu ţi-aş fi dat aprobarea? Îmi pare rău că pleci. M-a bucurat să fii aici, cu noi.”

 

Getta NEUMANN: Şi ţie ţi-a părut rău, nu-i aşa?

Tomi LASZLO: Să ştii că, într-o oarecare măsură, am pierdut un loc de muncă în care m-am desfăşurat. Efectiv, m-am desfăşurat acolo. Mi-au dat o mulţime de probleme foarte dificile şi, de obicei, am reuşit. Am reuşit pentru că am avut foarte multă experienţă şi am avut multe surse de documentare pe care alţii nu le-au avut, că nu cunoşteau limbi străine. Mi-am făcut relaţii în străinătate. Am avut nişte posibilităţi pe care alţii nu le aveau. Nu că am fost eu atât de genial, dar am avut mai multe posibilităţi decât alţii. Şi am ştiut să mă bag doar acolo unde ştiam. Unde nu ştiam, nu mă băgam.

Una dintre ele a fost în ’78, când deja aveam cererea depusă. A luat foc un vapor la Galaţi. S-a făcut o cercetare guvernamentală, deoarece era o bănuială că a fost o autoaprindere. Aveau motive. Şi eu am ajuns la concluzia asta, după ce am făcut cercetarea. Eram deja înscris pentru plecare. Şi pompierii, şi Ministerul de Interne mă voiau pe mine în comisie, deşi nu era în programul Ministerului Energiei. Dar ei ştiau ce am făcut eu la Galaţi, înainte, şi unul dintre generalii de la Securitate a insistat ca să vin eu.

 

Getta NEUMANN: Cu toate că aveai actele depuse?!

Tomi LASZLO: Cu toate. I s-a spus generalului: „Ăsta are actele depuse”. „Ştiu. Nu va face parte din comisie, nu va apărea pe niciun document, dar eu vreau să fie acolo, lângă mine, că pot conta pe el.” Mi-au promis că nu voi figura pe listă; că, dacă figuram pe procesul verbal, nu mai puteam pleca. „Toată lumea va închide ochii, da’ te roagă să fii acolo lângă ei, să îi ajuţi.” Şi am stat aproape o lună acolo, până am încheiat cercetările. Când am plecat, generalul a venit personal să mă conducă până la maşină, un general de Securitate! M-a îmbrăţişat şi mi-a urat drum bun. Atunci pot să spun că mi-a fost frică. Că tuturor le era frică. Şi generalului, că le era frică unul de altul. Toţi se bănuiau unul pe altul, toţi se denunţau şi spuneau tot felul de minciuni unul despre altul. Pe mine m-a ţinut numai şi numai calitatea profesională. Eu ştiam că eu exist doar până când au nevoie de mine. Şi m-a mai ţinut ceva, ceva de care mi-am dat seama numai ulterior, când am făcut recapitularea.

În ’76 Cocârlă[16] a devenit ministru. Eu eram în deplasare, când el a fost în vizită la institut. Când m-am întors, mă cheamă Mihăileanu: „Tomi, Cocârlă a fost în vizită şi una dintre primele întrebări a fost unde eşti tu, că vrea să vorbească cu tine, că tu i-ai fost conducătorul de diplomă”. Apoi s-au întâmplat nişte lucruri care mi-au dat de gândit. Directorul a făcut cererea pentru paşaport permanent pentru mine. Ministerele aveau dreptul să obţină de la Ministerul de Interne paşapoarte permanente pentru anumite persoane de care ei trebuiau să dispună în caz de urgenţă. „Se întâmplă ceva, vrem să îl trimitem pe Tomi la Berlin. Dacă mergem pe calea normală, nu putem să-l trimitem decât peste trei luni, dar el trebuie să plece mâine.” De aceea eram eu pe lista celor care trebuiau să primească acest paşaport. Luni de zile n-a venit niciun răspuns la această cerere. O săptămână după vizita lui Cocârlă, a sosit paşaportul meu. O lună după această vizită, am apărut pe lista persoanelor aprobate de ministru să primească maşină Dacia, fără rând şi cu credit, cu plată în rate. Nici nu cerusem. Ai înţeles? Şi s-au mai întâmplat câteva lucruri din astea.

 

Getta NEUMANN: Ai plecat în momentul în care erai la apogeul carierei!

Tomi LASZLO: Da. Şi când aveam pe omul meu ministru, atunci am plecat. Dar Gabi a plecat… şi tot trecutul mă împingea să plec. În plus, ştiam: ăsta acuma este, dar mult timp nu ţine. Şi nici n-a ţinut mult timp. Era un om prea de treabă, nu putea să rămână. A fost dat la o parte. Eu am asistat la un moment în care era cât pe-aci să cadă. Ceauşescu a cerut ceva care era imposibil de realizat. Cocârlă ne-a chemat, pe Mihăileanu şi pe mine, să ne sfătuim ce-i de făcut? A venit şi ministrul aprovizionării, care era şi el amestecat, şi am constatat că era un fost coleg de la Politehnică. Aveam multe relaţii personale. Relaţia bună cu Mihăileanu am creat-o atunci, dar peste tot aveam foşti colegi de la Timişoara, foşti colegi de la Politehnică, aveam relaţii bune, amicale, ştii? Povestea cu microfoanele…

 

Getta NEUMANN: Ai amintit de o poveste cu microfoane. Ce s-a întâmplat?

Tomi LASZLO: Vrei să ştii? Asta e o poveste de la institut. Unul dintre laboratoarele institutului de cercetare era laboratorul de service. Ce service făcea laboratorul ăsta? Verifica şi repara aparatele de radio portative ale echipelor de intervenţie. Au primit nişte aparate militare de telecomunicaţie, de producţie poloneză, cu care puteai vorbi telefonic la 15-20 de kilometri. Era mare lucru, numai că aparatele astea se cam stricau. Întotdeauna erau la noi trei-patru aparate la reparat, unul de la Ploieşti, unul de la Bucureşti, unul de la Câmpina. Într-o zi vine unul din laborator: „Aveţi la voi un aparat deschis?” „De ce?” „Păi, zice, în aparatul meu aud convorbirea de la voi.” (Râsete) Au verificat, niciun aparat nu era deschis. Au căutat şi au găsit ceea ce se cheamă poloska pe ungureşte (ploşniţă pe româneşte), un microfon. Nu era de-al nostru. Era pus de Securitate. Din întâmplare, emitea pe aceeaşi frecvenţă ca şi aparatele noastre şi înregistra tot şi transmitea la Securitate, dar şi la aparatele noastre, care erau în reparaţie. Era clar că unul dintre noi era urmărit. Ce să facem? Lasă că le arătăm noi! Colegii au luat aparatul şi l-au dus la delegatul permanent al Securităţii în clădire, la tovarăşul Popescu. „Tovarăşu’ Popescu, americanii se pare că au instalat la noi un aparat.” Poloska era de fabricaţie americană. (Râsete) „Şi uite că l-am descoperit şi am venit să vi-l dăm.” Dovadă de vigilenţă. Popescu ăsta s-a făcut alb ca varul, dar era destul de deştept şi i-a felicitat: „O să fiţi decoraţi pentru această acţiune patriotică”. (Râsete) Îl spionau pe unul din laborator, pe fiul lui Chişinevsky, care era membru mare în Comitetul Central. Ca în bancul acela, că vine un spion din străinătate şi îl caută pe colaboratorul lui, despre care ştia că locuieşte pe strada Kogălniceanu, nr. 3. Sună la uşă, spune parola pe care trebuia să o spună. Nu vine niciun răspuns. Şi mai încearcă o dată şi încă o dată. Nimic. Nişte copii îl întreabă: „Pe cine căutaţi?” Păi, zice: „Pe tovarăşul Popescu.” Aha, zic ei: „Pe Popescu spionul! Ăla s-a mutat…” (Râsete).

Mai bine să vă mai spun un banc! În jurul plecării au fost nişte lucruri interesante. Când am plecat noi, se pleca în condiţii mai civilizate. Trebuia totuşi să treci prin comisii care încercau să te prelucreze să nu pleci. Dar toată chestia era un fel de circ. Când am ajuns eu la comisia sindicală, zice preşedintele: „Tovarăşi, tovarăşul Laszlo ştie ce vrea, să nu ne pierdem vremea cu el, mai bine să vă spun un banc. Sunteţi de acord?” „Da, suntem de acord.” Bancul era următorul: Domnul Kohn a primit aprobarea de plecare. A fost chemat la o comisie ca asta şi, când i s-a spus să nu plece, a spus: „Nu e nevoie să mă lămuriţi, eu nu vreau să plec”. „Atunci de ce ai făcut cerere?” „Soţia vrea să plece, cumnatul vrea să plece, bunica, părinţii soţiei, ei vor să plece.” „Dacă dumneata nu vrei să pleci… divorţează de soţie!” La care zice Kohn: „Nu pot, nu se poate”. „De ce nu se poate?” „Foarte simplu, eu sunt singurul evreu din familie.” (Râsete) Bancul acesta l-a spus şi toată comisia s-a prăpădit de râs, iar eu am înţeles mesajul. Ai înţeles şi tu!?

 

Getta NEUMANN: Toţi ar fi vrut să aibă un Kohn în familie!!!

Tomi LASZLO: Sigur, aşa este. Şi era o perioadă când el îndrăznea să spună acest banc, o perioadă de un pic de libertate. Alt aspect. Aveam dreptul să luăm cu noi ceva. Aveam dreptul să vindem casa, eram obligaţi să o vindem statului. Statul dădea o sumă maximă de 40.000 de lei pentru casă. Cineva venea să o evalueze, o evalua la 20.000, 30.000, 40.000 de lei. Mai mult nu putea. Valoarea reală a casei noastre era atunci între 250.000 şi 300.000 de lei. Am vândut casa statului pentru 40.000 de lei, am vândut… vorba vine, ne-a furat. Bine că am primit şi atât! Pe banii ăştia ne-am cumpărat mobilă. Am fost obligaţi să cumpărăm mobilă de la stat, de familie, mobila pentru o cameră. Familia noastră era bunica, Vera, Rolla şi cu mine, eram trei familii, deci mobilă pentru trei camere. Era în ambalaj original, dar am încercat să mai băgăm şi alte lucruri. Dar cui să dăm bacşişul şi în ce formă şi cât? Nimeni nu ne-a spus. Am ajuns la vamă cu lăzile. Instrucţiunile erau ca lăzile să fie bătute în cuie, să se poată deschide la vamă, apoi se închideau cu sârmă şi erau plombate.

Buuun! Cine a mers la vamă? Eu, care sunt naivul familiei. Rolla a rămas acasă, aşa, să vadă cum mă descurc eu, vai de capul meu! Ajung la vamă, se pun lăzile acolo, pe platformă. Vine la mine şeful: „Lăzile dumneavoastră?” „Da.” „Sunt legate cu sârmă?” „Nu, sunt aşa cum scrie la carte.” „Bine, zice, dar să ştiţi că sunt două feluri de legături, legătură simplă sau legătură dublă. Legătura dublă e mai bună, sunteţi sigur că ajunge cu bine acolo. Legătura simplă nu costă bani, legătura dublă costă.” Mi s-a luminat mintea: ăsta era bacşişul! „Cât?” A spus, nu mai ştiu, parcă două mii de lei. Ăsta era aproximativ un salariu mediu. „S-a făcut, faceţi legătură dublă.” Şi atunci ştii ce s-a întâmplat? Nu s-a uitat deloc la ce e în ladă. Au început să lege şi gata. Dacă ştiam… cine ştie ce am mai fi putut băga! Nu s-a uitat deloc! Şi am plecat…

Am sosit în Israel, am fost foarte bine primiţi, ca toată lumea. Am fost impresionat cum ne-au întâmpinat prietenii noştri, unii ne aşteptau la aeroport. După o lună, într-o pauză la cursul de ebraică, au venit doi colegi de-ai mei, Walter Shapira şi Adrian Bianu. Amândoi lucrau aici, la Întreprinderea de electricitate. Mare bucurie! „Intră în maşină, te ducem la întreprindere, la noi. Am vorbit cu şeful secţiei de cercetare şi e dispus să stea de vorbă cu tine pentru angajare.” M-au dus direct la Serviciul de cercetare, Research and Development Division, la şeful serviciului, inginerul Nelken, foarte deştept şi simpatic. Am stat de vorbă cu el în germană, germana mea era mult mai bună decât engleza. Mi-a spus: „Mă uit în autobiografia ta. Ai venit aici să fii director adjunct sau ce?” Am început să râd. „E caraghios ca un nou-venit să aibă pretenţii la post de conducere. Eu mă bucur dacă găsesc un serviciu de cercetător. De altfel, în România am avut destule posturi de conducere. Vreau să mă lăsaţi să lucrez, am ce să fac la voi.” „Te aşezi aici şi faci cererea de angajare.” Au avut un formular destul de complicat, prietenii au stat lângă mine şi m-au ajutat să-l completez. Asta a fost în decembrie. La 1 aprilie m-au angajat.

 

Getta NEUMANN: A fost greu să te obişnuieşti cu administraţia, cu mentalitatea israeliană?

Tomi LASZLO: Da, destul de greu. Nu numai cu cea israeliană, cu cea din această întreprindere. Eu eram obişnuit cu întreprinderile de electricitate din Europa. Din România, am fost în delegaţii în Ungaria, în Germania de Est şi de Vest, în Franţa, în diverse locuri din Europa. Întreprinderile de electricitate din Europa semănau foarte mult între ele, indiferent dacă erau din ţară capitalistă sau nu. Asta de aici era puţin diferită. Nu era aşa de plăcut. Era cam dictatură, o dictatură dublă. Pe de o parte era conducerea administrativă, pe de alta, sindicatul; şi se tot certau. Fiecare voia să fie stăpân şi asta nu merge aşa. Şi astăzi este aşa, din cauza asta totul scârţâie.

 

Getta NEUMANN: Cum ai reuşit să te impui şi să-ţi găseşti locul?

Tomi LASZLO: Au descoperit încet-încet că mă pot folosi bine. Şi au început să mă folosească bine. De multe ori am avut senzaţia că nu sunt folosit la capacitatea mea, dar, pe la sfârşit, am primit probleme foarte dificile, de exemplu problema influenţei magnetice asupra personalului. Am putut să mă desfăşor şi să aplic experienţa mea din România. Am putut să rezolv câteva lucruri bune.

 

GETTA NEUMANN: V-a fost dor? V-aţi simţit dezrădăcinaţi?

Tomi LASZLO: Nu ne-am simţit dezrădăcinaţi, pentru că mare parte din societatea cu care am crescut era aici, cea mai mare parte a foştilor mei colegi de liceu, a foştilor colegi de facultate, de întreprindere. Gândeşte-te că şeful centralei de aici a fost electrician la Timişoara şi studentul meu mai târziu. Altul era fost coleg de liceu, altul fost coleg la Bucureşti. Aici, în casă, a locuit Feigenbaum Victor, cu care am fost coleg de şcoală. În casa de alături au locuit trei dintre foştii noştri colegi de şcoală. Înţelegi? De fapt, societatea mea era deja aici când am venit eu. M-am simţit acasă. Dificultatea a fost învăţatul limbii şi al obiceiurilor locale. A fost destul de greu să cumperi locuinţă, să cumperi maşină, să-ţi tot cumperi ce trebuie, când venitul tău la început era foarte modest. Acum nu mai am probleme. Locuinţa este a mea, este plătită, altă maşină nu ne mai trebuie, că nu ştiu dacă mai conduc un an sau doi. Pensia ne ajunge. Cum vezi, nu ducem lipsă.

 

Getta NEUMANN: Aveţi un apartament frumos, cu o vedere superbă. Când te gândeşti înapoi, la Timişoara, la România, ai sentimente pozitive?

Tomi LASZLO: Da şi nu. Nu, pentru că am avut foarte des momente în care am simţit că nu, nu, nu eşti de-al nostru, nu aparţii de acest loc, ar fi mai bine să pleci. Pe vremea copilăriei mele, au existat numai legi care erau împotriva evreilor. Legi care să-i protejeze pe evrei n-au existat. Chiar dacă legea îţi dădea dreptul la egalitate, evreul nu era egal şi era pradă uşoară. Gândeşte-te că, în România dinainte de epoca Antonescu, au fost universităţi în care evreul nu putea să pună piciorul, deşi nu exista lege care să o interzică. Legea nu spunea că nu ai voie să primeşti evrei în Politehnică, dar în Politehnica din Timişoara n-a fost picior de evreu. În Bucureşti, da. Studenţii locali au impus asta şi profesoratul local a înghiţit. N-a făcut nimic. Dacă un evreu a venit în Politehnica din Timişoara, ori a fost omorât în bătaie, ori a fost dus cu salvarea de acolo. Cunosc cazuri concrete. Ei, asta nu mai e în Europa, acum. În Europa există ţări în care negarea Holocaustului este pedepsită prin lege. Asta e o mare deosebire. Că se aplică sau nu, asta e altceva; dar există lege! Deci, Europa de astăzi nu mai e Europa care a fost. Evreii nu sunt într-un pericol existenţial.

Desigur, am multe gânduri bune, am avut mulţi prieteni şi colegi români, maghiari, sârbi şi germani, cu care am petrecut multe evenimente în bună înţelegere, am avut multe realizări profesionale de care sunt mândru, am primit o educaţie profesională bună şi, de câte ori văd imagini din România, sunt cuprins de nostalgie.

 

SFÂRŞIT

—————–

NOTE

 [9] Vezi interviul cu Arnold Junger.

[10] Chichinda: localitate în Banatul de Nord, Serbia

[11] Ferenc Szálasi (1897-1946): conducătorul partidului fascist în Ungaria.

[12] Protestele de la Timişoara şi reacţia autorităţilor comuniste sunt relatate şi de Peter Freund şi Alon Gal, în acest volum.

[13] Ioan Holender (n. 1935): directorul Operei de Stat din Viena (1992-2010), autorul unor volume autobiografice: Spuse, trăite, dorite şi De la Timişoara la Viena.

[14] Un secret cunoscut de toată lumea.

[15] Prin această clauză, SUA a acordat României importante avantaje în termeni de taxe vamale şi cote de impozite.

[16] Trandafir Cocârlă: absolvent al Politehnicii Timişoara, a deţinut de două ori portofoliul Ministerului Energiei şi a fost destituit de Ceauşescu, pentru că s-a opus unor planuri nesăbuite ale dictatorului.

 

 

Banner 3
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole