INTERVIU CU IOAN MICLĂU – SCRIITOR ŞI OM DE CULTURĂ AUSTRALIAN

Ioan Miclău (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi...
Inchirieri Auto Bucuresti

Ioan MICLĂU

Ioan Miclău (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: Poezii alese (vol. I, II), Teatru, Fiica Zeiţei Vesta, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor români de la Antipozi , având o acţiune cetăţenească uimitor de tenace şi de echilibrată. Fondator al Bibliotecii Mihai Eminescu, din Cringilla/Australia, ridicată şi înzestrată cu efortul său generos şi neprecupeţit, Ioan Miclău a dat un exemplu de acţiune românească printre străini, şi a devenit un model, ce va trebui luat în seamă, întotdeauna, când se vor aminti faptele mari. Şi pentru aceasta, scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, decernat de revistele ARP – Artur Silvestri, în 2006.

 

***

Adrian BOTEZ: Mult dragule domn, Uriaş Patriot, Paznic cu Sabie de Foc, tot arătând, cu vârful, către Cărţile Bibliotecii dvs. Româneşti, căreia i-aţi pus numele Aminului Românesc, Mihai Eminescu, din Cringilla-Australia, bunule prinţ al Byblos-ului Valah, transferat la Antipozi, Ioan Miclău – ne cunoaştem, parcă, de o vecie! Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut decât în poze… – de fapt, da, ne-am văzut cu mult mai bine decât alţii: NE-AM VĂZUT (…internetistic, dar şi intens intuitiv!) SUFLETELE!!!

…Despre dvs., Ştefan Dumitrescu scria atât de frumos şi atât de profund adevărat: Dl Ioan Miclău este din acei patrioţi rari, cu mare greutate, pe care îi dă un popor spre creşterea şi continua lui lucrare în vremi. Din acea categorie din care face parte Badea Cârţan de pildă, şi prietenul meu Ion Crişan, unul dintre cele mai înalte exemplare umane date de acest neam… El este un Badea Cârţan care a trecut oceanele şi mările cu desaga plină de cărţi, ale neamului său, (cărţi în care se găsesc osemintele strămoşilor săi şi sufletul neamului său) în spate, şi s-a dus în Australia ca să facă acolo cunoscută demnitatea, frumuseţea, tragedia, omenescul şi măreţia neamului său. Dl Ioan Miclău este din acestui scriitori pe care eu îi numesc zidari ai templului românesc, slujitori ai Catedralei Fiinţei naţionale. Da, un Preot, un Apostol, dar şi un Manole al Duhului Românesc, ajuns cu propovăduirea în Australia, la capătul Pământului…

 …Atâtea aş vrea să vă întreb… – dar prima întrebare va fi şi cea mai indiscretă: ce anume cataclisme ale istoriei (naţionale şi personale) v-au adus tocmai de cealaltă parte a pământului pe care-l iubiţi cu atâta nesecată disperare? Eu sunt bucovinean, dvs. sunteţi ardelean – şi amândoi ştim, poate mai bine decât alţi români, cât de amară este desţărarea… martiriul rupturii de locurile sfinte ale româno-dacismului…

 

Ioan MICLĂU: Stimate dle prof. dr. Adrian Botez, stimate Bucovineanule de la Gura Humorului născut, cum făcură Cerurile a găsi dumitale tocmai un ardelean-australian, pentru a-i lua interviu?

Cum se vede, răspunsul meu începe tot cu o întrebare, însă am plăcerea să constat, la o sinoptica privire, că, de fapt, Domnia Voastră a prezentat, extrem de limpede, spectaculoasa noastră cunoaştere. Eu o numesc re-cunoaştere, prin acea iubire de Neam, Limbă şi Credinţă. O vizibilă sinonimie, dar care are izvor într-un adânc sufletesc preafrumos, intuiţia şi sinergiile proprii, cred eu, au favorizat acea posibilitate de împărtăşanie, euharistia divină dintre oameni. Dar dacă şi alte alese personalităţi ale culturii române apreciază gândirile şi ideile mele, cum ziceţi, înseamna că visul şi dorinţa mea de a fi şi de a rămâne un Român de un bun caracter, oriunde aş trăi în lume, devine o realitate de care mă bucur foarte multm – şi, bineînteles, reprezintă un îndem a face la fel şi în viitor.

Ca să revin acum la intrebarea Dumneavoastră, Domnule prof. Adrian Botez, căreia îi ziceţi a fi ceva mai indiscretă, eu am să recunosc că nu e deloc indiscretă, deoarece orgoliul meu de român curat la inimă şi fapte, mă face să ţin fruntea sus, căci este o frunte care a transpirat în muncă, nu am a o apleca. Am legate în sfoară groasă toate scrisorile mele şi ale familiei – atât cele din Lagărul de Emigranţi din Traischirken-Austria unde m-am refugiat în 1979, cât şi cele din Australia, când ceream reîntregirea familiei. Soţia şi trei copii mici. Din aceste scrisori chiar sper să scot o carte, dar până atunci, oricine va ceti aceste scrisori se va convinge. Nu am fost un hoţ, nu am fost prin puşcării, nu am fost un vânzător de colegi, am fost aşa cum sunt şi azi, familist, truditor şi mândru de sorgintea mea românească. Îmi este deja lehamite să-mi tot scormonesc durerile fugii mele din Ţara-Mamă. Eu simt ceea ce vorbesc, deci nu mă folosesc de un interviu pentru a mă da mare om de cultură. Nu, nu sunt, dar acel har ce mi l-a dat Dumnezeu , este al meu, bun-slab, merg cu el alături fără a-mi fi ruşine de scrierile mele. Din copilarie am iubit cartea, îmi plăcea să citesc poveştile lui Petre Ispirescu, mă fascinau intr-atata, încât noaptea visam că eram şi eu alături de Făt-Frumos, prin pădurile de-argint şi de-aur, colindam pe alte tărâmuri, urmărind zmeii şi balaurii. Şi azi la ai mei şaptezeci de ani, citesc cu nesăturare poema lui Mihai Eminescu „Călin, file din poveste”, cutremurându-mă de frumuseţea versurilor:

„Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic

Şi-ale raurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot –

De departe-n văi coboaăa tânguiosul glas de clopot;

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,

Agăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie…”

 

Apoi, tot de la Eminescu, acea prelucrare folclorica „Călin Nebunul”, cu versurile:

 

„…De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,

Toţi îi zic: Ne-aude Tontul,- da’ pe el Călin îl cheamă,

Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: Haidem şi noi,

Dulce mare-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi

Dumnezeu din cale lungă. – Cine-a fi să le găsească –

Tot voinic din astă lume, de viţă pământenească!

Deci cum vrură să se ducă, zice prostul: Hai şi eu!

Hai! Că tot n-are ce face, ş-aşa îmblă teleleu (….)”

 

Parinţii mei erau români săraci, neştiutori de carte, dar mă rog şi azi Cerurilor şi Pământului să le odihnească sufletele şi osemintele, pentru că de la ei am învăţat ceea ce n-am învăţat la toată şcoala comuniştilor. Părinţii mei, din dragostea lor curată, m-au adus în lumea asta, dându-mi viaţă la anii 1940, m-au botezat la Biserica Ortodoxă Română din satul natal, dându-mi numele Ioan, dar la primăria vremii, unde ordonau cei cu pene de cocoş la pălărie, m-au trecut Ianoş, la catastiful naşterilor, lucru ce nu avea să fie fără importanţă, mai târziu.

Nu gândea mama să mă vadă mai târziu şi pionier şi utecist, dar am ajuns la aceste mândrii, aduse obligatoriu în şcoli. Ce înţelegeam noi a fi însemnând învăţături, care preamăreau sinceritatea pionierului care va informa tot ce face celălalt pionier…, astfel să fie curmate faptele rele! Vezi că noi făceam atunci fapte rele, dacă nu-i iubeam pe noii conducători comunişti, care se căţărau deja la putere. Am ajuns şi utecist, altă mândrie…, numai că fiinţa mea se îndoctrina învăţăturilor celor 7 ani de-acasă, învăţăturilor părinţilor mei. Cine a citit sau va citi eseul meu „Pădurea, universul copilăriei mele”, va înţelege de îndată calea destinului meu.

Eu crescusem la vite, dar eram fericit şi liber, bucuros de copilăria mea, mai ales când îl vedeam pe tata zâmbind şi el satisfăcut, atunci când mama ne umplea blidele cu mămăligă şi lapte de capră. La terminarea şcolii primare, devenită deja generală, tata mi-a zis: Tu te du de te fă tâmplar, că e meserie bună, ca a lu’ Hristos! Şi aşa a fost. Am lăsat satul meu natal, Gepiu. În anii 1959, mă înscrisesem la Şcoala de Meserii din Beiuş. De acest oraş mă leagă şi mă vor lega, întotdeauna, cele mai frumoase amintiri ale adolescenţei, fiindcă, vă reamintesc, trăiam încă în acea libertate sfântă a satului natal, dar nici în vis sau în gând nu aveam ideea de a-mi părăsi vreodată ţara mea. După terminarea meseriei, am muncit la TRCLO – Oradea (Trustul Regional de Constructii Locale). La această nefericită hotărâre am ajuns la maturitate, când mi-am văzut zdrobite visele, precum şi ceea ce era mai greu de suportat: pierderea libertăţii de a gândi şi activa liber, cu frica răsarită, acum, la tot pasul, să nu scoţi vreo vorba rea împotriva orânduirii, neavând siguranţa că nu te toarnă chiar cel mai bun prieten.

Iată rezultatele creşterii pionierilor şi uteciştilor cinstiţi şi devotaţi. Terminasem, prin 1977, Şcoala de Maiştri în prelucrarea lemnului, tot la Beiuş; m-am reîntors la noua Fabrică de Mobilă ALFA – Oradea. Planuri măreţe comuniste, cincinale, dezvoltări multilaterale, totul la export, nu numai mobila, dar inclusiv roşiile şi castraveţii serelor Oradei. Securitate la toate porţile, mici sau mari. O muţenie generală. Sărbătorii, Duminicii, nimic! – numai o muncă absurdă, la un plan de producţie aberant, mereu crescândele cifre făceau imposibilă realizarea acestuia, astfel se porniră, spre nenorocirea economiei în general, acele rapoarte fictive, care năuciră şi băncile, tot plătind fictivităţile. Şi toate astea, ca să fie pe placul organelor superioare de partid, care oricum, simţeau cutremurul ce avea să vină curând. Dar presiunile nu încetau, amenzile de tot felul veneau fără milă, de la cei cu controlul calităţii produselor, de la cei cu protecţia muncii, până la pompieri, toţi dădeau amenzi, şi toate exemplare, ca să fie educaţionale, cotizaţiile de sindicalişti, pecerişti, utecişti, şedintele care nu mai interesau pe nimeni, şi din toate astea, Maistrul îşi avea primul partea. Când ajungeam acasă de la fabrică, mă aşteptau pe masă facturile de plătit apa rece, curentul electric, copiii cerând săndăluţe, ce mai, să tot trăieşti în comunism…! Apoi, pe ultimul plan, rămâneau hrana şi hainele, dacă mai aveai vreun bănuţ rămas. Din acest moment, începusem a-mi face gânduri negre. Încotro, omule? Dar îngerul vieţii mele nu m-a lăsat!

Iubite Domnule Adrian Botez, sper să-mi acordaţi acest privilegiu de destăinuire sufletească: precum frunzele de toamnă ce cad îngălbenite rânduri-rânduri, tot aşa gândurile plecării în lume mă bântuiau pe mine tot mai des. Veni momentul nesperat: în 1979, la o reclamaţie a unei firme vest-germane, care pretindea repararea unor defecţiuni de calitate a mobilei importate de la noi, am fost trimis eu, aşa a vrut îngerul salvării mele! Am muncit bine şi conştiincios, dar la sfârşitul reparaţiilor, m-am oprit la Lagărul de Emigranţi din Traischirken, de lângă Viena, unde am cerut azil politic, economic, cum o fi!

Era în toamna anului 1979. Pe data de 4 ianuarie, 1980, eram în Australia, unde cerusem a emigra. La controalele ambasadei australiene din Viena, care avea, desigur, şi rapoartele Poliţiei vest-germane, nu am avut niciun impediment, de nici un fel, în ceea ce privea persoana mea, emigrarea mea. Dar depărtările nu au secat izvorul iubirii locurilor natale, ci au prins viaţă în versurile mele ulterioare!

 

Adrian BOTEZ: Eu le ştiu, dar, pentru cititorii noştri, câţi vor fi fiind ei, tare vă rog să-mi ziceţi: acolo, în adâncate depărtări, cum aţi învins străinătatea, cum aţi reuşit de v-aţi re-clădit, cu atâta vigoare, românismul? Vă rog să-mi descrieţi măcar câteva din acţiunile dvs. culturale, din Cringilla/Australia, prin care nu lăsaţi să treacă în uitare Duhul Românesc…! Regretatul Artur Silvestri v-a încununat cu laurii maximi ai românismului – Premiul revistelor ARP! V-aţi simţit onorat, sau aţi luat-o ca pe o firească recunoaştere a unor merite atât de evidente, în lupta pentru neuitarea de Neam?

 

Ioan MICLĂU: La această întrebare a Domniei Voastre, vreau să încep, rostind numele venerabilului scriitor Artur Silvestri, Românul incontestabil, genială personalitate şi efigie aurită, incizată istoriei, culturii şi literaturii române, pentru totdeauna. A fost îndemnul în persoană, Omul care a înviorat şi însufleţit pe toţi cei care-i veneau în apropiere. El însuşi căuta dinadins oamenii de talent, încurajându-le eforturile creative, împrejurare care, de fapt, mi-a creat şi mie fericita apropiere de acest om de geniu.

Da, aveţi dreptate, în acea carte minunată, „Mărturisire de Credinţă Literară”, acea antologie cu scriitori şi poeţi care, prin eseurile lor, au făcut posibilă împlinirea ideii arturiene, am şi eu publicat eseul: Sunt Român şi Punctum, oriunde aş trăi în lume. De fapt, prin acest eseu pot să-mi întocmesc acum şi un răspuns cât de cât mai întreg, referitor la întrebarea Dvs.

Spuneam la un moment dat: Când încerci a face o mărturisire despre tine, despre tine ca individ, şi încă trăitor departe de locurile tale natale, dus de destin şi împrejurari, psihologia ta capătă valenţe ceva mai interesante. Personalităţii tale i se adaugă, sau i se desprind valori care răbufnesc spre a fi exteriorizate, adică spre a te regăsi pe tine, in raport cu lumea din jur.

