Povestea limbii române
Scris de Aşii Români Joi, 21 Ianuarie 2010 22:00
Locaţie: Germania
Personaje: Bunicul şi nepoţica
În camera plină de jucării şi păpuşi, stă plictisită într-un colţ cartea ce a primit-o cadou de curând Eliza de la bunicul ei. Nu ştie ce scrie, dar imaginile viu colorate au atras-o un timp, după care s-a plictisit să-şi tot imagineze diverse povestiri ce întruchipau băieţelul din fotografiile minunatei cărţi.
- Bunicule, îmi citeşti din cartea care mi-ai adus-o? Mama nu are timp, iar de ceva vreme îmi spune că nu mai ştie să citească româneşte…
- Sigur că da! Dar o ai de mai bine de trei luni, cum de nu ţi-a citit nimeni nimic?
- Nu ştiu! Tati nu cunoaşte româneşte, iar mami…adaugă aceasta cu vocea scăzută, cred că nu vrea.
Ochii bătrânului erau trişti. Era plecat din ţară de mai bine de treizeci de ani, dar niciodată nu şi-a uitat graiul românesc. De câte ori avea ocazia vorbea cu nepoţii limba lui ce-a mai dragă – româneşte – dacă ar fi fost după ceilalţi, nici micuţa Eliza nu ar fi ştiut un cuvânt, dar inima îi tresărea de bucurie atunci când într-o română dulce micuţa îl întreba: „Bunicule, îmi mai povesteşti ceva despre România? Cum era acolo? Am auzit că este o ţară frumoasă…”
Ce poate fi mai frumos decât să-ţi vezi nepoţii interesaţi de trecutul tău?! Cu mâinile tremurând, acesta deschi-se cartea şi îi citi Elizei prima poveste în limba română : „Amintiri din copilărie – la cireşe” – de Ion Creangă.
Micuţa stătea nemişcată, ascultând cu interes toate isprăvile băieţelului din poveste, zâmbind la fiecare gest făcut de narator, iar la final cu ochii mari şi vioi îşi luă bunicul de mână şi-l întrebă:
- Toate acestea s-au întâmplat cu adevărat?
- Sigur că da, iar povestea este scrisă chiar de acel băieţel, atunci când s-a făcut mare!
- Cât de minunat poate fi să poţi culege cireşele din pom, apoi să le poţi mânca direct, adăugă nepoţica.
- Bunicule, nu-i aşa că îmi vei mai citi din carte? Nu-i aşa că îmi vei mai aduce cărţi cu poveşti în limba română să mi le citeşti? Apoi, când voi învăţa literele, o voi face singură. Sunt atât de frumoase poveştile româneşti!
Bătrânul avea ochii în lacrimi, prin graiul nepoatei, prin simţirile acesteia îşi dădea seama că limba română mai are o şansă de a nu fi uitată. Poveştile copilăriei lui erau acum citite nepoatei, iar…într-un viitor îndepărtat, cine ştie, poate că şi aceasta va citi nepoţilor ei.
Iată de ce nu putem lăsa limba română să moară. Acolo unde trăiesc români, indiferent că este vorba de Germania, Italia, Franţa, Spania, Canada sau Statele Unite trebuie să menţinem vie flacăra limbii române. Ea trebuie întreţinută pretutindeni în lume, acolo unde există biserici româneşti, acolo unde se înfiinţează biblioteci şi se proiectează centre culturale româneşti. Depinde de noi să împânzim lumea cu temple culturale închinate limbii şi culturii române.
