În duet – despre dragoste şi lumina fără sfârşit a poeziei

  Interviu cu Estera şi Valentin Bălan   La prima vedere, viaţa familiei Bălan ar fi una obişnuită dacă nu ar sta sub semnul dragostei pentru poezie şi al...
Estera și Valentin Bălan (în mijloc)
Viena

 

Estera și Valentin Bălan, foto de Carmen Moraru

Interviu cu Estera şi Valentin Bălan

 

La prima vedere, viaţa familiei Bălan ar fi una obişnuită dacă nu ar sta sub semnul dragostei pentru poezie şi al afinităţii pentru cuvântul scris şi vorbit, deoarece atât doamna Estera cât şi soţul ei, Valentin,  au moştenit un incredibil talent poetic şi oratoric pe care l-au fructificat prin bijuterii poetice exemplare, dar şi prin colaborări la diferite emisiuni radio. Destinele celor doi au fost puse sub semnul unei sincronicităţi incredibile, amândoi trecând prin experienţe de viaţă asemănătoare. În privinţa poeziei, spre exemplu, ambii au descoperit poezia în perioada cât erau elevi. Astfel, dacă primele încercări literare ale doamnei Estera datează din clasele primare, domnul Valentin a publicat poezie din vremea adolescenţei.

Având deficienţe de vedere, au absolvit Liceul Sanitar cu Profil de Fizioterapie şi Masaj din Cluj-Napoca, şi profesează ca asistenţi medicali. Devenind parteneri de viaţă, înfiinţează la Botoşani un Cenaclu de Creaţie Literară şi Muzicală, sugestiv botezat „ LAMPIOANE”, de asemenea colaborează cu un studio din Botoşani unde înregistrează poezii din lirica mai multor poeţi, recitările fiind difuzate la radio şi la TV.

În acest an, atât Estera cât şi Valentin Bălan, au fost incluşi în antologia autorilor români cu dizabilităţi, „CLEPSIDRE ÎNARIPATE” (Cluj-Napoca : Editura Ecou Transilvan) şi au primit aprecieri din partea criticilor care au remarcat frumuseţea inegalabilă a poeziilor lor, caracterizate prin maturitate şi sensibilitate literară.

Pornind de aici interviul de mai jos va lua forma unui dublu dialog, deoarece în cadrul lui, atât scriitoarea Estera Bălan, cât şi poetul Valentin Bălan vor apărea în calitate de interivievaţi.

 

ESTERA BĂLAN

 

Liliana Moldovan (L.M.) : – O parte din poeziile dumneavoastră, incluse în antologia „CLEPSIDRE ÎNARIPATE”, sunt intitulate rondeluri. Există vreo legătură între versurile pe care le scrieţi şi celebrele rondeluri ale lui Macedonski?

Estera Bălan (E.B.) : –  Simt o mare atracţie faţă de versurile care sunt poetice, muzicale şi mai mult sau mai puţin geometrice: rondel, sonet, haiku… Poate nevoia de frumos, de   cânt şi ordine ţese o reţea de fire rezonante care mă leagă de rondelurile şi nopţile lui Macedonski, de rondelurile şi sonetele lui Radu Gyr, de poemele lui Blaga dăruite luminii, de haikuuri(tristihuri) şi alte poezii semnate de Nichita Stănescu. Multor versuri ale acestor poeţi le-au crescut aripi melodice care au încălzit inimi generaţii la rând. Cine a rămas rece ascultând „Noapte de mai”, „Metanie” „Izvorul nopţii”,  sau „Emoţie de toamnă”? Eu cred că nici măcar cel care nu deschide vreodată un volum de poezii.

 

L.M. : – De cele mai multe ori, rondelurile se construiesc în jurul unui subiect care celebrează natura sau deconspiră un sentiment. Din acest punct de vedere, preferaţi poeziile din categoria pastelurilor sau pe cele care devoalează liric emoţii şi sentimente?

Estera și Valentin Bălan, foto de Carmen Moraru

E.B. : –  Îmi plac peisajele şi trăirile metamorfozate în poezie, dar ador să surprind momente în care natura şi sentimentele se îmbrăţişează, se contopesc într-o armonie perfectă, precum instrumentele unei orchestre sub bagheta unui virtuoz dirijor, creând o atmosferă paradisiacă. În „Rondelul bobului de grâu”, de pildă:

Îmi trec degetele mâinii
Prin părul  verii blond închis.
Un imn pentru bobul ucis
Îngână visele  pâinii.

Fuioare de jar au încins
Rubine pe frunte de timp.
Iubirea se mistuie-n nimb
Şi îngeri-n lire-au aprins

Un imn pentru bobul ucis.

 

L.M. : – La ce vârstă aţi descoperit că aveţi talent de recitatoare şi cum a apărut ideea de a înregistra CD-uri cu recitări de poezii?

E.B. : –  Cred că debutul meu în arta dramatică s-a produs pe la 5 ani, sub îndrumarea tatei, când interpretam cu patos rolul vulpii din fabulă, care îi şterpelea prin şiretenie bietului corb o bucată de caşcaval din plisc. Încă din primele clase am început să obţin premii la concursurile de recitări. În adolescenţă şi mai târziu, mi s-a spus în diverse ocazii că am o voce radiofonică, potrivită pentru poezie. La „Centenar Eminescu” am recitat pe scena teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, şi în presa vremii au apărut articole apreciative aşa că m-am gândit să realizez ceva care să dureze mai mult decât o apariţie scenică.  Mai târziu, am descoperit un studio de înregistrări patronat de un artist cu care am fost pe aceeaşi lungime de undă. Împreună cu Valentin şi cu el am înregistrat cele trei albume de poezii şi am gândit fundalurile muzicale. O parte din ele au fost create ca o muzică de film, iar pentru altele am ales piese clasice adecvate. La nunta noastră, am recitat amândoi câteva fragmente din „Cântarea cântărilor”(Solomon), având background „Corul nupţial” din „Lohengrin” şi „Primăvara” de Vivaldi, apoi le-am imprimat în studio, adăugându-le şi alte efecte sonore.

 

L.M. : – În ce an a avut loc debutul literar şi ce a însemnat pentru dumneavoastră apariţia primului volum de versuri?

E.B. : –  Primele versuri pe care am îndrăznit să le supun criticii datează din clasa a şaptea. Ele au ocupat un spaţiu generos, în timp, în rubrica „Tinere condeie”. În liceu am scris puţin, fiind mai degrabă muză decât poetă şi pot mărturisi că acea  ipostază mi-a adus multă încântare. Mai târziu, mi s-au publicat o serie de poezii în reviste, apoi în trei antologii: antologia „Ochiul de litere”, sub îngrijirea poetului Gheorghe Vidican, apărută în 2011; antologia „Constelaţia Homer”, tipărită în 2017, antologatorul ei fiind poetul Radu Sergiu Ruba, şi în acest an mă regăsesc printre „Clepsidre înaripate”, graţie d-nei Liliana Moldovan. Faptul de a fi fost prinşi amândoi în antologii ne-a adus o bucurie dublată.  Volumul meu de versuri intitulat „Oglinzile oazei”, editat anul trecut, împreună cu volumul lui Valentin „Peregrin prin Imperiul Esterei” formează o piesă alcătuită din două cărţi lipite şi poziţionate cu caracterele în sens invers.  Ele înseamnă pentru noi o sărbătoare a vieţii şi a dragostei.

 

L.M. : – Pe soţul dumneavoastră l-aţi cunoscut în adolescenţă, în perioada cât eraţi liceeni sau povestea dumneavoastră de dragoste a început mai târziu?

E.B. : –  Am devenit prieteni când Valentin era în anul trei de liceu şi eu în primul la „venerabila” vârstă de 15 ani, într-un anotimp desprins din basme  care deschidea muguri şi inimi, umbrit doar de primele mele tulburări de vedere. O bucată din aria acelui început de love-story e convertită în poezia „Cântec” care sună astfel:

Când primăvara aduce prinos,
Cu jertfiri şi înnoiri pe altare,
Eu în tine înmuguresc frumos –
Un sărut ce arde în  felinare.

Te chem în şoapta din templul străvechi
Să îngenunchem tăcerea în cuvânt,
Să curgem în dorul primei perechi,
Ascultând cântările orgii de vânt.

 

Estera și Valentin Bălan, foto de Carmen Moraru

L.M. : – Vă mai aduceţi aminte cât timp aţi fost curtată de domnul Valentin şi câte poezii v-a dedicat înainte de a vă cere de soţie?

E.B. : –  Desigur, memoria mea are un sipet special pentru amintiri atât de preţioase deşi am fost curtată episodic pe parcursul mai multor ani. Numărul şi tonurile „nestematelor” incrustate în inelul de logodnă au fost exact cât să reflecte curcubeul iubirii şi să alcătuiască o carte frumoasă în conţinut (după opinia mea)  şi un exemplar de bibliofilie.

 

L.M. : – Pe lângă atracţia pentru poezie, ce alte ingrediente dau consistenţă şi frumuseţe căsniciei dumneavoastră?

E.B. : –  Nu avem o reţetă permanentă, ci doar câteva ingrediente de bază pentru acest minunat coctail, numit căsnicie. Folosim cât mai multe petale de comunicare sinceră şi felii de fervoare care „e fruct al nodului divin  ce leagă lucrurile”(Exupery). Mai adăugăm în această licoare noutate şi diversitate. Lucrăm în echipă – ne completăm, ne susţinem şi lăsăm intuiţia să zburde în întâmpinarea dorinţelor celuilalt. Suntem pasionaţi de lectură, muzică, teatru, călătorii… Colecţionăm experienţe inedite: dansăm în mare, ne aventurăm pe povârnişuri abrupte de munte pe urmele lui moş Martin, înălţăm lampioane pe vreun iaz pitoresc sau organizăm bal mascat(împreună cu prietenii noştri de suflet: jurnalista Carmen Moraru şi profesorul de chitară Ludwig Schibinschi) la un conac, parcă special restaurat pentru a găzdui toţi descendenţii neadormiţi ai Chiriţei, întruchipaţi de membrii cenaclului „Lampioane”, şi tot cu ei defilăm pe străzi în seara de Întâi Decembrie, purtând felinare aprinse în mâini şi cântând „Treceţi batalioane române Carpaţii”.  Avem şi prieteni care nu obosesc să fie coautori la sponsorizarea unor proiecte de acest gen, precum Tudor Tupiluş, preşedinte al A.N.R. România.

În organizarea evenimentelor culturale de înaltă ţinută, ne bucurăm de o caldă susţinere din partea distinsului profesor Gheorghe Median.

Nu lăsăm profesia să devină rutină. Relaţionăm prietenos cu pacienţii. Încercăm să  le oferim un timp reconfortant pentru spirit şi trup. Pentru profilaxia  monotoniei inventăm cât mai multe sărbători, motivante pentru a ne îmbrăca elegant, în aceleaşi culori şi a ieşi la vreo terasă sau restaurant drăguţ, unde să ciocnim cu prietenii un pahar de vorbe de duh sau „polemici cordiale”.

În sectorul practic, ritualurile de cafea variază în funcţie de inspiraţia artistică a lui Valentin. Căniţele sunt alese după importanţa zilei, apoi combinaţiile de cafea şi plante aromate. De asemenea se apelează la câte un element decorativ surpriză, de exemplu: o muşcată cu flori mari roşii, care parcă e gata să izbucnească în „Oda bucuriei”, e adusă pe măsuţa de cafea.

Avem şi o mică reşedinţă, mai degrabă de toamnă decât de vară, unde mergem la culesul viei, în îmbătătoare miresme de căpşunică şi piersici pârguite. Acolo Valentin devine viticultor iar eu master-chef. Bucătăria e dotată modern cu apă, gaz, cu cratiţe mari aşa că artele culinare se pot simţi ca la ele acasă, spre încântarea mărturisită a mesenilor, nu puţini la număr. Ba chiar şi un pisoi din vecini s-a lăsat adoptat când a văzut că se poate trăi mai bine. Aproape am îmblânzit şi un piţigoi. Amândoi, însă,  ne-au renegat când ne-am întors la oraş pe considerente  de înaltă trădare.

Când este necesar căutăm colaboratori potriviţi situaţiei şi până în prezent nu ne-a lipsit sprijinul.

Ne străduim să trăim în armonie cu Creatorul şi cu universul. Ne iubim familiile şi prietenii, îi iubim pe oamenii frumoşi la suflet iar pentru ceilalţi nutrim speranţa că vreo scânteie va aprinde în ei focul sacru care îi va curăţa de zgură şi vor deveni şi ei frumoşi.

Finalizez aceste crâmpeie din povestea vieţii mele, mulţumind pentru interviu, scriitoarei Liliana Moldovan şi cititorilor, ce şi-au  plecat urechea la bătaia unei inimi, în timp ce clepsidra îşi descânta mătăniile de nisip.

 

VALENTIN BĂLAN

 

Liliana Moldovan (L.M.) : – În 2017 aţi debutat editorial cu un volum de versuri sugestiv intitulat „Peregrin prin Imperiul Esterei”, dedicat soţiei dumneavoastră. Există printre versurile incluse în acest volum, vreo poezie pe care soţia dumneavoastră a apreciat-o în mod deosebit?  

Valentin Bălan (V.B.) : –  Fiecare poezie pe care o scriu are în spatele ei o poveste legată de momentul, împrejurarea şi trăirea pe care au generat-o.   Încântarea cu care adolescenta de 16 ani a primit poezia „Lasă-mă” s-a răsfrânt şi asupra mea. Atunci am hotărât cum se va numi primul meu volum de versuri. Momentul acestei decizii a rămas o taină pentru Estera  până la lansarea cărţii.

 

Estera și Valentin Bălan (în mijloc)

Ce sentimente mi-au animat muza atunci, n-aş dori să vă spun, vă las să vă imaginaţi citind poezia:

 

Lasă-mă!

Lasă-mă să-ţi ating frumuseţea!
Să pătrund în irişii-n care ard
Constelaţii întregi de speranţe, vise şi doruri!
Lasă-mă să mă-mbăt de mireasma  florilor de cais
Înflorite-n părul tău primăvăratic –
Ca o noapte de-april!
Lasă-mă să-ţi cuprind mijlocul statuar!
S-adun în tine
Întreaga armonie astrală!
Lasă-mă să te culc în parfumul exotic
Cules de Baudelaire!
Lasă-mă să te iubesc,  dar nu mă lăsa să ţi-o spun!
Nu mă lăsa să te mint, spunând adevărul! –
Totul s-ar putea prăbuşi în noi
Ca la un cutremur lăuntric,
Am rămâne goi, ruşinaţi şi străini
De noi înşine şi unul faţă de altul!
Lasă-mă să te iubesc, dar nu mă lăsa să ţi-o spun!

 

L.M. : – Împreună cu doamna Estera Bălan sunteţi fondatorul unui cenaclu literar. Care este povestea înfiinţării acestui cenaclu, câţi membrii şi ce activitate are?

V.B. : –  Printre membrii A.N.R. Botoşani,  am descoperit cu încântare câţiva colegi care au preocupări literare şi alţii cu o  dotare muzicală specială. M-am gândit că acestor talente le-ar  sta mult mai bine adunate într-un buchet. Propunerea de  înfiinţare a unui   cenaclu a fost primită cu entuziasm. Estera este naşa care i-a   pus inspiratul nume de „Lampioane”.

Una dintre constantele cenaclului nostru  este aceea că îşi desfăşoară şedinţele în locuri neconvenţionale şi mereu altele. Această practică este generatoare de noutate şi prospeţime. Dobândirea  dreptului  de a folosi astfel de spaţii nu este tocmai lesnicioasă. Şansa noastră este că inventiva şi  dinamica jurnalistă Carmen Moraru se implică trup şi suflet în viaţa acestui cenaclu, uzând nu de puţine ori de relaţiile personale cu scopul de a obţine diverse favoruri pentru „Lampioane”.

O întâlnire memorabilă a avut loc la 30 de kilometri de oraş – la Dracşani, pe proprietatea şi pe cheltuiala domnului Radu Anghel.  Elementele naturale de decor erau  pădurea, pajiştea şi iazul. Deşi ne aflam în inima naturii, amfitrionul nostru ne pregătise şi un sistem de sonorizare. La finalul evenimentului, când ozonul se impregnase de mirosul mititeilor am primit ca răsplată pentru evoluţia noastră aplauzele generoase ale   sătenilor, adunaţi ad-hoc.

Un alt loc cu o semnificaţie   aparte a fost foişorul din parcul Mihai Eminescu. În timp ce noi cântam şi recitam dezinvolţi, în jurul foişorului se constituise un grup de spectatori.

Numărul de participanţi diferă de la şedinţă la şedinţă din motive obiective – nu toţi sunt din municipiu, unii sunt studenţi, alţii elevi în diferite oraşe.

Cenacliştii noştri sunt ca vârstă de la adolescenţi până la seniori. Ne simţim bine împreună, facem o trupă omogenă. Dă fiecare ce are mai bun – unii entuziasmul, alţii experienţa, iar unii preţioasa înţelepciune.

 

Estera și Valentin Bălan la concursul ”Pe urmele lui Homer”

L.M. : – Având în vedere că şi soţia  este poetă, există în familia dumneavoastră un fel de competiţie literară?

V.B. : –  Consider că anumite realităţi pot fi văzute mult mai limpede din afară, de către un observator fin şi de bună-credinţă. De aceea aleg ca răspunsul la această delicată întrebare să fie un mic fragment din intervenţia istoricului şi publicistului Gheorghe Median, prilejuită de lansarea cărţii noastre, găzduită de Galeriile de Artă „Ştefan Luchian” din Botoşani:

„Dragii mei prieteni Estera şi Valentin, stimaţi invitaţi,   eu prefer să fiu în faţa dumneavoastră un cititor! Sigur că meseria mea de o viaţă este istoria, dar în cazul de faţă sunt un cititor, dacă vreţi un fan al celor doi autori pe care îi cunosc de foarte mult timp, a căror creaţie am citit-o, fragmentar,  din când în când. Vreau să cred că la geneza acestei cărţi stă un pic şi imboldul pe care eu l-am dat. Sunt redactor la revista „Luceafărul” şi în primăvară i-am invitat să publice  câte un grupaj de versuri în această revistă. Au făcut-o, poeziile s-au bucurat de aprecierea cititorilor, iar Estera şi Valentin au înţeles că este momentul să treacă la tipărirea unei cărţi. Această carte este extraordinară: nu numai că este foarte frumoasă şi bănuiesc că dacă aici la Botoşani s-ar da un premiu pentru cea mai frumoasă carte  apărută în cursul unui an, această carte l-ar lua; este frumoasă prin faptul că este o carte adevărată. Spuneam că eu îi cunosc pe cei doi autori şi ştiu bine sentimentele care îi animă. Ştiu bine modul în care se potenţează reciproc, se stimulează şi rezultatul acestei curse (care  nu este cine mai repede şi cine mai departe, ci cum să facem mai bine) îl constituie poeziile de faţă.  Uitaţi-vă dumneavoastră pentru cine scrie Valentin!  Cât de frumoasă este Estera! Cum să nu fie versurile lui adevărate ?”

În acest fragment domnul Median vorbeşte despre o carte şi doi autori. Explicaţia este următoarea – Noi avem fiecare titlul şi ISBN personal, dar acestea se întâlnesc într-o singură carte ca obiect. Editorii numesc acest model de carte dublă „şarpe cu două capete”. Oricum ai ţine cartea fiecare copertă este prima şi poartă un titlu. La mijlocul cărţii se află paginile cu ambele cuprinsuri. Coperţile sunt caşerate, iar titlurile sunt din foiţă de aur aplicată printr-o metodă specială cu matriţă din magneziu.

 

L.M. : – Poeziile pe care le scrieţi denotă un talent autentic şi scot la iveală o mare sensibilitate, aţi receptat vreodată creaţia literară ca pe un act terapeutic?

V.B. : –  Cu siguranţă poezia este un factor terapeutic. De câte ori nu ne-am schimbat în bine starea de spirit citind câteva versuri? În ceea ce mă priveşte scrierea, scoaterea la lumină a unui poem îmi dă un sentiment de eliberare, o formă de catharsis. Cred că pentru poeţi şi cititorii lor, poezia poate  deveni  o terapie a destinului. Am exprimat această convingere în câteva versuri care sună astfel:

Mai fac şi acum câte un gest poznaş –

Scriu poezii pe frunze de pelin

Ţi le trimit cu-un fluture poştaş

Sunt cel mai blând balsam pentru destin.

Cred că suntem cu toţii de acord că poezia este „o rană transformată în lumină”. Lumina ca fenomen fizic, temă de meditaţie, element de metaforă, ce altceva este decât un panaceu?

 

L.M. : – Cum vă simţiţi în ipostaza de poet cu deficienţă de vedere? Consideraţi că ieşirea în lume a autorilor nevăzători, participarea la festivaluri şi concursuri, obţinerea unor premii literare, editarea de volume individuale sau antologii pot atrage simpatia publicului şi vor reuşi să producă o schimbare la nivelul mentalităţilor privind statutul persoanelor cu nevoi speciale?

V.B. : –  În perioada 1979 – 1983, m-am manifestat literar în cadrul cenaclului „Lucian Blaga”, al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, condusă atunci de scriitorul Dumitru Radu Popescu. Eram singura persoană care avea o imperfecţiune fizică. Spre lauda conducerii şi a colegilor de cenaclu, nu am simţit niciodată că ai fi privit şi primit altfel decât ceilalţi. Fără a se pune problema unei discriminări pozitive, nici nu exista conceptul,  am fost încurajat şi promovat de câţiva scriitori consacraţi,care au crezut în mine şi în potenţialul meu literar. Peste ani, gândul meu se îndreaptă spre ei cu recunoştinţă.

Ieşirea în lume a autorilor nevăzători sau cu alte deficienţe este necesară pentru a ne măsura puterile – creaţia cu ceilalţi scriitori. Antologiile, volumele colective sau individuale sunt bine venite, dar nu îndeajuns. Să nu ne lăsăm pradă comodităţii ispititoare   de a ne citi şi compara doar între noi. Directorul editurii Aureo, din Oradea, la care a apărut cartea noastră,   ne povestea că în calitate de editor este obligat să citească multă poezie proastă şi foarte proastă. Reiau această afirmaţie  în speranţa că cele spuse vor ajuta la demolarea prejudecăţii  păguboase, că oamenii valizi ne sunt superiori. Calităţile fizice sunt una, iar dotarea intelectuală, însoţită de talent, este cu totul altceva. În această privinţă suntem egali. Participarea la festivaluri, concursuri de creaţie este recomandabilă. Pe de o parte dezvoltă spiritul de competiţie, iar pe de altă parte este un mijloc de a ieşi în lume, de a deveni vizibili. Premiile sunt importante dar nu relevante. Sunt concursuri prestigioase la care ocuparea locului trei poate fi mai onorantă decât un loc unu la o competiţie modestă.

Oraşul în care am primit repartiţie şi am  lucrat înainte de a veni la Botoşani nu avea o comunitate de nevăzători. Am cultivat relaţii calde şi frumoase  cu un grup de băieţi şi fete – oameni tineri şi entuziaşti  cu preocupări culturale.  Îmi citeau (nu eram în era digitală) cele mai importante articole din reviste precum : „Secolul XX”, „România literară”, „Convorbiri literare”,etc. Faţeta aceasta cu prietenii care m-au integrat şi îmi citeau, uneori la telefon, este o dovadă că putem fiecare dintre noi să schimbăm puţin mentalitatea, percepţia despre noi şi capacităţile noastre.

Răspunzând la prima parte a acestei interesante întrebări pot afirma că în postura de poet nevăzător mă simt confortabil şi fără complexe în compania creatorilor şi a iubitorilor de frumos, în prezenţa oamenilor care fac abstracţie de deficienţa mea. Pe oamenii care pun o linie verde între ei şi mine nu îi judec. Sunt politicos cu ei atunci când împrejurările ne pun faţă în faţă, dar încerc să ne intersectăm cât mai rar.  Îi admir şi îi iubesc pe oamenii care au preocupări nobile,  urmăresc să adun, să învăţ câte ceva de la fiecare.

 

L.M. : – În afară de dragostea pentru poezie, ce alte pasiuni, comune sau individuale, aveţi?

V.B. : –  Iubim amândoi şi în aceeaşi măsură cărţile. Dispunând de o vastă bibliotecă electronică şi de voce sintetică, avem acces aproape nelimitat la ele pentru că le putem citi atât pe cele în format text cât şi MP3.  Sunt un mare iubitor de natură, dar nu la  modul contemplativ-nostalgic. Îmi manifest pasiunea pentru  frumuseţile ei într-un mod implicat, activ. Iubesc în egală măsură muntele şi marea. Ador drumeţiile prin pădure. La Tuşnad, însoţiţi de o familie de prieteni am parcurs un traseu montan marcat pentru alpinişti. Pe alocuri poteca nu avea o lărgime  mai mare de 50 de cm. Într-o parte era perete de stâncă  aproape vertical, iar în partea cealaltă era o prăpastie înfiorător de  adâncă. Pentru a ne face o idee despre adâncimea ei, prietenii noştri au aruncat o piatră ce nu mai termina de ajuns în fundul prăpastiei. Cu toate aceste elemente care cresc concentraţia de adrenalină, am ajuns vitejeşte pe platoul, „Piatra  Şoimilor” – cel mai înalt şi mai  spectaculos   punct al traseului. Cu aceiaşi prieteni am înconjurat la pas lacul „Sfânta Ana” şi am traversat rezervaţia de turbă Tinovul  Mohoş. Particularitatea acestui episod este că am mers prin acea mlaştină adâncă, pe alocuri de 15 metri, călcând pe un fel de traverse de cale ferată , dar mult mai mici şi fără nici o balustradă.

Pe Transfăgăraşan ne-am răcorit mâinile în apa cu adevărat de cristal din Bâlea Lac.

Cu foarte puţin timp în urmă  am fost surprinşi în codrii Bucovinei de o furioasă grindină cât ouăle de porumbel. Acea ploaie memorabilă ne-a găsit la jumătatea distanţei dintre pădure şi primele case aşa că am părăsit primitoarea Bucovină mai bogaţi cu câteva poetice cucuie. Despre marea cea mare pot spune doar atât – de fiecare dată o regăsesc tot mai frumoasă şi tot mai misterioasă, plină de poezie  ca pe  o iubită. Ne delectăm spiritual mergând la spectacole de teatru, la  concerte, la  cinematograf când rulează  filme româneşti.

Luând parte la premiera filmului „Octav”  am avut privilegiul  de a-l cunoaşte personal pe actorul nostru favorit Marcel Iureş. Am descoperit în el  un om pe cât de profund pe atât de modest.

 

L.M. : – Mulţumesc pentru interviu!     

———————————————————-

LILIANA MOLDOVAN

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole