Eminescu şi Uzina de Lumină

  La prima vedere titlul acestui articol ar putea să surprindă chiar şi pe cei mai renumiţi specialişti eminescologi, darmite pe cititorii care se apleacă cu interes sau din...
Viena

 

La prima vedere titlul acestui articol ar putea să surprindă chiar şi pe cei mai renumiţi specialişti eminescologi, darmite pe cititorii care se apleacă cu interes sau din plăcerea lecturii peste opera lui Mihai Eminescu, al aceluia pe care reputatul critic literar George Călinescu avea să-l denumească cu distincţie „Poetul nepereche a cărei operă învinge timpul.” Nu mai departe şi eruditul Titu Maiorescu, cu privire la opera eminesciană, avea să noteze apreciativ: Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma infăptuită de el a limbii naţionale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veşmântului şi cugetării româneşti.”

Ca poet naţional şi universal, Eminescu s-a dovedit o personalitate copleşitoare, uimindu-i pe contemporanii săi, dar şi pe cei care astăzi îl omagiază binemeritat, la cei 169 de ani trecuţi de la naşterea sa, prin inteligenţă, memorie, cercetare intelectuală, cultură de nivel european, gândire filozofică, adâncimea meditaţiei şi farmecul distins al limbajului.

Există elocvente mărturii ale vremii despre interesul şi pasiunea lui Mihai Eminescu manifestată pentru ştiinţele exacte, medicină, relativitatea cosmică şi alte domenii ale cunoaşterii, însuşindu-şi importante informaţii ce aveau să-i folosească la elaborarea multora dintre creaţiile sale.

Şi, pentru a face mai credibil titlul acestui articol, iată ce scria Eminescu despre electricitate, această descoperire epocală a umanităţii de la începutul secolului 19, care avea să deschidă întregii omeniri calea Civilizaţiei şi Progresului: „Există un negustor în natură: electricitatea, dar el nu ia nimic pentru sine. Ceea ce produce într-un loc, el restituie în alt loc integral.” Nimic mai adevărat!

Însă, pentru a putea continua sub amprenta acestei intitulări surprinzătoare, este bine să facem o cuvenită delimitare temporală: Uzina de Lumină de la Iaşi, că despre aceasta este vorba, a intrat în funcţiune cu toate instalaţiile ei aferente la 6 mai 1899, după aproape 10 ani de la 15 iunie 1889, când Poetul a trecut în Veşnicie! Şi atunci, de unde această „apropiere”? Mai mult de atât, cu siguranţă, Mihai Eminescu n-a putut lua parte la aprinderea în dulce Târgu´Ieşilor, la 11-14 iulie 1868, a primului „Soare Electric” din România, după cum preciza afişul reprezentaţiei dintâiu din grădina casei logofătului Costache Sturdza de la Copou, unde acesta a fost prezentat publicului larg, precum la Expoziţiunea de la Paris,  „pentru ănteiaşi dată şi care întrece totu ce s-au arătatu până acuma în felul acesta.” La acel moment autentic, de netăgăduit, tânărul Eminescu, având deja 18 ani împliniţi, se afla „pribeag, cu trupa de teatru a lui Tardini- Vlădicescu, pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu- Giurgiu- Bucureşti”, după cum consemnează biografii săi.  Aflându-se în perioada 1872 – 74 student la Berlin, Eminescu n-ar fi putut participa nici la momentul luminos al reprezentaţiei celui de al 2-lea „Soare Electric” din duminica lui 28 ianuarie 1873, cu ocazia „unei serate pe ghiaţă”, organizată de „Clubul Patinoilor” de la Iaşi, ce cuprindea şi o „Iluminaţiune Brilantă şi anume unu soare electric”, pe care ziarul „Curierul de Iaşi” avea să o comenteze în numărul său din 31 ianuarie 1873: “Lumina vie a soarelui electric dădea acestei petreceri un aspect măreţ!”

Zece ani mai târziu, la 5/18 iunie 1883, cu prilejul inaugurării statuiei ecvestre a legendarului voievod Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, a revenit la Iaşi în calitate de redactor şef al ziarului bucureştean „Timpul”, având compusă special pentru această grandioasă festivitate vestita sa poezie, Doina: „De la Nistru pîn´ la Tissa / Tot romînu plînsu-mi-s-a / … / Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta! / … Atunci, la statuia lui Ştefan, vizibil emoţionat, s-au manifestat primele semne ale bolii sale şi n-a mai putut-o declama decât seara în casa din Păcurari a lui Iacob Negruzzi.  Astfel, nu se ştie dacă Eminescu bolnav ar fi participat la spectacolul iluminării Grădinei Copou cu „eclerajul electric”, prevăzut de Primăria Iaşi în  ampla şi fastuoasa “Programă  dezvoltatoare a serbarei inaugurare a Statuiei lui Ştefan cel Mare”.

În acelaşi context al titulaturii, se poate afirma cu dreptate că Eminescu n-a scris nici măcar „o părticică” a voluminoasei şi valoroasei sale opere la lumina vie a unui … bec electric, nici la Iaşi, nici la Bucureşti şi nici altundeva.

Şi, atunci, mai poate sta „în picioare” legătura „electrică” din titlu? Cu puţină îngăduinţă şi răbdare vom vedea mai departe că, negreşit: „Da!”

Atunci să susţinem, dară, tăria afirmaţiei.

Apariţia, la 6 mai 1899, a Uzinei de Lumină în peisajul Cetăţii ieşene, prima de acest fel în toată zona Moldovei, avea să aducă vieţaşilor Târgului lumina trebuincioasă  dezvoltării şi bunăstării, fiind răspândită repejor „la cerere” peste toate cele 7 coline străjuitoare.

Aşa se face că, după două decenii de funcţionare neîntreruptă, instalaţiile electrice ale Uzinei aveau să „scârţîie” din toate „legăturile”, iar „cazanele” şi „generatoarele” aveau să „geamă” de neputinţa satisfacerii cererii crescânde de energie electrică. Soluţia „de avarie” adoptată în extremis de Primăria Iaşi a avut în vedere o nouă formă organizatorică, dar şi una tehnică complexă, de schimbare  a sistemului electric monofazat cu unul trifazat  performant.

Astfel, înfiinţarea Societăţii Comunale de Electricitate Iaşi, legiferată şi promulgată de Regele Ferdinand, la 22 februarie 1924, avea să constitue suportul tehnico – economic pentru depăşirea „foamei de energie”. Ca director general al noii societăţi a primit investitura inginerul Mircea Volanschi, licenţiat în fizică la Iaşi, titularizat ca inginer electrotehnician la Liege, în Belgia şi apreciat specialist în Franţa.

Timp de peste două decenii, ca director (1924 – 44) şi profesor la Fac. Electrotehnică (1929 – 47), de numele şi personalitatea sa strălucitoare aveau să se lege nemijlocit fapte şi izbânzi incontestabile, prin amploarea şi complexitatea lor tehnică şi inginerească, în dezvoltarea instalaţiilor de producere şi distribuţie a energiei electrice în Iaşi; el fiind artizanul perioadei fertile şi îndrăzneţe de “repunere pe picioare” a Uzinei de Lumină, devenită “neputincioasă” faţă de “asaltul” cererilor tot mai mari de energie, când a trecut cu curaj  la acţiunea de  modernizare şi extindere a instalaţiilor electrice “depăşite”, trecându-le, “în mersul lor continuu”, de la sistemul monofazat de 3000/300/150 V, la sistemul trifazat, menţinut şi astăzi, de 6000/380/220 V, iar turbinele cu aburi au fost înlocuite cu motoare Diesel pentru acţionarea generatoarelor electrice ale Uzinei, a cărei putere a fost amplificată până la 10 MW. Simultan, a depus la catedră şi o apreciată muncă de formare a numeroaselor generaţii de ingineri specialişti.

În perioada interbelică Mircea Volanschi s-a bucurat şi de o largă popularitate, îndeosebi în mediul cultural al “dulcelui Târg al Ieşilor” , unde era considerat un autentic “Meccena”, prin acţiunile sale caritabile pentru înfăptuirea multor acte de promovare a culturii şi a ajutorării unor tineri scriitori şi artişti talentaţi. Legăturile sale tot mai puternice cu oamenii de cultură ieşeni şi sprijinul acordat acestora în diferitele lor acţiuni de prestigiu pentru Iaşi au făcut ca numeroase personalităţi literare ale timpului său să-i remarce calităţile sale umane şi tehnice deosebite în scrierile lor literar-evocatoare, în rândul cărora menţionăm pe: Mihai Sevastos, Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Lucia Mantu,  Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Aurel Leon.

Faptul că după înfiinţarea IRE Iaşi (1 iulie 1961), în biblioteca fostei Uzine de Lumină s-au găsit, în afara lucrărilor de specialitate, numeroase volume beletristice “aduse chiar de directorul Volanschi din toate librăriile şi anticariatele capitalelor europene unde acesta făcea deplasări pentru achiziţionarea motoarelor Diesel” şi mai multe colecţii de reviste şi ziare ale vremii, dar şi bustul lui Mihai Eminescu (!), o excepţională lucrare în bronz a sculptorului ieşean, de origine franceză, Richard Hette, executată în 1935, la iniţiativa lui Mircea Volanschi, ilustrează cu prisosinţă deschiderea spre cultură a directorului şi a colectivului Uzinei de Lumină, condus de acesta.

Nu încape nicio îndoială că inginerul – director şi specialistul – profesor, Mircea Volanschi, era cu adevărat pătruns de genialitatea operei eminesciene, iar bustul Poetului este cea mai concludentă dovadă. Se poate lesne presupune că pentru execuţia acestei dorite lucrări  Mircea Volanschi  s-a îndreptat spre cel mai „en vouge” artist al vremii, sculptorul Richard Hette, cel care, reîntors la Iaşi de la specializarea pariziană, avea să-şi culeagă laurii numeroaselor sale creaţii expuse în diferite expoziţii sau instituţii. Iar sculptura bustului lui Mihai Eminescu avea să-i reconfirme clasa. Nu se ştie cât i-a plătit Uzina de Lumină  lui Hette pentru această splendidă lucrare, dar criticii de artă care au privit-o au admis că este una deosebit de valoroasă. Într-adevăr, chipul lui Eminescu iradiază expresivitatea forţei creative, a vigorii tinereşti şi a luminii sale interioare! Poate, după cum afirmă unii dintre ei, este cel mai frumos bust sculptat al lui M. Eminescu.

Acum şi aşa, titulatura acestui articol îşi dezvăluie cu adevărat legătura ei faptică, îndreptăţindu-mă să subliniez, cu tăria veteranului IRE-ist ce sunt, că la Uzina de Lumină spiritul lui Eminescu şi-a găsit bun sălaş şi s-a păstrat aici precum şi lumina vie a „Soarelui Electric”, fiind moştenit şi continuat aidoma de către vajnicii „străjeri ai Soarelui Electric” de la I.R.E. Iaşi (definiţie onorantă dată de regretatul acad. Cristofor Simionescu !), până la privatizarea acesteia.

În acest înalt spirit eminescian, peste ani, în aprilie 1982, membrii cenaclului „Vasile Pogor” de la IRE Iaşi, conştientizând valoarea artistică şi muzeală a bustului lui Mihai Eminescu, fiind unul dintre cele mai expresive busturi ale Poetului, au mijlocit transferul acestuia printr-un „act de custodie pe 99 ani”, la Muzeul Literaturii Române (Casa Vasile Pogor), acolo unde-i era locul cel mai potrivit. În 1989, în parcul Copou a fost inaugurat de către MLR noul Muzeu „Mihai Eminescu” şi, astfel, bustul lui Mihai Eminescu şi-a ocupat aici poziţia lui statuară, spre admiraţia numeroşilor vizitatori.

Au trecut de atunci aproape 37 de ani ai „custodiei”sale. Din 2005, IRE Iaşi s-a „stins”, ca multe altele, în neantul privatizării. An de an, rândurile bravilor veterani ai Luminii ieşene s-au subţiat îngrijorător de mult… Poate nu întâmplător, noi, cei ce vom fi rămas îndreptăţiţi în cuget şi simţiri, ne-am strâns la „sfat de chibzuinţă” şi am deliberat, în „sincronismul” vrerii noastre, transformarea „custodiei” bustului eminescian al Uzinei de Lumină  într-un „act de dedicaţiune” către M.L.R. – Muzeul „M. Eminescu”, spre „vecinica lui folosinţă”.

Dar şi momentul acestei „dedicaţiuni” avea să fie unul ales cu grijă, cel mai potrivit fiind considerat, la 15 ianuarie 2019,  de Ziua Poetului şi a Culturii Române, când urma să se sărbătorească 169 de ani de la naşterea sa, iar ca loc destinat acestui „actu generosu” nu putea fi altul mai nimerit decât Palatul eminescian muzeal din parcul Copoului, acolo unde se afla  „în custodie”, încă de la înfiinţare, spre cinstea urmaşilor Uzinei de Lumină, bustul lui Mihai Eminescu.

Într-adevăr, festivitatea aniversară a Poetului desfăşurată la muzeul memorial şi-a dovedit chiar de la început înaltele ei valenţe de aleasă rezonanţă omagială, atât în programul destinat acesteia, cât şi în cadrul sărbătoresc bine nuanţat al sălii găzduitoare. Având în spate celebra pictură „ Şedinţă de lucru la Junimea”, semnată de renumitul „pictor al Ieşilor”, Costache Agafiţei, şi încadrat de vitrine cu numeroase şi preţioase exponate originale, bustul lui Mihai Eminescu, aşezat la înălţimea unei măsuţe zvelte şi ornat simbolic cu o „floare albastră”, legată cu panglică tricoloră, părea că irumpe de pe  bronzul buzelor sale urarea de „Bun venit” adresată cu vioiciune numeroasei asistenţe.

Moderată, cu autorizata-i prestanţă, de Liviu Apetroaie, custodele muzeului, manifestarea eminesciană şi-a intrat în program; prologul acestuia fiindu-i încredinţat talentatului actor Gabi Lazăr, care avea să „electrizeze” auditoriul cu îndrăgitele florilegii eminesciene: „Vreme trece, vreme vine”… A urmat prelegerea de înaltă ţinută  „Eminescu azi” a prof.univ.dr. Simona Modreanu, prezenţă distinsă în cadrul cultural ieşean, românesc şi european, prin care domnia-sa avea să dezvăluie cu destulă fervoare modalitâţile de receptare actuală a operei eminesciene, atât pe planul intern instituţional, cât şi pe cel extern, prin grija I.C.R.-urilor aflate în diferite părţi ale lumii, subliniind în final permanenta amplificare  a acestora, spre beneficiul culturii româneşti.

Lansarea volumului „Eminescu şi iluziile eminescologiei”, autor Doru Scărlătescu, Ed. Junimea, avea să surprindă întrucâtva publicul printr-o oarece „neconsonanţă” de opinii, pe de o parte, cea impecabilă a prezentatoarei volumului şi, pe cealaltă parte, cea a autorului, care a încercat să risipească „iluziile eminescine” ale… „Poetului Naţional”, a „Poetului genial” ş.a. şi asta chiar de Ziua Lui. De unde şi de ce atâta… insolenţă, domnule Scărlătescu? Eminescu – Poet Naţional – nu este o „iluzie”, este o certitudine, este o efigie a Neamului Românesc care străluceşte pe cerul culturii universale!

Noroc de actorul Gabi Lazăr care, la fel de înflăcărat în recitare, ne-a readus la vibraţiile neasemuite ale poeziei eminesciene. Ropote de aplauze!

A venit şi rândul oaspeţilor, doi tineri poeţi din Basarabia, aflaţi acolo pe valul poeziei moderniste, care aveau să-şi declame precipitat câteva din propriile producţii.

Interesant, nimic de spus, dar în afară de metafora, ce-i drept, izbutită: „bicicleta mea fără frâne” chiar că n-a mai fost nimic de spus. De gustibus…

Lăsat la sfârşitul manifestării, momentul „actului de dedicaţie” (denumire sui-generis nuanţată de MNLR!) al veteranilor fostei IRE Iaşi s-a dovedit un final al manifestării eminesciene demn de toată lauda. Acesta a fost „prefaţat” de un mic recital poetic care a cuprins o înălţătoare creaţie proprie: „EL”, din care extragem un simţit catren omagial: Şi dacă săvârşim păcatul / De a-I rosti un singur vers, / Acesta ni-i certificatul / de nemurire în Univers!”, şi două memorabile poezii eminesciene: „La steaua” şi „Floare albastră”, îndelung aplaudate.

A venit şi aşteptatul moment culminant, cel al solemnităţii, prezentării, citirii şi semnării,  cu emoţie îndreptăţită de către numeroşii veterani IRE-işti prezenţi, a „actului dedicatoriu”, ce consfinţeşte „cu iscălitură proprie” MNLR, respectiv, Muzeului „M.Eminescu”, dreptul la „vecinică folosinţă” a bustului în bronz al Poetului, realizat în 1935 de către vestitul sculptor Richard Hette, la comanda expresă a Uzinei de Lumină.

Conceput în limba şi stilul vechilor cronici şi tehnoredactat îngrijit sub forma colbuitelor hrisoave, cu încadrare de vază în chenar tricolor, textul în sine glăsuia astfel:

         Pe răbojul nestatornic al Vremii aprinsu-s-a, la 15 Gerar al  aistui leat, cel de al 169-lea luceafăr de când născutu-s-a în Ipoteştii Bucovinei Mihai Eminescu, acela ce avea să fie POETUL NAŢIONAL al celor ce au fost, ce sîntem şi celor ce ne-or urma.

          La ceas de aleasă sărbătoare, devenită din leatul 2010 ZIUA CULTURII ROMÂNE, fie-ne îngăduite nouă, „străjeri ai Soarelui Electric” şi breslaşi ai Luminii, veteranii păstrători ai tradiţiilor  împământenite de Uzina de Lumină şi continuate de Întreprinderea de Reţele Electrice den Dulce Târgu´ Ieşilor, uniţi în cuget şi sîmţîri, să ne slobozîm gândurile curate şi să închinăm, cu dedicaţiune spre vecinică folosinţă M.L.R – Muzeului „Mihai Eminescu” den parcul Copoului ieşean, măiastra lucrare sculpturală a lui Richard Hette: bustul în bronz al lui Mihai Eminescu, realizat în 1935 la iniţiativa directorului Uzinei de Lumină, prof. inginer Mircea Volanschi, recunoscut şi ca un adevărat „Meccena” al timpului său.

Conştientizând importanţa muzeală a aiastei lucrări, aidoma înaintaşilor noştri, care au efectuat în Prier 1982 un prim actu de transferu către M.L.R., noi, IRE-işti îndreptăţiţi ce vom fi rămas,  solidari şi cu multă înţelepciune, facem amu aist cuvenitu act de dedicaţiune, pe care-l întărim prin proprie iscălitură.

        Fie ca pilda faptei noastre să sporească pe mai departe comoara nepreţuită a aistui muzeu ieşean, înnobilat cu numele lui Mihai Eminescu, de care să se bucure, în deplină Libertate şi Frăţie, şi urmaşii urmaşilor noştri!

Veteranii I.R.E.Iaşi, semnatari

 

Datu-s-a întru trăinicie şi slavă aist alesu actu în leatul 7527 de la Facerea Lumii, iară în Vremea cea Nouă, leatul 2019, Gerar, în15 zile, în preacinstita zi a celei de a 169-a aniversări a naşterii POETULUI.

                                                             Cronicar, eng. Mihai Caba

 

În aplauzele generoase ale întregii asistenţe au fost invitaţi să-şi pună “iscălitura proprie” pe verso actului cei 22 de veterani IRE-işti prezenţi, care consimţiseră anterior “dedicaţia”, cât şi alţi 3 veterani care au aderat pe loc la această apreciată iniţiativă.    Pentru a rămâne mărturie vie generaţiilor viitoare de “străjeri ai Soarelui Electric” de la Iaşi şi nu numai lor se cuvine, după datină, să-i nominalizăm pe toţi semnatarii actului: Ioan Ciutea – ultimul director al IRE Iaşi, Neculai Brumă, Mihai Caba, Haralambie Alexandrescu, Cezar Simionescu, C-tin Slătineanu, Corneliu Oanţă, Ovidiu Pătrău, Vianor Hura, Mircea Sârghie, Eugen Asofiei, Ioan Petrachi, Lucian Luca, Mihai Chiriac – ingineri cu importante responsabilităţi, Emil Asandului – mat., D-tru Earmacov – sing., lider sindicat, Aurelian Zvâncă, Valerian Nechifor – tehn., Ioan Ionescu, Eugen Grâu, Mihai Ioan, Petru Gorea, Mihai Zota – maiştri, Viorel Hodoroabă, Ioan Dumitriu – electricieni IT.

Odată semnat şi predat acest „actu generosu” domnului Liviu Apetroaie – custodele Muzeului eminescian de la Iaşi, aşa cum obişnuit se face, să-i glăsuim: Să fie într-un ceas bun şi să-l stăpâniţi bucuroşi pe mai departe, în vecia veacurilor!

Aflat la sfârşitul acestei scrieri cu ineditul titlului, nu-mi rămâne decât să-mi exprim speranţa împlinirii curiozităţii iubiţilor „cetitori”, cum şi a mândriei de a fi făcut parte dintr-un colectiv puternic şi inimos, care a preluat în demers şi spirit, nu numai tradiţiile luminoase ale fostei Uzine de Lumină, ci şi binecuvântata lumină de Luceafăr.

Şi, totuşi, nu ştiu de ce, înaintea pecetluirii acestui text îmi revin în memorie alte cuvinte de har „călinescian”, sacre şi evocatoare ale morţii Poetului: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

 

Mihai Caba

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole