„Fire de iarbă“ cu „înrourate iubiri“ printre fisurile platformei de beton armat

  Cu privire la macrotema lirică a iubirii, Distinsul Receptor al antologiei Iubiri înrourate (Buzău, Editura Liric Graph, 2017) este invitat a lua seama dinspre experienţa „cenaclieră“ a noii...
Ion Pachia-Tatomirescu
Viena

 

Ion Pachia-Tatomirescu

Cu privire la macrotema lirică a iubirii, Distinsul Receptor al antologiei Iubiri înrourate (Buzău, Editura Liric Graph, 2017) este invitat a lua seama dinspre experienţa „cenaclieră“ a noii generaţii de condeieri (în atenţia antologatoarei, dar fără vreo conexiune la Fire de iarbă / Leaves of Grass, de Walt Whitman, 1819 − 1892), dinspre trăirea „realităţii imediate“ lipsită de rafinării alpine, nicidecum de la Eminesciana Everestime înrăzăritoare de coordonate ale hyperionicului, de coordonate ale „învăţăturii“ de „a muri pururi tânăr, înfăşurat în mantaua“ de Făt-Frumos, de Cavaler Zalmoxian / Danubian, de coordonate ale „înţelepciunii“ de a trăi „dureros de dulce“ ca eroul / protagonistul-de-poem ce, în binom cu Ea / Iubita, încearcă re-editarea sacrei perechi de dinaintea căderii în păcat“, dar nici de la „tăria“ teluric-celestă a eroticii cu incandescenţa wolfram-verbului arghezian, ori a wolfram-verbului stănescian (cel cu iubirea-leoaică-tânără pusă în antiteză armonic-paradoxistă cu iubirea-leoaică arămie) etc.

Fiindcă există în antologia Iubiri înrourate a celor 32 de nume şi câţiva condeieri cu vibraţie autentică, angajaţi, pare-se, labişian, ca pentru Primele iubiri, ca pentru Lupta cu inerţia.

Dar şi pentru că însuşi epitetul înrourate – din titlul culegerii Iubiri înrourate (2017) – încearcă să grăiască Distinsului Receptor „direct“, „neiniţiatic“, „neeleusin“ etc., despre posibila / irepresibila  prospeţime a sentimentului erotic mereu desfăşurător de suflet între curcubeiele din boabele de rouă, sentiment erotic mereu „antrenor de aburariu

(aici, a se lua termenul aburariu în arhaicu-i semantism pelasg > valah de „suflet“ – chiar şi cel atestat prin „aburirea oglinzii“ puse pe buze la ens-ul uman aflat cu tâmpla / trupul pe limita tragică, pe hiatul – în accepţiunea valah-bănăţeană de „mejdină“ − dintre viaţă şi moarte).

Antologia  Iubiri înrourate se deschide (nu în „clasica“ ordine alfabetică a numelor de autori, ci „cu antologatoarea liciuană,-n frunte“) printr-un grupaj de opt poeme (pp. 6 – 13) „turnate în catrenele unei cuminţenii nebrâncuşiene a pământului“ (adică în ariditate de ritmuri, dar în bogăţie de „deraieri“, în sărăcie de rime, ca în catrenele de la paginile a 12-a şi a 13-a: …şi-au potcovit – neplivit; …nu le-ntrerupe – pe pulpe; …adjectivale – răstoarne etc.): Iubirea, Fără noi, Iernile roşii, Să învăţăm (inclusiv a face antologii fără plagiatori), Oamenii de zăpadă plâng, De dorul tău, Să adormim în alb de muguri şi Adjectivale, de unde, printre „indus-deduse“ cadenţe pseudoparnasiene, ori instrumentalist-bacoviene, printre pendulări între apolinic şi dionisiac, se iveşte eroina lirică a poemelor Lilianei Liciu

(născută în Zodia Balanţei, la Olteneşti-Vaslui / Dacia, în 24 septembrie 1972, cu liceale studii bacalaureate în anul 1992, în Bârlad, cu „nefinalizate“ studii universitar-bucureştene – din 2004 – la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, şi, puţin mai târziu, cu încă doi ani de studenţie la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane şi de Jurnalism, debutantă în media cu două poezii – Încă o toamnă şi Criză –, din anul 1992, în revista Aripi tinere, din Bârlad, şi, editorial, în anul 2016, cu două plachete de versuri – Din lemn de neplecare, Iaşi, Editura Ştef, şi Al cincilea anotimp, Buzău, Editura Liric Graph –, în prezent funcţionând ca «subofiţer în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti – Serviciul de Informare şi Relaţii Publice / Biroul de Presă», dar şi ca redactor-şef, din aprilie şi până în decembrie, 2016, apoi, din ianuarie 2017 încoace, ca director al periodicului online, Grai românesc – „platformă internaţională de literatură şi artă“),

neîndoielnic, o poematică eroină însetată de elemente de pastel din „vecinătăţi simbolist-expresionist-paradoxiste“, s-ar putea spune, o eroină care observă – în macrotemă, desigur – cum «se-nalţă iubirea ca îngerii-n ploaie», cum „zorii îngenunchează în faţa ei“ aidoma ciorchinilor „împovărători“, cum «se scurg alintate, prin vâsc de stejar, / rănile nopţii, sfinţindu-şi suspinul», cum «un cântec de leagăn, firav, ne-nveleşte / soborul de stele căzut peste noi», în vreme ce «se-nalţă iubirea ca un înger albastru» (Iubirea – p. 6), o eroină ce „nici că mai ştie“ «de-i vară sau ninsoare, verde crud…» (în sunet bacovian, peste anotimp), până simte că «s-a deplasat pământul parcă înspre sud» (Fără noi − p. 7); liliala eroină liric-liciuană, nu pregetă şi îşi supune iubitul unui tir de interogaţii-capcane întru reînvierea memoriei cu înflăcărat, înjăruit şi îngeruit Eros, ca în romanţele „clasicizat-simboliste“ de odinioară:

«Mai ştii, iubitule, ce toamne albe / De-atâta dor, prin rug-de-munte, / Se scuturau peste cărări cu nalbe / Crescute pe sub ape fără punte ? // Mai ştii, iubitule, când doar cocoşii, / Din visul fără cheie ne trezeau / Tocmai la prânz, când iernile prea roşii / De-atâta dragoste pluteau ? // […] // Acum îşi plânge iarna somnoroşii, / Scrâşnesc atâtea lanţuri prin zăpezi, / Iar focurile-s stinse, şi nu-s roşii, / De-atâta frig lăsat nici că mai vezi…!»  (Iernile roşii – p. 8).

Cu zece poeme (pp. 16 – 25) este antologată în Iubiri înrourate  Cristina Creţu din Bucureşti

(născută în Zodia Săgetătorului, la 28 noiembrie 1968, absolventă – în 1997 – a Facultăţii de Jurnalism de la Universitatea Hyperion din Bucureşti),

poeme conturând un profil de poetă a întomnatelor „ruguri albăstrii“, a naturii surprinse pastelat

– «Toamna miroase a pământ întors, / ard ruguri albăstrii, / fumul şi liniştea îmi răstoarnă ochii / peste umăr, mă tulbură…» (Amintire / p. 16) –, chiar şi cu dinamica duminicală a corvidelor – «…o cioară a pierdut nuca din clonţ» (ibid.) –,

semn celest, poate, de „pedeapsă neagră“ pentru pliscul irepresibilului cârâit, fără a se jalona astfel cele trei sute de ani de „îndelung-obişnuită“ viaţă a acestor zburătoare

(oricum, pe-aici, pe la noi, prin Dacia, ciorile / corbii lasă a le scăpa din pliscuri, pe când zboară, nucile şi perjele – după cum suntem încredinţaţi şi de Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, nicidecum ca prin Franţa, pe unde, chiar stând confortabil în vârf de stejar, distinsele păsări neguros-croncănitoare pierd codrul de telemea de fabulă lafontaineană – şi mai precizăm Distinsului Receptor că spirala aserţiunii noastre din această paranteză se arată imperioasă spre a nu fi acuzaţi de vreo „somnoroasă academie“ din spaţiul valahofon că nu facem şi „studii de literatură euro-comparată“…);

totodată, Cristina Creţu meditează şi cu ales, fermecător calm, asupra categoriei estetice de frumos, de frumos autumnal, anterior şi prezent / viitor, în trecerea / petrecerea anilor, a generaţiilor:

«cândva, cineva […], / pe aceeaşi cărare întărită cu pir, / căuta-va umbra nucului, / fără să ştie nimic / despre frumuseţea toamnelor de dinaintea lui» (ibid.).

Ars poetica doamnei Cristina Creţu grăieşte Distinsului Receptor dinspre „hotărârea-i“ de a inocula textului / cântecului, „întregii ei opere lirice“, o vibraţie existenţială aidoma celei dovedite de perena „iarbă în miros de vânt sălbatic“, esteticul act vectorizându-se, fireşte, numai întru catharsis:

«Cântecul meu tremură cum iarba / în miros de vânt sălbatic, / mă prăvăleşte-n amintiri / şi-n colbul căzut pe morminte. / Cântecul meu îmi îneacă zilele, / mângâie tristeţea ierbii, / flutură cum fulgii păsării ucise, / sau, poate, nu-i un cânt, / ci doar un ecou ce mă pierde.» (Cântecul / p. 7).

Publică aici şi o „doină cultă“, în inconfundabilă metrică folcloric-valahă, în al cărei final, reverberează un irepresibil, adânc patriotism, în trena paşoptismului reîntregitor de nimb al „mumei Dacia“, al neştirbitei aure de Ţară Pelasgo- > Valaho-Dacă, aşadar, din direcţia BălcescuEminescu GogaPăunescu :

«Plângi, tu, inimă, că ochiul / jumătate mi-e închis, / dureri ard, aţâţă focul / ce pe ceruri s-a aprins; / […] / plâng copacii arşi, cărunţi, / când frunza li se despoaie: / zboară, frunză nenăscută, / aici, moartea e stăpână, / plânge Ţara mea avută, / primăvara-i stă sub tină…!» (Plângi, tu, inimă / p. 21).

Cu nouă poeme (pp. 36 – 44) este prezentă în antologie şi Silvana Cojocăraşu

(absolventă a Facultăţii de Litere de la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, cu master în relaţii internaţionale la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti etc.),

poeme care ne-o relevă „bine înstăpânită în liricele grădini“ cu „corăbii-de-iris“, de la maluri celeste, de vreme ce eroina-i poematică „respiră adânc, aidoma unei îmbrăţişări“,

de vreme ce «picătura de memorie / transformă clipa în lumină» şi «timpul se închide […] în casă / şi creşte […] / în fiecare zi cât un bob de orez» (Îmbrăţişarea de miere / p. 36),

îngăduind florilor îndrăgostite de albine să dăruiască polenul fermecat pentru transparentele lor aripi, ca să ajungă la „stadiul înfotonării“, bunele melifere mai puţin expunându-se astfel ameninţărilor de moarte proferate de sindicatele viespoase.

Cele opt poeme (pp. 47 – 55) semnate de Mariana Romaniţa Popa

(născută în Zodia Leului, la 31 cuptor, 1961, în Olteneşti-Vaslui, ca şi întocmitoarea Iubirilor înrourate, bacalaureată în anul 1980 a Liceului Pedagogic „Alexandru Vlahuţă“ din Bârlad)

par a proveni dintr-un teritoriu poetic de marcă, unde-i circumscrisă şi „parfumata mirişte“, ţintind, mai mult ca sigur, un alt solstiţial-văratic seceriş, încât eroinei din textul său poetic să-i joace, înflăcărat-matinal, «pe buze, mărgeanul», ori „să i se adune“, «din carnea cuvintelor, / intenţii luminoase», nu întru „gordianizare“, ci întru „re-înnodarea iubirii“, chiar cu «nod marinăresc», „nodul care, paradoxal, ţine de cald“ până şi «inimii mării» (Mărgean / p. 47), în ciuda faptului „că-i cam nepăsătoare“.

Când eroina îi este cuprinsă nu de „zburătorită“, nu de registrele nocturnului de factură heliadesc-rădulesciană, cu „pepiniere de nelinişti, de insomnii“, datorate, în primul rând, „dorului“, fie dorul de „Făt-Frumos-din-Lacrimă“, fie, oximoronic-sorescian grăind, dorul de „Făt-Frumos-cel-Urât“, aşadar, când eroina îi este copleşită nu de „altfel de dor“, ci de profundul dor de Mamă, percepe / simte „aproape bacovian“ vidul („în complementaritatea“ tăcerii) şi spaţializarea timpului, a vârstei pure / purificatoare, în ultimă instanţă, a copilăriei, mergând până la „împăcarea“ super-tehnicii urbanului (întru cunoaştere, fereastra din ciber-dotare: computerul, „tableta“ etc.) cu tradiţia / multimilenaritatea agrestului (în simbolizare: casa părintească, având fereastră la drum):

«De la o vreme, Măicuţă, / nopţile nu ştiu ce au cu mine, / îmi dau trezirea, mă cercetează / c-un dor de tine, / parcă sunt în alt timp, / parcă alerg prin copilăria spaţiilor… // […] // Aş vrea să-ţi scriu ceva frumos, / atât de frumos, / încât tableta să devină / fereastra camerei de la drum, / pe care s-o poţi deschide, scârţâind, / să scoţi capul…» (De la o  vreme / p. 48 sq..

În cele nouă poeme (pp. 58 – 66) ale lui Aurel Chiorean

(născut în Zodia Scorpionului, la 6 noiembrie 1952, în Turda, judeţul Cluj, absolvent al Liceului Real-Umanist Nr. 2 din Turda, cu doi ani de „postliceale cursuri în construcţii de maşini“, în 1972 – 1974, dar şi pictor amator),

aşteptările Distinsului Receptor de a afla un lirism de Turidava > Turda ca tăişul de la sabia lui Mihai Viteazul – ce-a lăsat al său trup îmbrebenat de suliţe la vreo trei kilometri „mai în amonte / aval de urbe“ – rămân în afara tartajelor de la Iubiri înrourate, căci stihuirile chioreanice − în ciuda faptului că «se zbat tăcerile cu aripi» − mimează doar „trăiri autentic-lirice“, situându-se în trena textelor de muzică uşoară şi a lecturilor neasimilat-bacalaureate:

«Sunt toamnă-n primăvara ta, / sunt creanga frunzei ruginii, / tu ruga mea, / icoana mea. // […] // Nu pleca nicicând din lume, / îţi sunt Pământ, / tu eşti o stea,  / […] // şi-ai să rămâi… ai să-mi rămâi !» (Răspuns ţie / p. 58); «Mă doare acum o iarnă cu tine, / potopul stârnit, / iubito, de mâini, / ce şi-au scris o iubire, lutuirea-n / destine» (Sunt cărare / p. 66); etc.

Stihuirile Georgetei Radu (dintre paginile 69 şi 77, din Iubiri înrourate), voindu-se «din linii de timp-de-lumină», impun o eroină lirică drept veritabilă „croitoreasă de zigzag“, ori o „ţesătoare“ de «mantie de curcubeie» (Bun venit…! / p. 69), pentru o posibilă, hyperionic-eminesciană, iubire, dar şi o „căutătoare de dor, de absolută mângâiere, în spaţiile iubirii infinite“, exploratoare ce nu a reuşit să găsească „decât fiere“, decât „pustiire“ (cf. Vinovată de iubire – p. 71 / Nu pot să cred – p. 72), şi, până la urmă, doar nocturn-spăimosul licurici de vară, chiar dacă oferit-a „celui mai iubit dintre pământeni“ toată frumuseţea lumii sculptată / filigranată de „iubirile-i auguste“:

«În vis, plângând la vina de-a te gândi aproape, / Din somn, tresar de spaimă, crezând că pleci, de dorm; / Găsesc, deschizând ochii, un licurici în noapte, / Ce-mi luminează perna… şi, iarăşi, cad în somn…» (Scrisoare către dragul meu / p. 73).

Cu patru poeme, Duioasă copilă de zbor, Daniela, De-aş putea fi fericită !, Mă dor, dragoste şi În visul meu (pp. 79 – 87), figurează în «Iubiri înrourate» Nicolae Muşat

(născut în Zodia Vărsătorului, la 6 februarie 1957, absolvent – în 1976 – al Liceului Industrial Nr. 1 din Bucureşti, apoi – în 1983 – al Facultăţii de Automatică de la Institutul Politehnic Bucureşti),

poeme pe care Distinsul Receptor le reîntâlneşte şi în volumul acestui autor, «Paştile Tău, Doamne !», Buzău, Editura Teocora, 2016. Nicolae Muşat lasă a se descoperi în stihurile-i antologate un evocator al „binomului“ de sub pecete erotizată, „binom“ format din eroul textului liric şi Daniela, „duioasă copilă de zbor“

(dar nu „trecând duios-energetic“, aidoma Anastasiei, protagonista unei celebre nuvele de întemeiere de paradoxism, a lui Dumitru Radu Popescu),

ducându-l la concluzia «că femeia e dragoste grea», poate, şi pentru că, la ambarcaţiunea-i antică de pe Marea Getică / Neagră, ori de pe-alte ape planetare, „amăgirea“ îi «spintecă vela» (Duioasă copilă de zbor, Daniela / pp. 79 sqq.).

Opt texte (pp. 89 −97) ale Mariei Ruscanu-Bălăceanu

(născută în Zodia Racului, la 8 iulie, 1967, în localitatea Borca, din judeţul Neamţ)

se încearcă a deveni „laude pirice“ (de parcă ar fi din Piroboridava Daciei, devenită Focşani de România), de vreme ce în erotizatu-i binom, „el“, „iubitul“, curge  multisecular prin „ea“, „eroina textelor“ –

«Mai curgi prin mine secole, ori ani, / Iubirea-ţi n-are preţ, nici poticnire: / De-aş fi pe rug, eu ştiu că ai veni / Să arzi în jar, alăturea de mine.» (Iubirea-ţi / p. 89) –,

ambii constituindu-se în combustie pentru irepresibilul / iminentul foc, mistuindu-le, poate, îmbrăţişatele emisfere îndimineţite în regăsirea-le post-chirurgical-androginică:

«Ai desluşit pe trupul meu petale / din prima vară, când ne-am cunoscut, / şi le-ai aprins în noapte, la icoane – / parfumul lor să ţină cât mai mult. // […] // Ai nins cu dor în zi de sărbătoare / […] / Şi m-ai născut din flori de lăcrămioare, / Îmi eşti luceafăr primei dimineţi.» (Luceafăr primei dimineţi / p. 93).

Textele Cameliei Buzatu din antologia «Iubiri înrourate» (Drumuri, Negaţie, Copilărie, Geometrie, Efemer, Exces de primăvară, Mărul şi Iubind / pp. 100 – 107) înfăţişează Distinsului Receptor o eroină poematică surprinzătoare, „în flash“, dinspre o „prea lucidă“ autoanaliză a „trăirii actului oniric“, dar şi mai „de din vale“ de consumarea clipei, „neîncetat chinuită, respinsă în dorinţa-i erotic-arzătoare, zguduitor-existenţială“:

«Un vis obsesiv îmi scutură fiinţa / ca un îndrăgostit refuzat; / îmi urlă în sânge, tăioasă, căinţa…» (Drumuri / p. 100); «Sunt gâză prinsă-n propriul pumn / […] / Sunt rană vindecată fără semn» (Negaţie / p. 101); etc.

Profesorul Constantin Bidulescu

(născut în Zodia Peştilor, la 29 februarie, 1944, în Bucureşti, absolvent – în anul 1970 – al Facultăţii de Matematică de la Universitatea din Bucureşti)

îşi încarcă textele (pp. 110 – 118) în modul idilic / baladesc de areal coşbucian, încercând să survoleze şi macedonskianul perimetru genial-măiestrit al Poemei rondelurilor, dar nu înspre „noile culmi“ atinse de generaţia resurecţiei poetice postbelic secunde şi a paradoxismului, nicidecum ca „revoluţionar pe domeniul parnasian al picioarelor metrice şi-al rimelor şchioape“, şi nici în calitate de „clasicizator“ / „clasicizant“, ci, „cu multă grăbire“, spre un „rondel gnomic în unduire romantic-heinizatoare (a se lua elementul formant-secund în accepţiunea semantic-eminesciană), deseori în trenă epigramatică:

«Speranţa să n-o părăşeşti; / Iubirea-i un copil pribeag…» (Sfat în amor / p. 110); «A dat o fugă pân’ la mare / […] / Atras de-o blondă-ameţitoare, / Ce foarte greu vorbea româna. // […] // Iar după-această întâmplare, / Când a venit pe plajă zâna, / El, tot privind fix la picioare, / S-a hotărât… să-i ceară mâna.» (Vara / p. 116); etc.

Inginerul Daniel Irimescu

(născut în Zodia Capricornului, la 14 ianuarie, 1972, în Sibiu-Dacia, absolvent – în anul 2009 – al Facultăţii de Automatizări şi Calculatoare de la Universitatea din Craiova, debutând editorial cu poemele din Tălmăcire de taine, Bucureşti, Editura Genius, 2016)

îşi trimite în aria stihuitoare a grupajului antologat (Albastru, Iarna…, La Ondine, Scrisori de dragoste, Anatomia tăcerii, Trec cocorii şi Lacrimi de mamă / pp. 121 – 130) „un daco-sibian“ erou liric, poate, pentru „recreaţia mare“ de dinainte de lecţia de „anatomie“ a tăcerii / tornadei, însăilându-şi eroticul vis, antrenându-şi imaginarul, în arii florale cu simboluri ale diafanului / frăgezimilor, sperând în efectele benefice ale magiei prin analogie, căci trupurile îndrăgostiţilor par a fi destul de „fluturoase“ / „încorolate“ aprilin, mai mult ca sigur:

«sub zvelte ramuri de cireş, stau prinse, / îmbrăţişate strâns, în floarea lor, / trupurile noastre fragede, aprinse, / ce din petale nu se mai cobor» (Albastru / p. 121);

sunt aici, în textele irimesciene, şi note de pastel hibernal, ca „din vecinătatea“ celor întâlnite la Vasile Alexandri şi la George Coşbuc, de vreme ce, pe la streaşini, se înghesuie «candelabre mici, de gheaţă, / cu sclipiri de mărgărite», fie pe viscol, fie numai pe un „ger amar, cumplit“, sufocând torentele cu zăpoare:

«râul rece şi năvalnic / face pod din apa-i toată / şi se leagă strâns de maluri, / tălmăcind a sorţii roată.» (Iarna… / p. 123).

Cele nouă texte din «Iubiri înrourate» (O oră, Fluviul de foc, Oameni ai Terrei, Nu-ţi cer nimic, Cerbul, Secunda ce-a fost Paradis, Serenitate, Simboluri şi Şoapte / pp. 145 – 152), ale Florei Mărgărit-Stănescu proiectează („pro-jetează“) în „panoul central“ al textului o eroină bună şi la catedrele din învăţământul liceal, ori universitar, „fără a cădea“ de pe „muchea de cuţit“ în vreun „sufocant didacticism“, o eroină dăruitoare de „lecţii pentru sufletul din vacanţă“:

«…lasă-ţi sufletul să zboare / spre necuprins, / pune gândurilor un liman decent, / nu privi cu mânie în urmă…» (O oră / p. 145);

mai întâlneşte, «la o răspântie de timp», chiar fluviul de foc

evident, nu cel real, al Aherasiei / Aherosiei, din Chormacinata > Kamceatka, văzut la faţa locului şi descris în Cosmografie, de strămoşul Aethicus de Dacia, în orizontul anului 466 d. H., ci focul din imginarul mărgăriteano-stănescian, care-i permite, totuşi, „ca în basme“, să-şi ascundă şi, poate, „să-şi răcorească“ «mâna însetată / în nisipul fin al prundului» (Fluviul de focibid.).

Ionuţ Ciprian Chiricea aduce în „erotizatele“ sale texte (pp. 155 – 163) „lumina umbrei“, poate, de la cel «pierdut în etern», regretă absenţa „zâmbetului dătător de putere“, deschide evantaiul oximoronizării peste «asurzitoarea linişte deplină», dar nu trece de pragul „heinizării“, nu al „hienizării“, ca „suflet rătăcitor“, dintr-o radiografie selenară, de vreme ce-i atâta «lună plină înecată-n nori» (p. 156), de vreme ce declară narcisist:

«Sunt o floare / Ce de frumuseţe-ţi radiez / De unul singur în păduri / Ce aş da… să mă culegi !» (Sunt aici ! / p. 158); etc.

Doina Maria Constantin încredinţează Distinsului Receptor texte (pp. 166 – 173) a căror eroină poematică, avântându-se pe „covorul de iarbă crudă“, simte «cum seva de la Muma Pământ» îi «pătrunde-n adâcuri» de „pierdere temporală“, se crede „avidă“, „atoateacaparatoare“, declarând răspicat:

«iau totul / ca şi pruncul ţâţa mamei» (Cupola de cuvinte / p. 166),

ca, mai apoi, să-i pretindă, „nespăimos“, celui din „binom“, „dintre fulgi“ :

«…iubeşte-mă cum te iubesc…» (Fulgi de puritate se topesc peste noi / p. 169).

Florentina Danu face a se ivi din textele-i antologate aici (pp. 176 – 183) o „protagonistă“ curioasă, „trăgând“ «cu dinţii de un nou început» (Oare sunt eu ? / p. ), ce se doreşte „lacrima“ din seară, înnoptând în ochii iubitului, ai Făt-Frumos-ului, mai mult ca sigur, „din lacrimă“, spre a fi trezită, dis-de-dimineaţă, în înrăzărita-i privire ce descoperă rostul „eroticii cantitative, fără frontiere“ («Te-aş săruta la infinit» / De-aş fi – p. 176), ori se vrea, ciudat, „dâra lăsată-n piele“ de încreţitura frunţii „celui mai iubit dintre pământeni“, astfel, având puterea de a se metamorfoza în „dureros-de-dulcea mângâiere“:

«Un rid pe fruntea ta de-aş fi, / M-aş preschimba în bucurie» (ibid.).

Petru Cătană stihuieşte (în textele-i de pe paginile 186 – 194) ca pentru un album familial, în descendenţă coşbuciană, ici-colo, şi cu irizări din lirica eminesciană, despre tată, despre mamă

(«Trecut-au ani, de când la Cel de Sus, / S-a înălţat tăicuţa. / Stingheră şi cu gândul dus, / A înălbit draga de ea, măicuţa.» – Mamei / p. 186),

ori despre neam – în acest caz, paştişa recurgând la „metoda substituţiei“, a „sinonimizării“ – suflet / lacrimă, neam / popor etc. –, încărcătura lirico-semantic-sincretică din arhicunoscutul vers al bardului din Hordou, estompându-se, diseminându-se amendabil:

«Sunt lacrimă din ochii poporului meu…» (Identitate / p. 187).

Între o luminoasă „iubire de înţelepciune“ şi un pur, neştirbit nimb de inimă / suflet, se balansează graţios, la distanţă apreciabilă de vreo damoclesiană sabie, şi eroina poemelor cu care-i prezentă în antologia «Iubiri înrourate» (pp. 196 – 204) Irina Cristina Ţenu

(născută în Zodia Gemenilor, la Vaslui, în 21 mai 1981, licenţiată – din anul 2004 – a Facultăţii de Filosofie – secţia de Ştiinţe Politice, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, obţinându-şi – la aceeaşi universitate, dar în anul 2010 – şi doctoratul în filosofie, în urma susţinerii unei admirabile teze, Orizontul filosofic al relaţiei dintre identitate şi etnicitate; fireşte, şi-a făcut debutul editorial publicându-şi această interesantă teză de doctorat, în anul 2012, la editura Junimea, din Iaşi),

o eroină lirică, „încercată“, dar cu luna „neîncercănată“, ori „îndorurată“ până la starea de electrizare / magnetizare, remarcându-se, îndeosebi, printr-o progresiv-intensă trăire într-o direcţie originală, care devine tangentă oximoronizării realului, în decibelii „muzicii din suflet“, în anihilarea „glasului ce plânge după dulcele cuvânt“ al jumătăţii aflate mereu în căutarea „celeilalte emisfere“ rezultate, olimpic, după actul chirurgical plănuit şi efectuat de Zeus asupra mitic-puternicilor androgini sferici, eroină poematică în aşteptarea sacrei caligrafieri de frază de aur pe cord:

«sufletul meu aşteaptă doar o frază să îţi scrie / pe inimă…» (Delir – p. 196),

mai mult ca sigur, de pe când anii

«aleargă în galop pe coama timpului»,

în vreme ce „secunda o sfidează“:

ca şi pe «întreaga fiinţă fremătătoare» (ibid.).

Aceeaşi eroină de poem este înzestrată şi cu o alarmantă acuitate a percepţiei dintr-un areal în care «tăcerea îşi face siesta», prilej pentru primenirea cordului:

căci însăşi «inima se curăţă de spini» (E linişte în suflet / p.197),

evident, cu durere cu tot, făcând a i se înrăzări iarăşi irişii, încât «iubirea în ritmul ei dansează», întrucât – şi mai exact-sinestezic grăind – „viaţa valsează“ «desculţă, pe asfaltul rece» (Şi-mi pare rău / p. 198);

mai observă:

«condeiul de pe foaia adormită» (Gândind / p. 203), cum «s-a oprit o literă în frunzişul vieţii» (Parcurs / p. 204),

fără a-i scăpa din privire nici roiul de semne «prinse într-un sălbatec dans» (ibid.) etc.

Aura Dan – cea cu „negru glas“, cea cu strigarea-i „în tetrada vânturilor“ – pare a câştiga „un cardinal-dionisiac timbru liric“, îndeosebi, după ce viaţa dă Poetului «o lecţie de apă» (E trist poetul / p. 209); şi asta, de vreme ce, „iubita dintre stele frugale“ şi „alergătoarea printre visele ancestrale“ ale iubitului (cf. Iubescul dintre noi / p. 210), în ultimă instanţă de lilium breve, ea, eroina din textele Aurei Dan (pp. 207 – 215), în autoportretizare, doreşte a se evidenţia şi printr-o resurecţie a teluricului conectat energetic-oximoronic soarelui, „întreg“, nu „sfertuit“ (cf. Aşteaptă-mă…, iubire ! – p. 208), prin puterea erosului:

«Am glasul negru / şi strig în patru vânturi: / azi, timpu-ntreg e doar clipă / şi toţi munţii, infinite fărâme de vis; / am părul negru, / de la rădăcină până-n vârful spicului, / ce-şi cere caldul îndrăgostit, înnegrit, de la soare; am ochii negri – / lacuri mătăsoase…» (Ard roşu / p. 207);

eroina lirică a Aurei Dan descoperă şi un nou gen de erotism, iubirea-avalanşă, „dintr-o lume pe dos“, nicidecum dintr-o „stare de beatitudine / încântec“ aidoma celei induse de leitmotivul Au înnebunit salcâmii, din viersuirea menestrelului Tudor Gheorghe (cf. Salcâmii, de Arhip Cibotaru, 1935 – 2010), ci dintr-o „seismică“ / „tectonică“ erotic-dionisiacă:

«Au înnebunit copacii – / şi-au ridicat rădăcinile, / aplaudând păsările / care-au uitat să mai cânte.» (Lumea s-a întors / p. 213).

——————————————————–

Ion Pachia-Tatomirescu 

Munchen
Categorii
Sens Giratoriu
1 Comentariu
  • Cristina Creţu
    16 iunie 2018 at 1:15 pm
    Răspunde

    Redau aici întreaga poezie ,,Amintire”, de care a pomenit distinsul domn Pachia-Tatomirescu, pentru interpretare . Cu mulțumiri!

    Amintire

    Toamna miroase a pământ întors,
    ard rugii albăstrii.
    Fumul şi liniştea îmi răstoarnă ochii,
    peste umăr, mă tulbură o amintire.
    O cioară a pierdut din clonţ o nucă.
    Vreodată, cineva va trece pe câmp,
    pe aceeaşi cărare întărită de pir
    şi va căuta umbra nucului,
    fără să ştie nimic
    despre frumuseţea toamnelor
    de dinaintea lui.

    Soarele va arde rotund, cu nepăsare.

  • Răspunde

    *

    *

    Alte Articole