Deci, bunule Profesor dr. Adrian Botez, cam în ce raport mă puteam găsi eu – desigur când zic eu, zic familia mea – eu, soţia şi trei copii, cinci fiinţe omeneşti, fără un ban în buzunar, fără un acoperiş, fără a şti un cuvânt în limba engleză – cu această lume nouă, în care intrasem? Luând în seamă insa căldura şi bunăvoinţa cu care ne-a întâmpinat Australia, ştiam din învăţăturile celor 7 ani de-acasă, că trebuie să muncesc. Iar o slujbă aşa… mai sinecură, cum s-ar zice, lucru mai puţin şi bani foarte mulţi, nu face decât iluzii, celor ce nu acceptă sacrificiul, visându-se dintr-odată stea pe cerul Antipozilor, sau ale altor geografii ale Terrei.

Pe data de 24 ianuarie 1980, deci al aceleiaşi luni de sosire, eram angajat la Oţelăriile din Port Kembla, oraş vechi, pe coasta sud-estică a Australiei. Am acceptat locul oferit, aş fi mers şi la pădure, mină, oriunde, aveam 39 de ani împliniţi, aveam responsabilitatea familiei. Anii pensionării tot la Port Kembla m-au ajuns, muncind, dar acum eram implinit, copiii mari, pe la casele lor. După o oarecare pensie din ţară, iar nu m-a lăsat cugetul să caut, căci n-ar veni din punga avutului, ci tot din truda sărmanului meu frate român. Asta e!

Acum să revin, din nou, la intrebarea Dumneavoastră, deci pe la începutul anilor 1981, când de fapt pornisem calea studiilor mele, ca urmare a chemărilor interioare, o cale ce mergea paralel cu munca fizică la oţelării. Deci, acea sămânţă de har pusă de Dumnezeu, striga în mine, îţi cerea eliberare, împlinire! Asta se chema a fi Învierea Spiritului. Familia mi-a fost recunoscătoare şi m-a înţeles. Adunam, de pe oriunde găseam, o carte – mi-au dăruit prietenii şi cunoscuţii, binevoitorii, am cumpărat pe banii mei, mi-a adus familia din ţară – oricum, îmi improvizasem o mică bibliotecă, dar care avea sa crească, cu anii. În 1996, am declarat-o deschisă cititorilor români, gratuit, şi am botezat-o „Biblioteca Mihai Eminescu”. La numai un an, în 1997, pe fundalul acesteia, am deschis „Revista de artă şi cultură Iosif Vulcan”, care a apărut pe hârtie un întreg deceniu. În această perioadă am urmat şi cursurile unui Institut Tehnologic, din orasul Wollongong, iar în 1999, am obţinut admiterea la Universitatea din Wollongong, Facultatea de Istorie Modernă, pe care n-am terminat-o, din motive de sănătate.

Prima poezie am dedicat-o Port Kemblei, şi se intitula „Port Kembla’s Fire Fortress” (Cetatea de foc a Port Kemblei), care a fost publicată în „Quarterly”, o publicaţie a Societăţii P.E.N. – Sydney Centre, al carei membru devenisem. În 1989, am devenit membru al ASA – Sydney (Australian Society of Authors), iar în anii următori, membru al Societăţii Literare SCWC – Wollongong (South Coast Writer’ Centre). La pensionarea mea, această Societate Literară mi-a acordat onoarea de Life Member – adică Membru pe viaţă.

În toată perioada asta, desigur că scrierile şi cărţile mele prindeau viaţă. Mă bucuram în cadrul comunităţii româneşti din zonele Wollongong, Sydney, Melbourne, învolvându-mă, cum se zice modern, şi în viaţa comunităţii mele româneşti, simţind astfel că trăiesc în legea neamului meu. Cu bucuriile şi tristeţile aferente vremilor respective. Acum vorbesc despre mine, nu despre alţii. Volumul meu de poezii, intitulat „Poezii alese”, a fost prezentat pe data de 21 ianuarie 2006, la Consulatul General Român din Sydney, într-o sală arhiplină de români. Consulul General la Sydney pe acea vreme era Dl. Ovidiu Grecea.

Mi-au urmat apoi, în continuare, cartea de „TEATRU”, cu cele două piese tragi-comice: „Mitrea Sucitu şi mireasa” şi „Limbuţă Strugurel pe post de director”. „Poezii alese” (vol. II), „Scrieri în proză” (vol. I, II.) , „Bună ziua, bade Ioane”, o carte de factură folclorică, plus nenumărate articole cu diferite tematici, pe care nici eu nu ştiu pe unde s-or mai fi aflând. Pentru mine, un lucru era limpede: eram convins că faptele mele trebuie să aibă direcţii precise: mândria mea de român respectabil pentru propria-mi familie, pentru imaginea României celei tainice, cum o numea Artur Silvestri, şi apoi o referinţă, pentru nepoţii nepotilor mei, că am emigrat din Romania şi că nu i-am făcut de ruşine, nici în România, nici în Australia. Să fie şi ei la fel! Baza de referinţă o vor constitui aceste cărţi ce le scriu acum.

 

Adrian BOTEZ: Vă simţiţi aparţinător de două culturi (română şi australiană, concomitent), sau veţi purta, până la moarte, nostalgia unei singure culturi posibile? Doinele din biblioteca dvs. parcă ar da răspuns singure şi luând-o înaintea gurii dvs. – dar tot nu abandonez întrebarea, pentru că ea are o continuare: este imposibil ca, trăind mare parte din viaţă, într-o ţară adoptivă, să nu fi fost influenţat de ea… de valorile ei… Ce anume din valorile australiene este imposibil să nu influenţeze pe un român, oricât de acordat ar fi el la Carpaţii lui Orfeu?

 

Ioan MICLĂU: Excepţională întrebare! După cum s-a putut observa din cele zise mai sus, eu începusem împlinirea chemărilor mele înspre ale scrisului, prin a mă apropia şi înţelege, a cunoaşte şi a mă integra noii culturi, în care căzusem ca din cer. Cum puteam să-mi evaluez valoarea mea, valoare la care deocamdată numai speram, căci artele-mi dospeau încă în minte şi-n vis, fără a avea deci un punct de referinţă din mediul nou, în care aveam să trăiesc şi să creez operele mele literare! Azi, judecandu-mi gândurile şi socotinţele acestea, găsesc că am procedat bine. Azi iubesc, în egală măsură, cultura, limba şi locul australian, cum mi le iubesc pe cel natale. Principal este să fii OM, oriunde ai trăi. Şi dacă îmi daţi voie, însăşi Revista fondată de mine, şi numită după numele Iosif Vulcan, face o legatură de afecţiune consimţită, între mine şi concepţiile acestuia, despre viaţa si condiţia noastră de fiinţe umane.

O operă artistică, zice Vulcan, are darul de a vărsa lumină, de-a răspândi cultura, de-a ne face să cunoaştem mai bine frumosul, să dispreţuim urâtul, să ne închinăm moralei şi să ne îngrozim de păcat. In viaţa mea literară m-am străduit să nu părăsesc albia acestor principii vulcaniene. Iar prin metafizica fiinţei mele, aud versuri ce-mi şoptesc cu mândrie despre un Eminescu cel Sfânt, despre acea voinţă titanică, orfeică, a acestuia, până la sacrificiul pentru identitatea neamului său! Deci, voi purta dorul doinelor noastre, pentru că în leagănul lor m-am născut şi am crescut, dar nu voi dispreţui niciodată mama adoptiva Australia, ci am să-i port iubire şi respect, fiindcă ea mi-a fost Mama-bună, care m-a primit la necaz, şi va fi la fel copiilor şi nepoţilor mei. Deci, în aceasta constă corola valorilor umane australiene de care se bucură un imigrant: posibilitatea realizarii familiei sale, material şi spiritual, acces la toate drepturile sociale, doar să le respecte.

 

Adrian BOTEZ: Scrieţi atâtea şi atât de frumos… atins fiind, mereu, de aripă de înger… dar şi de învolburări de viscol (vă înfurie nu doar impostura, ci şi cei care-i rabdă şi, deci, îi încurajează pe impostori să se dezvolte…TOT MAI PROFUND ŞI PARŞIV IMPOSTORI!): poezie (şi nu una a vremilor, ci una cu esenţa veşniciei în ea!), proză, dramaturgie… cât despre jurnalistică, sunteţi un veritabil RUG APRINS! În volumul dăruit mie, printre atâtea regale alte daruri de cărţi – mă refer, aici-acum, la „Poezii alese” (vol. II) (Ed. Cuget Românesc, 2006), ziceţi aşa, la un moment dat: „Dar luaţi Letopiseţii ăstui neam ce îl distrugeţi/ Mai amarnic ca duşmanii despre care vă tot plângeţi!/ Ridicaţi un suflet mare, cârma Ţării să o ţie,/ Cel puţin ca să rămâneţi c-o fărâmă de mândrie!”.

 …Trebuie să fac o mică pauză, pentru că inima mi-a luat-o razna… În primul rând, cum reuşiţi să vă suprapuneţi atât de exact sufletul, de departe (mult mai exact decât majoritatea românilor din… România lui aici!), peste Sufletul Ţării, rămase, spaţial, atât de departe? …Apoi: Chiar credeţi că Neamul nostru va fi capabil, va avea clarviziunea şi puterea ca, în următoarele decenii, să-şi pună/aleagă un suflet mare, cârma ţării să o ţie? De fapt, ce impresie vă face poporul acesta necăjit şi năucit, care, parcă, e blestemat: mereu, alege bicisnici, în fruntea lui? Sau bănuiţi că nu-i prea alege el? Vă rog să-mi ziceţi părerea dvs., cât mai fără cruţare: numai fiind cruzi cu noi, vom putea fi blânzi cu destinul nostru!

 

Ioan MICLĂU: Stimate Domnule Profesor, aceste reflecţii la care faceţi întrebare, regăsite de fapt în lumea românească de pretutindeni, au într-adevar o valoare enormă, la care se aşteaptă răspunsuri, bineînţeles, şi, în primul rând, de la acei din România, care se zice ca hotărăsc destinele acestui Neam al nostru, sociologi, politicieni, economişti, pedagogi etc., plus marea Opinie publică, despre care se ştie a fi albia acelui fluviu viu, prin care să se filtreze totul înspre un viitor naţional şi european, cât mai favorabil unei vieţi trainice şi umane. Dar, pentu că mă întrebaţi în calitatea mea de poet, departe de locurile natale, dacă eu cred în puterea şi clarviziunea Neamului românesc înspre viitor, voi răspunde DA, după acelaşi răspuns pe care l-a oficializat deja Sfântul nostru Mihai Eminescu: VOM INAINTA CU TOATĂ TICĂLOŞIA NOASTRĂ, FIINDCĂ NU AVEM INCOTRO, adică numai a urma calea Crucii noastre sfinte. Tudor Vladimirescu mai face, practic, o specificare categorică: Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor – deci, din învăţătura acestor istorii să ia norodul aminte; aş alege un suflet mare, cârma ţării să o ţie. Dar, cum în zilele noastre norodul nu se prea grăbeşte la votare, este un fel de răspuns care nu-i deloc prea folositor, după cum nici a se învrăjbi între ele etniile nevinovate nu este de folosinţă, fapt ce trebuie să-l aibă în vedere politicienii zilei, mass-media şi confesionalii, pentru că într-adevăr în judecata urmaşilor nostri să rămânem c-o fărâmă de mândrie. Asta-i tot ceea ce cred eu astăzi!

 

Adrian BOTEZ: M-am tot codit, de un an încoace, să vă întreb, dar iată că momentul abia acum a venit, se pare: ce anume vă determină, în tot scrisul dvs., nu doar în poezie, să adoptaţi tonul vaticinar, epopeic, de o gravitate senatorială romană? Cum v-a venit dumnezeiasca inspiraţie (nu s-o explicaţi, că doar e dumnezeiască minune! – dar măcar s-o fixaţi în datele ei de apariţie/hierofanie!) de a scrie în aşa fel, încât să coaseţi marginile destrămate, de istorie şi chiar de (uneori) greşita înţelegere, din partea unora, a Ortodoxiei noastre, să re-faceţi puntea între zalmoxianism şi creştinism, între păgânismul greco-roman şi creştinism?

 

Ioan MICLĂU: Am mai raspuns la această întrebare, recunoscând întotdeauna sincer, căci doar Pronia Cerească ar fi răspunzătoare de ceea ce primim fiecare, la fel şi eu, în această situaţie! Dar cum n-am studii teologice, tata nu m-a făcut popă, doar numai prin bun simţ şi bună creştere pot să afirm, cu deplină credinţă, căci şi atunci când pornesc a scrie, aştept mai întâi dezlegarea îndemnului, chemării interioare, şi numai atunci reuşesc a scrie, desigur după puterile mele, dar fără a mă gândi la ceva epopeic sau la a statua vreo anume gravitate senatorială! Spre exemplu, cartea mea recentă, „Bună ziua, bade Ioane” are tendinţa sa ţăranească, cu toate înţelepciunile folclorului nostru românesc, care mă iniţiază în a coase marginile destrămate ale vieţii de zi cu zi! Dacă-mi îngăduiţi Dvs., să citez un proverb oarecare, luat aşa, la repezeală, bunaoară: În fiecare rău există un bine, s-ar putea vedea acel adevăr precum că, din suferinţe, se naşte mintea cea bunaă filosofiile, după cum şi din prea mult bine şi lux, germinează relele; parcă am avea de-a face cu o adevarată lege naturală!

Vorbind despre acea metaforică punte de legătură, între zalmoxianism şi creştinism, cât mai ales despre acele origini şi tradiţii de sihăstrie şi cult monahal practicate, observăm o continuitate sacrală specifică Daco-Geţilor. Astfel, izvoarele credinţei noastre creştine Ortodoxe îşi au rădăcini adâncite în istoria formării Neamului, este o religie vie, nu a apărut aşa, pe un gol oarecare, Apostolul Sfânt Andrei, Patriarh şi Intemeietor al Bisericii Constantinopolitane, ştia despre faima şi bunăstarea vechii Dacii, atunci când şi-a început misiunea de creştinare a daco-geţilor. Nici viitorii împăraţi ai Romei antice nu erau prea liniştiţi de vecinătatea lor cu un stat dacic, puternic economic şi militar, aşa cum era Statul lui Burebista şi al lui Decebal. Cu toate legiunile lor militare şi zeităţile lor păgâne (zeităţi pe care le-au avut şi grecii) – nu au zdrobit acest Neam dacic. Dimpotrivă, prin certurile interne de tot felul, şi, mai ales, pentru putere, se ajunge la scindarea Imperiului roman în două: Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Imperiul Bizantin. La fel, desfăcându-se şi Creştinismul, recunoscut de împăratul Constantin cel Mare, ca religie oficială, iî cele două Biserici creştine surori, Biserica Creştină de Apus şi Biserica Creştină de Răsărit. Prima zisă de cult catolic şi a doua de cult ortodox… – surori pentru supremaţie până în ziua de azi se gâlcevesc.

 

Adrian BOTEZ: Cât de greşit vi se pare sistemul nostru educaţional? – mă refer la cel din România. Care credeţi că ar fi cele dintâi măsuri ce ar trebui luate (ca într-o casă care arde!), pentru a salva ceea ce merită salvat, şi să nu se mai zică, precum zice actualul nostru preşedinte, că sistemul de invatamant romanesc e prost. Şi ca nu avem nevoie de filosofi ci de tinichigii si ospatari…?! Sau vor fi voind ei să fie (şi, deocamdată, să şi credem noi că deja este…) prost şi tot mai prost, pentru că peste cei fără de şcoală mai uşor domneşti?! Prin ce anume ar fi, de exemplu, învăţământul din Australia, superior celui românesc?

 …Totuşi, genii scriitoriceşti, plastice, matematice, medicale, tehnice etc. românii au născut şi nasc mereu (că nu se investeşte în aparatură şi alte fierătanii, asta e altă… mâncare de peşte…!), olimpiadele internaţionale, la care elevii şi studenţii români medaliaţi cu aur şi argint se numără cu zecile, dovedesc că nu e totul la pământ… încă!

 

Ioan MICLĂU: Stimate Domnule Profesor Adrian Botez, poate că nu sunt eu cel mai în măsură a face aprecieri şi a da îndrumări sistemului educaţional din România, cu atât mai puţin a cântări valoarea politică, în discursurile prezidenţiale, în condiţiile în care azi nici mama sărăciei nu mai înţelege ce se vrea, ce viziuni educaţionale de viitor au politicienii Terrei, în general. Ordinea firească se înfăţişează asemenea unui val spumos de mare, ce tot vine şi iar se retrage, fără a ieşi însă din albia sa veche, aşa şi unii oameni în lumea veşnicelor lor interese de îmbogaţire acceptă minciuna şi dezumanizarea. Fiind de fapt vorba tocmai de acel efect datorat, cum bine sesizaţi, slăbirii calităţii sistemului de educaţie, la un moment dat. Dar lipsit de inteligenţă românul nu este, aşa cum de asemenea bine se vede, tinerii români, elevi şi studenţi, la aproape toate olimpiadele internaţionale sunt medaliaţi cu aur şi argint. Deci, dovedesc suficientă materie cenuşie, doar să dea Dumnezeu să pătrundă şi în viaţa politică românească asemenea tineri, care să pună preţ pe valoarea acestui popor harnic şi supus, şi nu pe cea a arginţilor vanzărilor de tot felul, inclusiv a identităţii proprii. Daca am înţeles eu bine întrebarea, referitor la învăţământul din Australia, comparativ cu cel din România, atunci pot spune că atât dascălii, profesorii de liceu, cât şi universitarii români – nu sunt cu nimic mai prejos la pregătirea şi capacitate profesională, aspectul de superioritate ar consta, eventual, în faptul că învăţământul australian nu e sub o apăsătoare şi continuă politizare, la fiece moment.

 

Adrian BOTEZ: La noi în România toată lumea face politică, dupa vorba lui badea Ion, din aceeaşi carte amintită mai sus. Toţi confesionali fac politică, toţi laicii fac escatologie, adică prevăd sfârşitul lumii. Chiar să fie? Prevăd şi anul şi ziua în care se va prăpădi lumea, auzi ! – CAND IN CARTEA SFANTA ZICE SA VEGHEM, DEOARECE DATA ASTA NICI FIUL NU O STIE, CI NUMAI TATAL CEL CERESC. Dar, cum ziceţi, înca nu e totul… la pământ, iar din îngenuncherea noastră ne vom ridica vultureşte, cu aripi întinse, spre a ne apăra sărăcia şi nevoile şi neamul. Cum se ţine cultura, în Australia? Că, pe la noi, artiştii au ajuns ultimii milogi… A fi sponsorizat echivalează, de cele mai multe ori, cu a cerşi (rare de tot sunt excepţiile!).

 

Ioan MICLĂU: Dragă Profesore, ca oriunde, şi pe la noi, cultura este ca o fată frumoasă, dar săracă.

De fapt, întrebarea asta e tot mai frecventă în interviurile devenite la moda în ziua de azi, dar când vorbim de cultura australiană, trebuie să amintim câte ceva şi despre forma de constituire a însăşi statului australian, care are o structură etnică atât de bogată, încât aproape că nu există ţară din lume din care să nu fi emigrat câteva familii. Deci, Australia e o ţară născută pe principiul de imigrari, poate unica ţară din lume, grădina Edenului, unde adevăratul multiculturalism corespunde definiţiei. Libertatea manifestărilor culturale etnice e asigurată prin legile Statului. Guvernul Australian îşi prevede un fond financiar pentru cultură şi arte, distribuind, prin Ministerul Culturii, fondurile alocate fiecărei comunităţi etnice, pentru a-şi organiza festivaluri culturale, pentru editarea de ziare şi reviste, în limba proprie, staţii de radio şi televiziune. Cei cu reale aptitudini artistice sunt promovaţi şi recunoscuţi, indiferent de etnicitate. În Australia sunt români de înalte valoari profesionale, care în comuniune cu alte comunităţi etnice, alcătuiesc un liant de unitate australiană de admirat. In fiecare familie etnică există libertatea vorbirii limbei naţionale, există servicii de translatare peste tot în serviciile publice – dar, bineinţeles Limba oficială pentru toţi cetăţenii australieni fiind Limba de Stat, Engleza.

 

Adrian BOTEZ: Ştiu că nu aveţi decât 1-2 numere (ultimele) din revista noastră, „Contraatac2 (care se vrea mai mult decât şcolară şi mult mai mult decât locală: se vrea ROMÂNEASCĂ!) – şi, eventual, posibilitatea să vedeţi, pe Internet, câteva (puţine…) numere, pe care regretatul Artur Silvestri, în generozitatea şi vizionarismul lui (celebre!) le-a postat, într-un parteneriat între revistele ARP şi „Contraatac”-ul sărăcuţ… – de la plecarea lui Artur Silvestri la îngeri, acest parteneriat a încetat… Ce părere vă faceţi despre revistele de cultură din Australia?

…Ce părere aveţi/v-aţi format, prin comparaţie (dacă-mi este îngăduit şi nu-s prea mare îndrăzneala şi tupeul…) cu cele de la Antipozi…, despre revistuţa asta românească, totuşi,… din puţinul ce vă e cunoscut despre ea şi existenţa ei? Merită să ducem lupta infernală, pentru supravieţuirea ei (de 12 ani, de când am întemeiat-o, din tot sufletul meu.., – semestru de semestru, tot resuscităm mortul…!), pentru fiinţa/fiinţarea ei (într-una e ameninţată cu asasinarea!), ori degeaba atâta strădanie şi mâncătorie de suflet şi de energii?! Oare ajută ea cuiva, face educaţie cuiva, oare pe cineva ar putea interesa (măcar o rubrică, măcar vreun articol…)… – ori e muncă de-a surda să-i tot pompăm oxigen în plămâni?

 

Ioan MICLĂU: Iubite domnule prof. Adrian Botez, de aici de departe, prind rezonanţă frământările, iubirile şi dorinţele Dumneavoastră, afecţiunea sufletească pentru „Revista Contraatac”, ca pentru un adevarat prunc căruia i-aţi dat viaţă – şi, ca orice părinte bun, nu l-aţi lăsa să moară! Eu vreau să va spun un adevăr de care să fiţi sigur că vă este ca o lumină de interior – şi care să vă lumineze conştiinţa şi inima, în faţa tuturor celor ce vor să vă privească şi să vă înţeleagă: Intotdeauna marii oameni de cultură, arte, ştiinţă, politică, atunci când sunt curaţi şi dezinteresaţi, fac fapte mari în profesia lor, iar când trebuie, natural, să se retragă, lăsând cârma celor mai tineri, o jale sfânta îi apasă. Să dau un exemplu – potrivit ar fi momentul în care Iosif Vulcan avea să înfăşoare filele revistei sale, „Familia”, la anii 1906; el se destăinuia prietenului său Ioan Bianu, care era profesor de Filologie la Universitatea din Bucureşti, referindu-se la situaţia revistei sale: „I-am oferit munca unei vieţi şi i-am jertfit aproape tot capitalul ce am avut. Decenii lungi, nimeni nu mi-a dat drept ajutor nici un gologan, nici n-am cerut, am pus tot din al meu, pâna ce am avut. Şi am dat bucuros, căci vedeam că nu muncesc degeaba (…)”.

 La intrebarea Dvs. referitoare la anumite valori comparative între reviste, eu am îmbătrânit, Dle Adrian, la ideea că nu sunt reviste mari şi mici, dar fiind vorba de valorile acestora, orice revistă mare care publică neadevăruri şi minciuni e, în realitate, una foarte mică, pe când o revistă simplă, dar care aduce adevăr şi lumină opiniei publice, aşa cum mi se pare mie a fi revista „Contraatac2, este una de foarte mare valoare, adică utilă comunităţii şi vieţii de zi cu zi! Dumnezeu să vă dea sănătate şi voinţă, iar pământenii ajutor şi iubire, ca această revistă, care aduce cinste Adjudului, să fiinţeze în continuare!

a consemnat,

———————-

Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

25 decembrie 2010 

Banner 3
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole