Europa franco-germană se va distanţa de Flancul Estic. Opţiunile dificile ale Europei Centrale

Puncte cheie: Iminentul acord pentru reînnoirea „marii coaliţii” de la Berlin – care nu mai este chiar atât de mare, ajungând abia la 53%, față de 66% acum patru...
Valentin Naumescu
Viena

Valentin Naumescu

Puncte cheie:

  • Iminentul acord pentru reînnoirea „marii coaliţii” de la Berlin – care nu mai este chiar atât de mare, ajungând abia la 53%, față de 66% acum patru ani – anunţă şi o reorientare strategică mai profundă a Uniunii Europene, pe termen lung. Schimbarea începuse oarecum să se contureze în primele luni ale colaborării Merkel-Macron;
  • Susținută de un SPD reintrat cu mari pretenții la guvernare în Germania, viziunea lui Macron asupra Uniunii Europene va deveni principala sursă de inspirație politică a faimosului motor al integrării, cu atât mai mult cu cât devine evident că Angela Merkel joacă în actul final al mandatelor sale de cancelar și a început să piardă din suflul pe care îl avea acum câțiva ani;
  • Schiţat imediat după alegerile franceze din luna mai şi înaintea alegerilor germane din septembrie 2017, accentul puternic franco-german şi aproape explicit anti-american al nucleului dur european ar fi putut fi, dacă nu evitat, cel puțin limitat sau amânat prin trecerea social-democraţilor lui Martin Schulz şi Sigmar Gabriel în opoziţie. Mutarea ar fi fost oricum mai sănătoasă şi pentru sistemul politic german, care are acum cele două mari partide istorice la guvernare, deschizând drumul în Bundestag spre o opoziţie anti-europeană agresivă din partea AfD (devenit principalul partid de opoziţie), cu şanse de a creşte în actuala legislatură în simpatiile germanilor;
  • Blocul CDU/CSU ar fi putut mai uşor limita/absorbi influenţele la guvernare ale unor partide mici precum FDP şi Verzii (în jur de 10% fiecare), care nici nu se înţeleg bine între ele, decât ale unui bloc compact de 20% (SPD), puternic ideologizat şi dornic de revanşă. „Coaliţia Jamaica” a eşuat însă înainte de a se naşte, din cauza ieşirii de la negocieri a liderului liberal Christian Lindner, al cărui loc firesc ar fi fost acum în noul guvern;
  • Angela Merkel a fost tot timpul un politican moderat, pragmatic şi precaut, care a refuzat soluţiile super-ideologizate, radicale (în fond, este „eleva” lui Kohl, păstrând ceva din stilul reţinut, raţional şi auster al acestuia), mai ales pe teme economice, sociale şi de securitate, dar social-democraţii au revenit în guvern, cu pretenţii sporite şi ultimative după eşecul CDU de a forma „coaliţia Jamaica”, presând puternic pentru susţinerea Planului Macron şi întărirea nucleului dur franco-german. Merkel, tot mai slăbită politic, pare că nu mai poate să se opună presiunilor social-democrate în creștere, aşa cum o făcuse în Guvernele Merkel I (2005-2009) şi Merkel III (2013-2017), acceptând acum alunecarea programului de guvernare Merkel IV spre stânga dar şi spre noile orientări ideologice şi strategice europene;
  • Macron pare să fi preluat inițiativa politică în cadrul tandemului franco-german, fiind un politician mult mai tânăr (40 de ani) și mai energic, hiperactiv, legitimat de un succes electoral masiv primăvara trecută, un lider carismatic care deschide numeroase teme și dosare – unii, la el acasă, spun chiar că prea multe – dar nu obosește în a-și promova ideile, în Franța, în toată Europa, în Africa și, recent, în vizita de stat din China;
  • Uniunea centrată pe Zona Euro se va distanţa treptat de Flancul Estic al UE, din motive care ţin de ambele părţi, şi va căuta strângerea relaţiilor economice avantajoase cu China şi Rusia, pe fondul delimitării de Trump (şi invers), forţând în plus şi o Uniune a Apărării (PESCO), nobilă în principiu dar evident benefică în primul rând industriilor de apărare din Franţa şi Germania;
  • Acesta este peisajul european dilematic al anului 2018. Europa Centrală, cu teribilul ei recul iliberal dar, totuşi, cu bune şi cu rele, regiunea noastră, în care trăim şi la care ţinem, se află în faţa unor opţiuni extrem de dificile și de riscante, pe care vom încerca să le discutăm în cuprinsul articolului.

*

Pentru a înțelege mutațiile care au loc acum în opțiunile tandemului franco-german, trebuie să pornim discuția de la o minimă evaluare istorică a profilului strategic și intereselor politice ale celor două puteri europene în epoca postbelică și, respectiv, după Războiul Rece. Dacă Franța a fost orientată cu precădere spre partea occidentală a continentului, plus interesul ei specific orientat spre Sud, spre Mediterană și spre Africa, Germania a avut o vocație mai mare pentru Est, pe care și-a manifestat-o și înainte de 1989 (a se vedea Ostpolitik, 1969) dar mai ales după căderea regimurilor comuniste.

Într-un fel, Germania, ca putere centrală, a trecut în ultimii 10-15 ani pe planul al doilea interesul ei pentru Europa de Vest, făcând să prevaleze opțiunea de expansiune economică și comercială spre ceea ce este astăzi Flancul Estic al Uniunii Europene și chiar dincolo de frontierele Uniunii, până în Rusia.

Acum, întorcându-se spre Franța, Germania își va estompa interesul pentru Europa Centrală și de Est, preferând o definiție mai degrabă practică a Uniunii Europene, limitată la Zona Euro. Dezamăgirile politice din relaţia cu Estul Europei, corupţia şi reacţiile suveraniste şi naţionaliste combinate cu asaltul politic asupra independenţei justiţiei, din Polonia şi Ungaria, şi recent şi din România şi Bulgaria, vor adânci falia dintre statele fondatoare şi cele nou venite. Pe de altă parte, Franţa ştie că nu are un impact extraordinar în Europa Centrală, nici politic, nici economic, nici cultural, nici măcar în ţări considerate formal francofone, iar dezamăgirea reciprocă rezultată din vizita mediocră a lui Macron la Bucureşti este încă un exemplu.

Activarea art. 7 din Tratat împotriva Poloniei este doar primul semn din această nouă abordare. S-ar putea să urmeze şi altele, îndreptate şi împotriva altor state din regiune care încep să sfideze valorile şi reglementările Uniunii Europene, la care au aderat cu bună ştiinţă în anii 2000, luând apoi căruţe de bani de la Bruxelles şi dezvoltându-se în ritmuri accelerate, dar nu suficiente pentru a recupera deficite istorice faţă de ţările din Vest.

În fine, dacă acceptăm scenariul că Uniunea Europeană se va structura tot mai clar într-un nucleu dur (economiile centrale), care doreşte întărirea măsurilor de guvernare supranaţională şi desprinderea de Statele Unite pe linie de apărare, şi o periferie cu performanţe şi niveluri de competitivitate inferioare, care începe să reanime ideile naţionaliste, tradiţionaliste şi protecţioniste şi să pună sub semnul întrebării statul de drept şi independenţa justiţiei, atunci România (pentru a nu ne referi la alte ţări din regiune) are în faţă următoarele opţiuni/perspective de evoluţie şi scenarii, mai mult sau mai puţin realiste:

  1. Încercarea de a adera la nucleul central al unei Uniuni Europene reformate. Uşor de zis, greu de făcut. Involuţiile din România ultimului an arată, în fond, o mişcare în sens opus a ţării. Plus că nu e deloc sigur că guverne şi societăţi care nu ne-au privit niciodată cu ochi buni, din diferite motive (Germania, Olanda, Finlanda, Austria etc.) ne vor accepta uşor ca parteneri egali la masa deciziilor noii Uniuni Europene. Dacă România este ţinută de şapte ani în afara Spaţiului Schengen, îndeplinind criteriile tehnice, oare cât va dura până când vor fi de acord să ne primească în Zona Euro? Deşi sună cam tare, România ar trebui măcar să ia în considerare şi un Plan B, în care reticenţele franco-germano-olandeze vor fi atât de mari faţă de Bucureşti, mai ales după exemplul Greciei, încât să nu aderăm niciodată la Zona Euro. Nu spun că aşa se va întâmpla, dar este o posibilitate care nu ar trebui exclusă;
  2. Rămânerea la periferia Uniunii Europene şi întărirea parteneriatului strategic cu Statele Unite, un scenariu care garantează (atât cât ceva poate fi garantat în politica internaţională) securitatea României dar nu oferă perspective credibile de dezvoltare economică, creionând profilul riscant al unei ţări izolate de nucleul central al Europei integrate şi în care guvernările o pot oricând lua razna. În acest caz, ne putem fructifica doar statutul de gazde primitoare ale bazelor militare americane, cu deschidere geopolitică interesantă spre Marea Neagră, Turcia şi Orientul Mijlociu. Companiile americane nu vor considera însă economia românească atractivă, din motive evidente (distanţă mare, piaţă mică, incompatibilităţi structurale, diferenţe culturale şi manageriale uriaşe, lipsă de predictibilitate, preţuri în creştere, deficit de infrastructură etc.) iar parteneriatul cu SUA va rămâne bazat pe dimensiunea de securitate militară şi intelligence, investitorii americani găsind oricând, la nivel global, zone mult mai atrăgătoare şi mai profitabile economic;
  3. Apropierea de Grupul de la Vişegrad şi crearea unei forţe care să echilibreze relativ Uniunea pe axa Vest-Est, teză care are doar argumentul unor similarităţi regionale aparente între statele membre (economice, istorice, socio-culturale, de infrastructură, competitivitate şi potenţial comparabil etc.), un scenariu nefavorabil în opinia mea, în primul rând pentru că marchează ruperea politică de marile puteri europene şi de ţările afine acestora din nord-vestul continentului, care vor rămâne oricum dominante la Bruxelles, şi în al doilea rând pentru că V4 este un grup instabil şi volatil, care se va dilua ca semnificaţie sau va dispărea de facto imediat ce la Varşovia sau Budapesta vor reveni, mai devreme sau mai târziu, guvernările liberale;
  4. Prăbuşirea în abordări iliberale şi naţionaliste şi recăderea întregii regiuni sub influenţa Rusiei, un scenariu catastrofal din perspectivă politică, economică, civilizaţională şi de securitate, improbabil dar nu imposibil, mai ales dacă relaţia transatlantică se va răci în continuare iar nucleul franco-german se va întoarce cu faţa spre sine însuşi, renunţând să mai sprijine integrarea europeană efectivă a Flancului Estic.

Dacă acestea sunt variantele, fireşte că de preferat ar fi scenariul nr. 1, în care România ar face tot posibilul să adere la Zona Euro, fără de care apartenenţa de facto la nucleul central al Uniunii Europene nu este posibilă, indiferent la câte formule de cooperare structurată permanentă (PESCO) vom adera în viitor. România nu este Danemarca, nici economic, nici geopolitic, nici cultural sau istoric, pentru a spera să facă parte oricum din inima civilizaţională a Europei, indiferent dacă este parte sau nu a Zonei Euro. Pentru noi, poate mai mult decât pentru alţii care se învecinează cu Germania şi Suedia, aderarea la moneda Euro este un instrument politic şi strategic esenţial de garantare a apartenenţei la spaţiul european integrat.

Opţiunea Euro este dificilă economic într-o ţară săracă şi necompetitivă şi ar putea avea costuri destul de mari pe termen scurt, mai ales dacă procesul este (şi cred că ar trebui) accelerat politico-administrativ, pentru ca România să aibă un răspuns limpede la acest obiectiv în următorii 5-7 ani şi să ştie ce are de făcut în continuare, dacă e albă sau dacă e neagră. Indiferent care va fi rezultatul acestui demers şi indiferent cât de repede sau de adânc va avansa PESCO în domeniul Apărării, parteneriatul strategic cu Statele Unite va trebui păstrat şi consolidat.

Nu sperăm neapărat la roluri unice, extraordinare, pe care le putem juca în sistemul relaţiilor internaţionale actuale, pentru a nu ne aminti de iluziile politicii externe ceauşiste, dar poate că este şansa noastră să fructificăm acest specific cert pe care îl avem acum, de a fi intens şi egal pro-europeni şi pro-americani, o trăsătură tot mai rară a doctrinelor statelor de pe continent.

de Valentin Naumescu

Sursa: http://www.contributors.ro

Munchen
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole