Ilinca Tomoroveanu: „Rășinariul este Livada mea de vișini”

Ați avut o copilărie foarte frumoasă… …Datorită oamenilor pe care i-am cunoscut și cu care am trăit. Sunteți nepoata marelui poet național Octavian Goga, de pe urma căruia ați...
Ilinca Tomoroveanu, Directorul Artistic al TNB
Viena

O regină a contrastelor

Ați avut o copilărie foarte frumoasă…

…Datorită oamenilor pe care i-am cunoscut și cu care am trăit.

Sunteți nepoata marelui poet național Octavian Goga, de pe urma căruia ați avut chiar de pătimit, cu rude și familii închise și cu domicilii forțate, locuind ani de zile în mansarda propriei case. Ce amintiri aveți legate de acel loc sfânt din Mărginimea Sibiului?

La câţiva kilometri de burgul sibian, ca un goblen cusut din culori şi arome, satul în care s-a născut Octavian Goga păstrează încă urmele „paradisului” cunoscut de poet. La câteva sute de metri, pe o uliţă pietruită ce urcă spre deal din bulevardul principal care îi poartă numele, pe Uliţa popilor, la numărul 778, străjuită de brazi, e casa în care s-a născut Octavian Goga. Prin crăpăturile porţilor de lemn se zăresc cărări înghesuite în vegetaţia stufoasă care a năpădit curtea. Tocmai pentru a-i păstra vie memoria și opera, în 1999 am înființat alături de alți descendenți și de câțiva importanți oameni de cultură din București, Sibiu, Cluj și Rășinari o Fundație culturală care îi poartă numele, cu sediul la Rășinari, și a cărei președintă de onoare sunt. Am reușit apoi să publicăm o antologie și o reeditare a volumului de debut din 1905 la Editura Coresi. Am publicat câteva scrisori inedite ale acestuia. Am reușit cu dificultate să reabilităm casele Goga din Rășinari.

 

Ce înseamnă pentru dvs. acest loc magic, Rășinariul?

Locul cel mai frumos de pe lume și unde uneori îmi pot încărca bateriile. Un loc sfânt. Și cum să nu te încarci de energie bună, de frumusețe, de autentic, de melancolie când știi și simți că pașii tăi, spiritualul tău bântuie pe urmele pașilor și spiritelor lui Eminescu, Caragiale, Delavrancea, Coșbuc, Vlahuță, Șt.O. Iosif, Aurel Vlaicu, Onisifor Ghibu, George Călinescu, Emil Cioran și câți, câți alții… Și când știi și simți că strămoșii tăi sunt de secole acolo… E un privilegiu, dar și o mare responsabilitate în fața istoriei. Rășinariul, de fapt, este Livada mea de vișini.

 

Cum era Crăciunul în vremea copilăriei dvs. la Rășinari?

Într-un rol memorabil alături de Gheorghe Cozorici

Îmi amintesc de acel moment când se împodobea bradul din curte. Pentru mine, era o feerie. Crăciunul a fost o sărbătoare minunată, care aduna toată familia. Fiecare încerca să aducă un cadou celuilalt, deși eram săraci. Toată lumea știa să cânte colinde la mine în familie. Și acum, la noi, se păstrează același spirit. Deși erau interzise și în teatru, în cabină noi, actrițele, cântam colinde.

 

Ce v-a făcut să îmbrățișați această carieră?

Nu eu am dorit, s-a întâmplat să fie așa. Eu doream să fac muzică, voiam să dau la Conservator. Dar era vremea când, dacă nu aveai o origine sănătoasă, era dificil. Dar, pentru că nu aveam un dosar prea bun, se putea să nu fiu primită. Prima dată am făcut figurație la Darclee. Apoi am fost chemată să dau o probă pentru filmul Mândrie” și am reușit. Dinu Cocea a venit la noi acasă, a fost un consiliu de familie și s-a hotărât că, dacă am aptitudini, să dau la teatru. M-am pregătit cu doamna Sorana Coroamă Stanca. Știam doar două poezii și monologul Julietei. Am dat examen și am intrat. Apoi, pe măsură ce treceau zilele, m-am îndrăgostit de teatru.

 

Ofelia, Cristina, Mona, Oana, Anca, Crina, Iulia, Clitemnestra, Wanda, Smaranda, Mașa, Maria Sinești, Karenina… sunt câteva dintre eroinele carismatice cărora le-ați dat viață îmbinând cu talent dramatismul cu tragicul. De care dintre aceste personaje v-ați legat existența?

Sincer? De toate. Întâmplător, sau nu, ați numit câteva dintre cele mai iubite de mine. Dar rolurile seamănă cu copiii. Trebuie să-i iubești pe toți. Așa că, fără să vreau, le-am iubit și pe cele pe care… nu le-am iubit. Mi-am legat viața de personajele din Apus de soare” (B. Şt. Delavrancea), “Dulcea pasăre a tinereţii” (T. Wiliams), “Între patru ochi” (Alexandr Ghelman), “Cavoul de familie” (E. Rostand), “Generoasa fundaţie” (Vallejo), “Jocul ielelor”(C. Petrescu), “Trilogia antică”, “Ondine” (Giradoux), “Strigoii” (H. Ibsen), “Cadavrul viu” (L.N. Tolstoi), “Avalanşa” (Tuncer Cücenođlu)…

 

Eroina unor mari bătălii artistice

Au ele un numitor comun? Cum le-ați adus din tărâmuri imaginare în realitate?

Punctul comun cred că sunt eu. Niciun rol, niciun personaj nu seamănă cu altul. Corpul lui devine viabil, adevărat, desigur, cu multă imaginație, dar pe baza a ceea ce a scris autorul, a ceea ce a vrut regizorul, prin ceea ce am citit sau am trăit. Și, sigur, peste toate, e nevoie de multă muncă, de talent și har.

 

Care a fost momentul care a declanșat pasiunea pentru teatru? Ce rol v-a deschis drumul succesului?

Greu de spus. La teatru am mers de copil, dar nu m-am gândit niciodată să devin actriță. Primele poezii pe care le-am învățat au fost cele pentru examenul de admitere. Aș spune că teatrul m-a ales pe mine, nu eu pe el. În viață am avut noroc. Și de profesori, și de colegi, și de roluri. Sigur, rolul care m-a lansat în teatru a fost cel de pe scena Teatrului Național, Moartea unui artist de Horia Lovinescu, în regia lui Horia Popescu, într-o distribuție de zile mari: Elvira Godeanu, Tantzi Cocea, Eugenia Popovici, Florin Piersic, Toma Dimitriu, Matei Gheorghiu. După acest debut, a urmat multe alte roluri. Din ce în ce mai frumoase. Din ce în ce mai complicate.

 

Spuneți-mi o replică, una care vă este mai aproape de suflet.

Nicio stea nu se abate din drumul ei”. Este din Steaua fără nume, producția de la Casandra, din anul de absolvire a facultății. I-am avut atunci parteneri de scenă pe Ion Caramitru, Ștefan Radoff, Virgil Ogășanu, Monica Ghiuță… M-au adus la Teatrul Național și am jucat „Moartea unui artist” de Horia Lovinescu alături de uriași actori… Apoi a fost „Apusul de soare” de Barbu Delavrancea pe care l-am jucat în trei variante. Prima – în regia doamnei Marieta Sadova și Mihai Zirra. Am jucat și în a doua variantă, în regia lui Sică Alexandrescu. Și apoi a treia variantă, tot în regia doamnei Sadova, în toate îl aveam ca partener pe maestrul Calboreanu. Aveam un mare respect față de toți acești giganți ai scenei.

 

Ați făcut parte dintr-o promoție purtând emblema de excelență. Sunt 57 de ani, dacă nu mă înșel, de la terminarea ei. Profesorilor de vocație precum Ion Cojar, A. Pop Marțian, Jules Cazaban, Beate Fredanov, Costache Antoniu, Octavian Cotescu, li s-au adăugat nume ce aveau să strălucească pe scena românească precum Ion Caramitru, Mariana Mihuț, Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Rodica Mandache, Costel Constantin, Valeria Seciu, Boris Petroff, Ștefan Radoff, Virgil Ogășanu și mulți alți. Unii dintre ei sunt umbre. Cum era această generație?

Biografia Ilincăi Tomoroveanu a făcut istorie

Generația mea? Minunată. Ne-am întâlnit aproape toți din străinătate, pensionari sau în activitate, acum niște ani. Toți au însemnat ceva în teatrul românesc. Vedeți, chiar dacă au fost personalități puternice, care în viață s-au mai „ciocnit” între ele, totuși am fost atât de aproape unii de alții. Eram pasionați, avizi de cultură, de teatru, cu un mare respect față de profesorii noștri, față de actorii consacrați. Deși vremurile erau deosebit de grele, eram plini de entuziasm și de speranță. Ne revedeam după ani, îmbrățișându-ne și uitând parcă toate clipele nefericite din existența noastră. Aveam nevoie de povești care să lase în urmă taine și întrebări.

 

Ce parteneri ideali de scenă ați avut? În fața căror maeștri v-ați apleca?

O întrebare care naște melancolii și chiar lacrimi. Nu-l pot uita pe Gheorghe Cozorici, împreună cu care am jucat mult. Îl consideram un Prinț al scenei. Îmi aduc aminte cu dragoste, și acum, de Becket al lui Jean Anouilh, unde i-am dat replica. Pot să nu-l amintesc pe Florin Piersic? Și cu el am jucat mult. Dar minunatul meu coleg, prieten, partener și soț, Traian Stănescu?! V-am numit numai trei. Dar sunt mult mai mulți. Și sunt atât de mulți mari actori, mari actrițe, și mari profesori, și mari regizori, în fața cărora fac o adâncă plecăciune. Dacă nu ar fi existat ei, nu aș fi existat nici eu. V-am mai spus și repet. Am avut noroc! Doamnele Tantzi Cocea, Elvira Godeanu, Irina Răchițeanu, Natașa Alexandra, Silvia Dumitrescu-Timică… Maeștrii Calboreanu, Finteșteanu, Brancomir, Giugaru, Birlic, Marcel Anghelescu, Emil Bota, dar și marii maeștri Sică Alexandrescu, Alexandru Finți, Moni Ghelerter…

 

Sunteți căsătorită de 41 de ani cu Traian Stănescu și, după câte vă cunosc, aș spune că aveți o căsătorie deosebit de fericită. Cum se influențează doi actori care împart și podiumul scenei, și clipele de frumusețe și tristețe ale vieții?

Poate că ne menajăm mai mult unul pe celălalt și ne înțelegem mai bine „chinurile creației”. Nu discutăm despre spectacolele noastre decât la final, când ne criticăm sau ne felicităm. Povestea noastră a început când eram colegi, demult, înainte de a ne căsători, eram foarte buni prieteni. Până într-o zi, când a fost așa, o scânteie. Apoi a început o poveste de iubire și de prietenie.

 

Ilinca Tomoroveanu şi Victor Rebengiuc în Mândrie

Ce se întâmplă cu dvs. înainte de intrarea în scenă, aveți vreun ritual?

Încerc să uit tot ceea ce nu are legătură cu scena. Un fel de (auto)spălare de creier. Cum astfel se poate explica faptul că un actor poate juca și când e grav bolnav, și când e nefericit, și când îi moare cineva foarte drag?! Scena vindecă și fizic, și psihic. Apoi, îmi fac cruce și spun o rugăciune… Când rolul este foarte important și complicat, simt că-mi curge altfel sângele prin vene. Și întotdeauna intru în scenă cu dreptul.

 

Cum ați descoperit poezia scenei? Știu că recitați cu mare dragoste. Celebra Lucia Sturza Bulandra, care întotdeauna avea acel talent rar de a „vâna” actori, spunea că mai întâi contează glasul, apoi ochii unui actor.

În drumul acesta frumos și anevoios există o muncă asiduă. Astăzi este greu de a te adapta la această viteză care există în societate. Tot timpul îmi doresc să aduc pe scena Naționalului misterul creației, acea clipă de grație”. După mine, Teatrul este o nebunie sfântă. Astăzi, din păcate, școala de vorbire este la pământ. Nu se mai face nici dicție în facultate. Tinerii vor să vorbească ca pe stradă, să fie naturali. Pe vremea mea, tot corpul profesional era extraordinar. La istoria teatrului, se făcea cultură adevărată. Eu sufăr când văd lipsa de cultură a tinerilor actori. Unii dintre ei nu știu cine a fost Caragiu. Când e un text care face referire la antichitate, alții nu știu despre ce este vorba. Și asta cred că este din lipsa de interes a profesorilor lor, pe lângă lipsa de educație. Pentru că sunt convinsă că unul care n-a urcat pe scenă nu poate să dea sfaturi unui actor. Și apoi mă incomodează că ajung în teatru cu doar câteva clipe înainte să înceapă spectacolul. Le lipsește acel ritual intim înainte de intrarea în scenă.

 

Rainer Maria Rilke a scris o carte în care dădea sfaturi unui tânăr poet. Ce sfaturi ați da dvs. în 2017 unui tânăr actor?

Ilinca Tomoroveanu şi Florin Piersic

Grea întrebare, greu de răspuns. Teatrul nu este o meserie în care să dai sfaturi. Este o meserie unde se fură, dacă ai de la cine. Cred că sunt prea multe facultăți de teatru acum. Tinerii nu prea au modele. Mulți dintre ei au devenit prizonierii Internetului, Facebook-ului și telefoanelor mobile.

 

Știu că întotdeauna v-au plăcut provocările.

Rolurile pe care le-am preluat de la marile actrițe au fost cele mai mari provocări. Am crescut alături de ei, care mi-au fost ca niște părinți. Mi-aduc aminte atunci când jucam în Dulcea pasăre a tinereții cu Maestrul George Calboreanu. Acolo sus, în spatele scenei, unde stăteam între acte, nu pot să spun câte povești îmi spunea, câte sfaturi îmi dădea, totul era învăluit în căldură și în experiența lui. Am avut fericirea să fiu aproape de ei. Ștacheta era foarte sus și atunci trebuia să sar și eu. Am avut o mare șansă.

 

Ați interpretat roluri memorabile și în teatru, și în film. De care v-ați simțit mai atrasă?

Filmul e un vehicul care circulă mult mai repede decât teatrul. Am jucat și pe marile ecrane în: Mândrie, Dragoste lungă de-o seară, La porţile pământului, Castelanii, Frumoasele vacanţe, Războiul domniţelor, Pentru că se iubesc, Dincolo de orizont, De-aş fi Peter Pan… Pentru mine a contat în primul rând teatrul, și într-o mare măsură și televiziunea. Televiziunea e o combinație între teatru și film. Prim-planul spune mai mult decât atunci când vezi de la distanță un actor.

 

Ilinca Tomoroveanu, TNB

Desigur ați avut și eșecuri în viață. Ați învățat ceva de la ele?

Eșecul este o lecție și trebuie încasat!

 

Ce calități trebuia să aibă un regizor ca să vă convingă să lucrați cu el?

Când eram tineri, apărea la avizier distribuția. Nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu vrei un anume rol.

 

Cum e teatrul astăzi?

Divertismentul place unei anumite categorii de public și îl întâlnești la televiziune de dimineața până seară. Teatrul este într-o situație delicată, și în primul rând din cauza lipsei de bani. Există o linie fină între arta de calitate și divertisment. Spre deosebire de alții, care cred că există o criză a teatrului, eu sunt de altă părere. Sălile de teatru sunt arhipline, nu se găsesc bilete și cred că lumea iubește teatrul.

 

Publicul de astăzi reacționează la vedete sau la calitate?

Publicul de azi simte. Se simt de pe scenă frisoanele, modul cum reacționează, cum aplaudă. Dovadă zecile de mii de spectatori care stau la coadă să ia bilete. La TNB, toate spectacolele sunt sold-out pentru câteva luni.

 

Azi, la noi, mai importante sunt doctoratele. Sunt profesori care n-au jucat pe scenă, dar au doctorate… Dar îmi pun mereu întrebarea cum de Liviu Ciulei, Lucia Sturza Bulandra, Rebengiuc, Cotescu erau atât de iubiți de public și fără doctorate.

Ilinca Tomoroveanu într-o altă ipostază

La noi, oamenii politicii o iau mereu de la zero. Nu știu de ce, dar cel care vine șterge tot și impune noi reguli. Ori continuitatea este legea firii. Sunt unii care nu au aplecare spre teatru, nu au nici cunoștințe. Trebuie să convingi prin spectacole, nu prin discurs. În opinia mea nu contează doctoratul, ci contează talentul. În prim-plan trebuie să fie talentul și cultura. Cultura, munca și dăruirea sunt indispensabile.

 

E greu să fiți Directorul Artistic al Teatrului Național?

Da. Dar eu am iubit mereu acest teatru. Mi se pare firesc să-i fiu devotată și în această calitate.

 

Aveți un mare noroc deoarece există în teatru mari meșteri care realizează decorurile, costumele, pălăriile, profesii pe cale de dispariție. Mă uitam zilele trecute în revista Objet dArts… în care sunt niște articole deosebite despre meseriile artistice.

Avem mulți oameni foarte buni și nu știu ce ne-am face fără ei. Îl avem pe domnul tapițer Alexandru. Un meșter desăvârșit. Cei la butaforie, de la tâmplărie, croitorie, de la pălării, toți sunt oameni de neînlocuit. S-a lucrat extraordinar la fiecare spectacol. Uitați-vă ce costume minunate sunt în Regele Lear sau în ultimul Livada de vișini.

 

Conferințele Teatrului Național sunt extraordinare. E un loc încărcat de cultură, dar și de știință, de religie. Sunteți unul dintre promotorii acestei manifestări. Prezentați personalitățile culturii care vin să povestească în acest lăcaș. Aș putea să spun Ilinca Tomoroveanu prezintă

Când eram copil am prins câteva conferințe ale lui Ion Marin Sadoveanu. În anul 1930, erau niște evenimente. Îmi pare rău atunci când nu vine destulă lume. M-am îmbogățit în acești 10 ani de când ele există și am aflat atât de multe. În ianuarie vine domnul Șora. Conferința se numește 101. Mihai Șora. Aș aminti doar câteva dintre ele: Ion Pop – Din avangardă în ariergardă, Dorana Coşoveanu – Atunci când tablourile au fost împuşcate, Andrei Șerban – Despre Cehov sau Cine mai vrea să meargă la Moscova?, Neagu Djuvara – Războiul de 77 de ani (1914-1991), Mircea Dinescu – Blestemul de a fi pamfletar, Nicolae Manolescu – Oare n-avem dramaturgi?, Lucia Hossu Longin – Exerciţiul memoriei, Octavian Paler – Cu melancolie, despre barbari, Stelian Tănase – Cazul Panait Istrati, Adrian Cioroianu – Comunismul românesc între speranţă şi capcane, Radu Beligan – Profesorii mei, Ion Caramitru – Limitele aşteptării, Theodor Paleologu – Actualitatea teologiei politice, Cristian Bădiliţă – Iuda şi Maria Magdalena între damnare şi reabilitare, dar și medicii Dana Safta, Irinel Popescu

 

Ilinca Tomoroveanu şi Traian Stănescu

Cumplite vremuri trăim… Ce vă deranjează în societatea de azi?

Mă deranjează relațiile dintre oameni, sentimentul urii se simte din ce în ce mai pregnant și se creează un climat îngrozitor. În patima vidului, doar zâmbetul cenușiu al ceții mai însuflețește descompunerea măreață și funebră a gândului”, spunea Cioran. Am uneori senzația că nu mai există relații normale între oameni. La noi se ceartă toți cu toți. Nimic nu se explică, nimic nu se dovedește. Totul se manifestă prin strigăte.

 

Dar iată că am trăit un moment de noblețe spirituală, înmormântarea Regelui Mihai. Cum ați trăit acest miracol?

Cu emoție. Îmi aduc aminte de întâlnirea cu Majestatea Sa și cu Regina Ana la Rășinari. A fost o zi minunată, luminată, și pentru cei care nu avea nimic în comun cu regalitatea. M-a impresionat marea de oameni care i-a fost alături acum și care au stat în picioare câte 7-8 ore ca să-i aducă un omagiu la catafalc. Erau estrem de mulți tineri. Impresionant. Uitați-vă la gardul împodobit și acum cu flori de la Palatul Regal. Lumea încă mai crede în modele. Totul e să existe un model.

 

Ce carte citiți acum?

Talent şi feminitate

Citesc o carte foarte frumoasă, Supa de la miezul nopții, un roman cu destine ciudate care se împletesc și își povestesc pe rând aceeași istorie, scris de Marta Petreu. Acum, de când avem Librarium, toată ziua mă duc și cumpăr cărți. Am terminat recent Jurnal de sfârșit de ciclu de Vintilă Horia, o carte densă, captivantă, răscolitoare, aș putea spune de nivel mondial. O altă surpriză mi-a oferit-o Pagini de jurnal de Irina Procopiu, în care descoperi lumea culturală interbelică a Bucureștiului.

 

Ce fel de muzică ascultați?

Ascult muzică simfonică, îl ador pe Chopin.

 

Ați trecut în ultimii ani prin niște momente dificile. Ce ați învățat de la ele?

Toți trecem prin momente dificile, important este să le depășim. Îmi doresc să fiu sănătoasă. Am învățat să prețuiesc fiecare zi. Cred foarte tare, profund, în Dumnezeu, deși au fost momente când m-am îndoit și acum îmi pare rău.

 

Dezvăluiți-ne în premieră câte ceva din viitorul program al Teatrului Național.

Vor începe repetițiile cu 1984 după George Orwell, în regia lui Bobi Pricop. În premieră, în cadrul Centenarului, vom face un spectacol după Rebreanu, Pădurea spânzuraților, în regia lui Radu Afrim. Apoi o piesă bulgărească excepțională Orchestra Titanic, de Hristo Boicev, în regia lui Felix Alexa, cu o distribuție minune cu Mihai Constantin, Mihai Călin, Tania Popa, Claudiu Bleonț și Richard Bovnoczki. Să mai adăugăm și Cursa de șoareci în regia lui Erwin Șimșensohn, după Agatha Christie. Eu aștept mult de la Viforul, în viziunea interesantă a lui Alexandru Dabija, cu Marius Manole în rolul lui Ștefăniță Vodă.

 

Un joc echilibrat, inteligent şi fugitiva lacrimă

Care este elixirul tinereții dvs.?

Dacă l-am ști?!? Oamenii arată și se simt mai tineri în funcție de cum sunt pe dinăuntru. Lumina interioară dă lumina exterioară. Lumina dragostei, lumina artei, lumina împlinirii, lumina lui Dumnezeu… Lumina e secretul.

 

Care este idealul dvs. de fericire?

Este fericirea pe care o am, pentru că am avut o meserie foarte frumoasă, am un soț minunat, un băiat reușit, o noră extraordinară, un nepot frumos.

 

Ce înseamnă teatrul pentru dvs.?

Teatrul este o meserie și un dar de la Dumnezeu.

 

La ce visați?

Visez la o lume probabil ideală… chiar utopică, o lume în care să domnească adevărul și dreptatea.

 

de  Magdalena Popa Buluc

Sursa: https://www.cotidianul.ro

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole