Jurnal de bord: IOAN POPESCU (interviuri cu personalități – o carte care nu știu dacă va apărea vreodată)

Elena Bulgaru, prima femeie- pilot de elicopter din România!   ”În  Grădinile Cerului mi-am petrecut adevărata mea viaţă” Meseria de aviator aparţine, prin excelenţă, bărbaţilor, pentru că ea presupune...
Viena

Elena Bulgaru

Elena Bulgaru, prima femeie- pilot de elicopter din România!

 

”În  Grădinile Cerului mi-am petrecut adevărata mea viaţă”

Meseria de aviator aparţine, prin excelenţă, bărbaţilor, pentru că ea presupune curaj, răspundere, îndemânare, sânge rece, spontaneitate – caracteristice oamenilor puternici. De aceea, când în această lume mirifică a aviatorilor pătrunde o femeie, aceasta poate fi socotită o adevărată eroină, chiar aşa! O asemenea eroină am reuşit să depistez, la…sol, într-o garsonieră de bloc aflată pe o străduţă de la marginea Ploieștiului,  unde sărăcia şi modestia sunt la ele acasă…

…Mă aflu, aşadar, în casa unei doamne pensionare în vârstă de 74 de ani, prima femeie pilot profesionist de elicopter din aviaţia română, deţinătoare a unui record mondial de zbor la înălţime fără mască de oxigen (6420m), record  omologat de Federaţia Internaţională de Aeronautică, performanţă neegalată încă, deşi a fost stabilită în anul 1957! Numele său: Elena Bulgaru. Privind-o în ce sărăcie trăieşte, nici nu-ţi vine să crezi că femeia asta uscăţivă a fost, cândva, o „regină” a aerului! Acum trăieşte, chinuit, dintr-o pensie de doar 6oo de lei, asta şi pentru că 15 ani de activitate nu i-au fost trecuţi în cartea de muncă, ei nefiind găsiţi nici măcar la Arhivele Statului!   Găseşte în schimb, pe fundul unei cutii metalice, câteva linguriţe de cafea, suficientă pentru două ceşcuţe, astfel ca dialogul nostru să decurgă cât se poate de cald. Aflu că această femeie, firavă şi îmbătrânită de greutăţile vieţii, s-a „plimbat”, timp de peste 30 de ani, prin „Grădinile Cerului”, cum spune cunoscutul aviator-scriitor D.Berbunschi, pe care îl citează cu respect. Înainte de „zbura” prin amintiri, interlocutoarea mea mărturiseşte că a avut mult de lucru şi prin „grădinile pământului”, unde s-a şcolit şi s-a perfecţionat în ale zborului. Apoi, la rândul său, s-a bucurat de fiecare elev-pilot instruit sau brevetat, vreo 150,  precum şi de fiecare dobândire ori avansare profesională, de fiecare înălţime de zbor – mereu mai sus – de fiecare intervenţie aviatică reuşită cu Aviasan-ul (intervenţii sanitare-n.a).

 

–  Doamna Bulgaru, de la un prieten comun, parașutistul Marin Alexandru, am aflat că viaţa dumneavoastră s-a petrecut mai mult în aer, doar acolo pare-se că aţi cunoscut iubirea şi preţuirea. Am dreptate?

 Aşa este, dar de iubire şi preţuire m-am bucurat, însă, şi pe pământ. Aici am iubit şi am fost iubită. Dintr-o căsnicie eşuată, am rămas însă cu doi băieţi, pe care îi iubesc enorm, deşi nu se află lângă mine. Din păcate, niciunul nu s-a îndrăgostit de aviaţie. Cel mare, Romulus Vasile, a fost şi este pasionat de automobilism, devenind instructor auto, iar cel mic, Mihai, este inginer petrolist. El a urmat timp de un an cursurile de zbor cu motor de la Strejnic, dar a renunţat când s-a însurat. Dar a perseverat în meseria lui şi a ajuns un foarte bun specialist în domeniul său, devenind doctor în ştiinţe (doamna oftează îndelung, semn că fiii dumneai, nu prea sunt pe aceeaşi lungime de undă cu mama lor –n.a.). Revin însă la povestea vieţii mele aeriene, care a început în anul 1950, în Banat, pe un amărât de planor şi am aterizat pe aeroportul Băneasa, pentru ultima oară, după 31 de ani, la bordul unui modern elicopter „Alouette 3”, adus din Franţa. Aici am fost întâmpinată cu flori şi aplauze de conducerea Aviasan, în frunte cu gen. Ion Tiu şi col. Păşcuţ, în prezenţa a zeci de colegi şi prieteni. Era în decembrie 1981. Asta a fost adevărata mea viaţă!

 

–  Se spune că aviatorii sunt oameni legaţi mai mult de vis decât de realitate. Ei nu uită niciodată viaţa lor aeriană, pe care o visează până la nedorita reîntoarcere în ceruri.

–  În parte este adevărat, dar nu întotdeauna pe cer a fost lumină. Adesea, când soarele se ascundea în norii negrii, trebuia să mă strecor printre fulgere, încercând să înfrunt vântul şi vijelia. Însă, când ai încredere în tine, în experienţa ta, în avion şi mai ai acel gram de noroc, înseamnă că acolo sus, cineva te iubeşte.

 

–  Să revenim la începuturi…

 Sunt născută în anul 1931, în oraşul Tecuci, unde exista o şcoală de aviaţie, căreia i se mai spunea şi leagănul aviaţiei, aici formându-se majoritatea piloţilor români. Zborul păsărilor cu motor m-a fascinat de mic copil, aşa mi s-a înfiripat visul meu să zbor, să ajung pilot de avioane. Doamne, ce mai plângeam atunci când cădea câte un avion! La înmormântarea pilotului participa toată suflarea oraşului, iar mie mi se făcea pielea găină când auzeam fanfara cântând marşul funebru. Copil fiind, ştiţi ce îmi trecea atunci prin cap? Îmi doream să gust din acea licoare nebănuită a zborului spre înălţimi, iar cu gândul de copil visător, îmi doream să am şi eu parte de o asemenea ceremonie cu fast, cu fanfară şi regrete, în cazul în care cădeam la datorie.

 

–  Din fericire, nu aţi avut parte de o asemenea „ceremonie”, în schimb, sunt sigur, v-aţi bucurat de aplauze, de aprecieri…O femeie-pilot nu se vede pe toate drumurile. Nu mi-aţi spus unde şi când aţi deprins primele noţiuni de zbor?

 Primul meu aşa-zis zbor, cum v-am mai spus mai înainte, aveam să-l fac pe pământ, cu…trenul: împreună cu familia am fugit din calea războiului spre Reşiţa, unde era linişte. După război, în anul 1949, am început din nou să visez la aviaţie. Am renunţat la serviciu şi m-am înscris la şcoala de planorism, fiind declarată aptă de zbor. Mamă, ce fericire pe mine! Peste numai un an, m-am prezentat la aerodromul din Câlnic, localitate aflată lângă Reşiţa, pentru a intra în pâine. Aici însă era o mizerie de nedescris. Dar mie nu-mi păsa; eram mândră că purtam uniforma la care visasem de mică: pantaloni cu buzunare şi bluza de aviator!

 

–  A urmat, probabil, mult-doritul botez al aerului…

 Visul copilăriei mele de a  zbura, chiar dacă a început cu planorul, s-a împlinit într-o frumoasă zi de vară a anului 1950, la Reşiţa. Asta după ce am primit brevetul de pilot sportiv pe planoare. Peste puţină vreme aveam să obţin şi pe cel de pilot sportiv de avioane cu motor. Primul avion pe care l-am pilotat a fost un Zlin 22. În 1952, când mă aflam la Ghimbav-Braşov, unde am executat trei salturi cu paraşuta.  Am mai participat la numeroase alte concursuri sportive şi demonstraţii aviatice: zbor în formaţie de trei şi şapte aparate, acrobaţie, orientare… Dar cea mai parte a activităţii mele am desfăşurat-o în cadrul Serviciului de aviaţie sanitară (Aviasan), între anii 1961 şi 1973. Sunt 13 ani petrecuţi la Aviasan Ploieşti! Am fost apoi transferată la Aviaţia Utilitară. Timp de şapte ani am condus diverse tipuri de avioane, de la YAR la Aero 45 bimotor şi mi-am încheiat cariera pe modernul elicopter Alouette 3, aparat de zbor care m-a cam speriat la început, deoarece zgomotul şi trepidaţiile erau atât de mari, încât de abia puteam să stau pe scaun. Până la urmă am reuşit să îmblânzesc „fiara”, a cărei elice avea 34 000 de turaţii/minut! Toate aceste misiuni care mi-au fost încredinţate au avut caracter de intervenţie în situaţii grave, precum transportul de bolnavi, de medicamente ori sânge, dintr-un colţ la altul al ţării.

 

–  Vă amintiţi de vreo întâmplare amuzantă sau dramatică din timpul activităţii dumneavoastră?

 Pe vremea când lucram la Aviasan, trebuia să transport la Arad trei renumiţi chirurgi de la Spitalul Fundeni din Bucureşti: Ionescu Agripa şi Setlacek, celui de al treilea nu-i mai reţin numele. Aceştia urmau să opereze o fată netransportabilă, grav rănită la cap, în urma unui accident rutier. La plecarea din Bucureşti, când m-au văzut la aeroport, lângă aparatul de zbor, dumnealor m-au întrebat: Unde este pilotul, că noi ne grăbim?

O altă întâmplare, serioasă de data asta, am avut-o la Petrila, când mai mulţi mineri au fost grav răniţi în urma unei explozii în subteran. Ajunsă acolo, a trebuit să aterizez pe un teren de sport, înconjurat de nişte plopi înalţi, de care mă puteam lovi oricând din cauza vântului puternic şi a curenţilor de aer. Am reuşit să mă strecor printre ei şi astfel misiunea aducerii minerilor accidentaţi la Bucureşti a fost îndeplinită. Mai târziu am aflat că toţi minerii au scăpat cu viaţă. M-am bucurat teribil!

 

–  Aş dori să aflu, de la dumneavoastră, şi povestea recordului mondial de înălţime, care v-a făcut celebră.

–  Era în 12 aprilie 1957, pe aerodromul din Râmnicu Sărat. Eu trebuia să trec proba de înălţime (5250m), pe un avion cu motor uşor YAR 316, pentru a obţine titlul de maistru sportiv în  aviaţie. În timpul zborului, altimetrul s-a blocat, dar barometrul îmi arăta că urc. Am continuat să zbor, deşi vremea se înrăutăţise. Pentru câteva clipe am intrat în panică, dar mi-am revenit repede. Nu ştiam dacă atinsesem limita de înălţime de 5250 m, dar am decis să cobor. Ploaia şi vântul puternic m-au făcut să aterizez departe de ţintă, la Iveşti, unde ştiam că există o pistă, aşa că până acolo am mers paralel cu calea ferată, până am reuşit să aterizez. Oamenii de acolo au crezut că sunt vreo spioană! A doua zi, am aflat, de la şefii veniţi de la Râmnicu Sărat, că atinsesem înălţimea de 6420m, record mondial! Vă daţi seama ce bucurie a fost pe mine? Din păcate, actul care să menţioneze titlul de maistru sportiv, nu l-am primit nici până acum!

 Figuraţi, fără îndoială, în istoria aviaţiei româneşti, alături de alte femei celebre. Daţi-mi câteva nume?

–  Cu plăcere! Eu nu ştiu dacă pot să mă compar cu femeile-pilot cu adevărat celebre, precum: Ioana Cantacuzino (1929), Smaranda Brăescu (1935), Marina Ştirbei (1936), Mariana Drăgescu (1940) ş.a., dar sunt şi eu acolo, pe lângă ele…

 

 -Doamnă Bulgaru, pentru acest plăcut zbor aerian prin viaţa dumneavoastră, vă mulţumesc din suflet.

(Ziarul „Ploieştii”, iulie 2005)

PS: La 1 noiembrie 2007, Elena Bulgaru a primit titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Ploieşti. Astfel, prima femeie pilot profesionist din aviaţia română, deţinătoare a unui record naţional de zbor la înălţime, Elena Bulgaru, a intrat în galeria marilor personalităţi ale Ploieştiului. O recunoaştere târzie, dar meritată.

——————————–

Ioan POPESCU

Munchen
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole