Incredibila Indie – seria a 2 a – partea 1

Dacă anul trecut am început seria ”Incredibila Indie”, iată că mă întorc din nou în această țară minunată pentru a trăi noi experiențe, a vedea alte locuri și nu...
Viena

Dacă anul trecut am început seria ”Incredibila Indie”, iată că mă întorc din nou în această țară minunată pentru a trăi noi experiențe, a vedea alte locuri și nu în ultimul rând pentru a le împărţi cu voi!

De data aceasta am ales să merg cu o prietenă draga mie, Mihaela. Chiar dacă nu ne știm de foarte multă vreme, în timpul pe care l-am petrecut de când ne-am cunoscut, am văzut că avem foarte multe lucruri unde ne asemănăm, chimia dintre noi funcționează și ne înțelegem bine. Ne-am pregătit plecarea cu două luni înainte (de această dată).

Dacă anul trecut am avut un an de zile la dispoziție, de această dată, nici două luni nu au fost! Hotărâte, am plecat spre Frankfurt, de unde am avut zbor direct spre Delhi. Am preferat așa pentru că ajungi mai repede și este și mult mai comod.

Emoțiile începuseră să pună stăpânire pe noi cu ceva timp înainte să plecăm, dar parcă ultimele două zile au fost cele mai intense, cele mai emoționante. Se apropia momentul mult așteptat și parcă nu mai aveam răbdare!

Iată-ne ajunse în aeroportul din Frankfurt. Am avut ceva mici palpitații, mai ales când trebuia să ne îmbarcăm deoarece am fost oprită chiar la intrarea în avion. Nu înțelegeam care este problema, dar câteva minute mai târziu, un domn ce a ieșit din avion mi-a comunicat că pot urca, deoarece masa unde trebuia să stau eu este reparată…

Am respirat uşurată și ne-am îmbarcat. Cele 9 ore de zbor s-au scurs repede, am putut ”fura” și vreo două ore de somn și totul a decurs perfect. La coborâre ne aștepta o lungă și anevoioasă așteptare în fața organelor de control. Am așteptat mai bine de o oră și jumătate să fim amprentate (asta e procedura de intrare în țară), să ni se facă fotografie și să ni se pună ștampila în paşaport.

După 9 ore de zbor, încă două de așteptare într-o sală care la un moment dat semăna cu o saună imensă, iar acest lucru și datorită hainelor groase, care acum nu se mai potriveau (plecaserăm de la -10 grade și erau aproape 30).

Am trecut cu brio și peste aceste momente, iar peste câteva minute bune eram deja în mașina taximetristului, care ne aștepta cuminte de câteva ore în faţa aeroportului. Direcția hotel, unde ne-am cazat, schimbat și apoi am plecat să începem marea aventură.

Doar nu am așteptat atât ca ajunse aici să ne punem la somn. Folosim fiecare oră pentru a vedea lucruri noi, obiceiuri și tradiții care pentru noi europenii sunt lucruri inedite.

Prima oprire, Parlamentul din Delhi, urmată de Poarta Indiei, este un monument impunător aflat în New Delhi, fiind structura care comemorează un eveniment marcant în istoria lumii. 70 000 de soldați indieni și-au pierdut viața în timpului Primului Război Mondial, în luptele împotriva armatei britanice. În acele momente tragice, peste 13500 de oameni de diverse naționalități au murit în războiul din Afghanistan, ce a avut loc în anul 1919.

Piatra de temelie la Poarta Indiei a fost pusă în anul 1921, fiind construită la inițiativa Ducelui de Connaught. Poarta Indiei are 42 de metri înălțime și este localizată la intersecția mai multor drumuri importante din capitala indiană. Regiunile din jurul porții au devenit zone pietonale, locuri care devin arhipline mai ales în timpul serii. Noaptea, Poarta Indiei este frumos iluminată, iar locuitorii și turiștii deopotrivă adoră să se plimbe în jurul ei.

Aici am avut ocazia de a vedea mai multe clase de elevi frumos îmbrăcați, majoritatea doritori de a face fotografii cu noi. La un moment dat, nu știam care cu cine face fotografii. Noi cu ei sau ei cu noi!? Important este faptul că până la urmă, toată lumea era împăcată.

Am avut parte de o experiența nouă aici. Un domn indian a vrut să cumpere un cățeluș de jucărie. Eram atentă (de la depărtare) la toate detaliile vânzătorului și am văzut stilul și metoda de negociere. Până la urmă au ajuns la prețul de 100 rupie (cam 1,40€). Eram curioasă să văd dacă și eu ajung la același preț. M-am apropiat de vânzător și l-am întrebat cât costă. La început mi-a spus că face 250 rupie, apoi voia să îmi dea 2 căţei (unul mare și unul mic) la prețul de 300 rupie, iar în final l-am cumpărat cu același preț ce l-a luat și conaționalul său!

Încă o dată mi s-a confirmat faptul că nu întotdeauna prețurile pentru străini sunt mai scumpe decât pentru băștinași. Apoi ne-am îndreptat spre ceea ce mie îmi place cel mai mult și unde aş putea sta ore întregi fără a mă plictisi: Piața de condimente și tot ceea ce există sau nu există pe lumea asta!

Mii de culori, mii de nuanțe și oameni. Multe mașini, tuk-tuk-uri, oameni care merg în toate direcțiile fără o ordine anume, de zici că în orice secundă s-ar ciocni. Indicatoare rutiere încălcarte ca reguli, claxoane pentru a te face “văzut” și foarte multe mirosuri amestecate. De la condimente, la mâncăruri. De la arome, la tot felul de bijuterii și lista poate continua. Am negociat cu o rişcă (de la 500 rupie), la 350 rupie, cu promisiunea că dacă își face treaba bine și suntem mulțumiți de el, primește chiar 400 rupie. Ca idee, 100 rupie sunt cam 1,40€.

Nu mi-am imaginat că este totuși o muncă atât de grea pentru bietul băiat. Iar când spun asta, nu mă refer la faptul că a trebuit să pedaleze pentru a căra două persoane (alte persoane cărau câte 4!?), ci faptul că trebuia să fie cu ochii în toate părțile, pentru a nu atinge un tuk- tuk, un copil, o persoană sau o mașină.

Oameni alergând pe stradă de colo-colo, gălăgie mare, din cauza clacsoanelor și agitație. Închipuiţi-vă un mușuroi de furnici, care aleargă non stop de colo colo. Aici este și mai și. O agitaţie și dezordine uneori ordonată. Spun asta pentru ca în ciuda faptului că sunt atât de mulți și înghesuiți, nu se lovesc între ei. Au regulile lor bine stabilite, cunoscute numai de ei. Nu puţine au fost momentele când am crezut că acum e momentul când ne vom izbi în ceva sau cineva, iar pe ultima sută de milimetri totul era așa cum trebuia să fie.

Ne-am oprit în mai multe locuri, băiatul care conducea ricșa noastră era bine instruit. Știa perfect unde să ne ducă pentru a-și primi comisionul. Și trebuie să recunosc că nu ne-am lăsat cuprinși de mrejele vânzătorilor care ne arătau prețuri de 2-3 ori mai mari decât cele normale. Am refuzat de fiecare dată spunând că nu mă reprezintă și am plecat mai departe.

Așa am ajuns să iau doar o pungă plină cu tot felul de condimente, dar după o negociere la sânge cu omul care cică era șef acolo. Știam care sunt prețurile apropiate de realitate și am negociat mereu ajungând la ele.

Trecusem bine de prima jumătate a zilei, dar datorită adrenalinei aproape că nici nu simţeam faptul că astăzi nu am mâncat nimic. Parcă ne simţeam slăbite, stomacul nostru protesta de zori, dar nu băgam în seama așa de bine.

Am luat hotărârea ca după orele de agitație să mergem la masă, așa că l-am rugat pe șoferul nostru să ne ducă la un restaurant normal unde putem mânca bine. Spun normal pentru că după magazinele unde ne-a dus băiatul care a fost cu ricșa, unde prețurile erau de la foarte mari în sus, speram ca măcar acum să mergem undeva unde să avem parte de prețurile reale.

Nici că se putea mai bine, undeva aproape de poarta Indiei am luat masa așa cum se cuvine, mâncare extraodinar de bună și prețuri pe măsură. Am plătit pentru tot meniul de 2 persoane 1400 rupie (cam 21 €).

Seara s-a încheiat liniștită la hotel, unde după mai bine de 24 de ore ne-am pus să ne odihnim. Mâine este o zi interesantă. De la agitația de astăzi și diversitatea pe care am avut-o, ziua de mâine o voi petrece la reședința unora din cei mai bogați oameni ai Indiei – Abischek și Anca Verma, apoi seara vom fi la o primă Recepție de acest gen, care este organizată de fundația “ Salvaţi tigri!”

Ionela van Rees Zota

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole