LUCIDITATE ȘI SENSIBILITATE ÎN VOLUMUL FAȚETE DE CRISTAL DE VIRGINIA VINI POPESCU

Cel de-al treilea volum al Virginiei Vini Popescu, intitulat sugestiv Fațete de cristal a văzut  lumina tiparului la editura ,,Dandes Press” din Turnu Severin, ca și Clonarea lui Jerry,...
Viena

Cel de-al treilea volum al Virginiei Vini Popescu, intitulat sugestiv Fațete de cristal a văzut  lumina tiparului la editura ,,Dandes Press” din Turnu Severin, ca și Clonarea lui Jerry, placheta de versuri adresată copilului universal.

          Referindu-ne la titlu, trebuie spus că, precum luminile și culorile se amestecă‚ și se multiplică într-un cristal-caleidoscop, tot astfel stilurile literare  se întrepătrund în creația Virginiei Vini Popescu, de la eseu la poezie sau poem în proză. Structura volumului de față cuprinde, mai întâi, scrieri în proză, – o proză scurtă, eseistică și memorialistică, – apoi studiile critice ale persoanelor care au scris despre cele  două volume de versuri, deja  publicate, impresii și aprecieri, pagini ce arată multipla activitate a autoarei, de-a lungul anilor, de la cea didactico-pedagogică și științifică – pentru că doamna Virginia Vini Popescu este deținătoarea unui doctorat în Fizică, – apoi membră a Societății Române și Europene de Fizică, până la activitatea literară, abundentă și meritorie și ea.  Nu lipsesc  nici paginile care atestă vizual cele relatate, prin fotocopii și fotografii emoționante.

Virginia Vini Popescu  este cunoscută publicului cititor îndeosebi ca poetă, prin cele două volume, Între porți de Univers, editura ,,Anamarol”, 2016 și Clonarea lui Jerry, editura ,,Dandes Press”, 2017. Lumea care i-a lecturat poeziile s-a obișnuit  cu o ,,fațetă”  stilistică bazată  pe metaforă, pe imagini artistice rezultate dintr-un cumul de elemente tematice și de expresie, pe o sensibilitate aparte împletită cu  rațiunea specifică cercetătorului. Toate acestea converg și dau poeziei Virginiei Vini Popescu o atmosferă proprie, un lirism de netăgăduit, în care vocea elegiacă face casă bună cu cea descriptiv-retorică sau meditativă.

Într-un poem intitulat Urme de lumini din stele, din ciclul Destin de poet, autoarea își face  autoportretul spiritual, literar, ca și cum ar vrea să anticipeze anumite ,,fațete de cristal”:

(…) ,,Urme de lumini din stele,/

 Cioburi de cristal și sticlă,/ Astea-s gândurile mele.//

Scriu din taina lor cuvinte,/ Le-mpletesc printre culori,/ Flori din gânduri fac în  minte/ În dulci strune de viori.

Și iată că, așa cum din fragmentele de lut descoperite de arheologi se reconstituie o amforă și mai apoi un întreg trecut, – o întreagă civilizație apusă ieșind la suprafață, – tot astfel, din cioburile ,,de cristal și sticlă”, – metafora luminoasă a gândurilor poetei, – apare ,,taina” cuvintelor, a scrisului ca destin poetic, în care  se-mpletesc culorile cu strunele viorii, adică cu sunetele suave ale muzicii.

Ne reamintim de  versul unei mare poet francez simbolist, Paul Verlaine: ,,De la musique avant toute chose”…( Art poѐtique ). Cu alte cuvinte, muzica înainte de toate, căci luminile cristalului și ale sticlei au un anume ritm, se succed într-o anumită cadență, iar acest lucru îndeamnă, la ideea de muzică.

Fațetele cristalului pot fi și fațetele Cărții, ale mesajului din ea, – mesaj în multiple imagini, toate convergând spre unul singur, cel din proverbul popular: Cine are carte are parte. Poemele: Îndemnul unui dascăl și Opriți-i duca, dragii mei! exprimă plastic soarta culturii în lumea de azi, lume în care cartea e sortită morții, plecării și uitării  nedrepte; dar tot ea,

,, frumoasa zână care poate,/ Să te salveze de uitat” deși ,,abandonată/ Într-un cotlon de mult uitat.” ( Opriți-i duca, dragii mei! ) este singura eliberare a unei umanități deșerte, secătuite de sens și adevăr:

,,Opriti-i duca, dragii mei,/ Și nu lăsați să moară Cartea,/

 Săriți în ajutorul ei,/ Căci, vă asigur, vă dă partea!”

( Opriti-i duca, dragii mei! ).

          Descoperim așadar, o altă fațetă de cristal, aceea a gândului clar, a rațiunii generatoare de frumos, de bine și de adevăr, căci toate acestea izvorăsc din libertate, adică din conștiință.

          Iată ce spunea, cu secole în urmă, umanistul și scriitorul francez Francois Rabelais: ,,Science sans conscience n’existe pas”. Cu alte cuvinte, știință fără conștiință nu există.    

          Iar versurile Virginiei Vini Popescu curg lin, exemplificator:

,,Cartea să fie libertatea/ Pe care zilnic s-o cinstiți.”/ ,,Gândul din ea să mi-l aflați,/ Prin cărți frumosul să convingă,/ La forța ei să aderați,/ Ca binele mereu să învingă!” ( Îndemnul unui dascăl ).

De aici derivă o altă fațetă, strălucitoare și rece precum cristalul, – și anume luciditatea, echilibrul necesar între a fi ca rațiune și a fi ca sentiment, trăire exuberantă.

Cristalul poate fi rece ca marmura în care a sculptat Brâncuși; poeta Virginia Vini Popescu i-a dăruit un  frumos poem – În marmură și în destin (ciclul Ecoul nemuririi ). Cristalul acesta este capabil a-și asuma chiar o fațetă de gheață, adică de apă în care toate particulele de viață au încremenit la gândul că timpul nu le cruță nici cel puțin pe ele:

 ,,Tihna fumului de pipă/ Se transformă-n nor de ceață./

 Iarna vieții nu dezminte,/ Bate-n geam cu mâini de gheață.” ( Tâmpla, în rostul înserării ).

Întorcând sau rotind fațetele de cristal, descoperim și alte laturi, la fel de armonioase, dar izvorând din lumina pomilor înfloriți în luna lui mai, model de puritate, de înfrățire a cerului cu pământul, de coborâre a taiei divine în lumea noastră terestră. Poemul Se purifică pământul este o dovadă în acest sens; suntem parcă în fața unei celebre pânze a lui Van Gogh, în care albul colorat al pomilor înfloriți din livadă poartă în el neputința noastră de-a ne ridica la trăiri sublime; și atunci, ne inundă lacrimile, ca după o fericire  perdută:

 ,,Portocalii din castele/ Și cireși de luna mai,/

Plini de gânduri și mistere,/ Plâng spre noi  cu flori de Rai”( Se purifică pământul ).

Și mai există în poezia Virginiei Vini Popescu un cristal imens, cât  Universul, ale cărui fațete pot fi planetele, sau astrele; muzica lor o descifrase Eminescu- Acest univers în care ,,te simți pierdut” este asemenea unui avion fără motor, care are nevoie, la un moment dat de turnul de control, dar acesta a dispărut  și el. Atunci o singură clipă mai rămne, aceea ,,de la prag de rai”, iar în minte ne sună fara să vrem, versurile eminesciene din La steaua: ,,Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vdem și nu e.”

Iată și versurile din poemul Când toți cei dragi sunt ocupați, al Virginiei Vini Popescu:

,,Te simți pierdut în Univers,/ Un avion fară motor,/

 Îți pare totul fără sens/ Și fără turnul de control./

Și mii de întrebări îi pui/ Secundei de la prag de rai,/

Socoți în minte vorba cui/ Ți-ai fi dorit atunci s-o ai.”

O altă fațetă a cristalului scrierilor Virginiei Vini Popescu se conturează în ideea platonică, guvernatoare a lumii, creatoare de nou; poemul Un profesor demonstrează evocă în mod dramatic și pilduitor, prin imagini dense de lirism autentic, munca neostenită a omului de știință, profesor și cercetător, în același timp:

,,Alergând pe largi culoare,/ Spre un amfiteatru plin,/

Munca lumii dă savoare/ Mugurului din destin.”

          Și mai apoi:

,,Un profesor demonstrează,/ Răsfoind rodiri de cheie,/

Cum o minte guvernează/ Viitorul, c-o idee.”

         Ideea este cheia cu care Profesorul, Înțeleptul, Magul odinioară,- de ce nu – deschide porțile universului și ale cunoașterii. Nu putem să nu ne gândim la imaginea bătrânului dascăl din Scrisoarea I a lui Eminescu:

,,Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

  Într-un calcul fără capăt tot scoate și socoate (…)

 Uscățiv așa cum este, gârborvit și de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă, Noaptea-adâncă-a veșniciei el în șiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.”

Întâlnite așadar, în filosofia antică greacă, mai exact la Socrate și Platon, numărul și ideea devin adevărate coloane de susținere ale templului culturii. Expresivitatea stilistică a poemului în cauză, Un profesor demonstrează, este fără doar și poate, ireproșabilă și de-o acuratețe rară, mai ales în strofa finală.

O altă fațetă a poeziei Virginiei Vini Popescu, din cristalul gândurilor sale, subliniază cu o ironie amară, destinul omului contemporan, o replică acidă la motivele poetice ,,carpe diem”, ,, vanitas vanitatum”:

,,O lacrimă din roua ceții/ Va mângâia fața mereu/

Și pe pictura tinereții/ Se vor zări urme de greu.

Cuprinși de umbra rece-a ceții/ Ajungem, trist, din ce am fost,/ Doar muritori prin circul vieții,/ Înstrăinați și fără rost” ( Muritori prin circul vieții ).

Întrebarea retorică din Altar ceresc, aruncă iarăși o umbră de nostalgie și meditație asupra condiției umane:

,,Când m-am trezit spre a trai,/ M-am întrebat cu-ngrijorare,/ De ce  există ,,a muri”/ Când viața-i binecuvântare.”

Mesaje înălțătoare, de dăinuire, de eternitate răzbat trei poeme din ciclul Rădăcini: Bradul, Stejar frumos (I), Stejar frumos (II). În ciuda elementelor biografice, a vieții pline de coincidențe dintre bunic și nepoată,-primul fiind elev la Școala Normală, iar nepoata, peste decenii bune – profesoară la aceeasi școală, dar cu alt profil, dincolo de o anumită retorică și emfază, aceste poeme au o vibrație adâncă, trimițând la o lume a esențelor, la rădăcinile ancestrale ale acestui neam, la modele etice, la puritate și nemurire:

,,Tu ești model de demnitate,/ Ești brad frumos și drept, și sfânt,/ Te-ai războit pentru dreptate,/ Pentru un rost pe-acest pământ” ( Bradul ).

Stejarul și bradul, ca simboluri ale viații eterne își adaugă un altul, anume cartea, care le va păstra, la rândul ei, nemurirea:

,,Coroana ta de zeci de metri,/ Umbri-va-n veci trăirea mea,/ Îți las o carte, mărturie,/ În care-i toată viața mea”(  Stejar frumos II ).

De o mare acuratețe și sensibilitate sunt poemele Mamă, univers de dor…, Mirosul demnității, Icoana și pămntul nu se vând, Retrăire. Poeta are capacitatea de a surprinde portretul părinților și de a descrie imaginea locurilor scumpe ale copilăriei ca  fiind ale tuturor părinților din lume, iar locurile dragi – casa, icoana, pământul – devin sacre, odoare sfinte, fără preț real.  ,,Galaxia mi se-nchide,/ Dacă tu mă lași cu dor,/ Nu ceda morții perfide,/ Fiindcă mamele nu mor”( Mamă univers de dor…).

sau:

 ,,Să faci, Doamne, din vis floare,/ Să rămână-n astă lume,/O mamă nemuritoare!”(ibidem).

sau:

,,Pământul sacru nu se vinde,/ Mi-a spus plângând când a plecat/ Iubitul meu și drag părinte./ Și nici icoana nu-i de dat”( Icoana și pământul nu se vând ).

Versul curge melodios, melancolic, nostalgic și sensibil ca într-o stampă japoneză. Poemul Te ninge timpul, scumpă mamă este elocvent:

,,Te ninge timpul, scumpă mamă,/ Și-ncet, încet mă ning și eu,/ Și mă cuprinde, așa o teamă…/ Să nu te cheme Dumnezeu./(…) În păr ți-a nins înțelepciune,/ Pe față ai… așa… ceva…/ Sunt niște dungi săpate-n tine./ Oare sunt și din vina mea?

          Poeta își venerează părinții într-un mod simplu și cu sfială, regăsindu-se copil și la o vârstă  matură:

,,Într-un Cer din cele nouă,/ Sunteți voi, ai mei părinți,/ Ochii mi se scald în rouă,/ Mă gândesc că sunteți sfinți”( Într-un Cer din cele nouă ).

Și pentru a încheia portretul mamei, poeta utilizează aceleași imagini pline de candoare și puritate, evidențiind calitățile sufletului de mamă care se jertfește pentru copiii săi chiar și dincolo de mormânt; imaginea mamei este icoana din perete, este candela de-a pururi aprinsă:

,,Îmi e teamă când și când,/ Nu de timp că m-ar înfrânge,/ Ci că mama și-n mormânt,/ Pentru mine, poate, plânge.”

Trebuie spus că poeta aici realizează  imagini concentrate, esentializate, stilistice, iar versul este scurt, laconic, simplu, lăsând loc unei meditații profunde și permitând să se vorbească de originalitate și o muzicalitate aparte. Ne amintim, de O, mamă, dulce mamă…, poemul eminescian care fascinează pe această temă, sau de  Repetabila povară, de Adrian Păunescu.

Fațetele de cristal ale Virginiei Vini Popescu adaugă versurilor din volumul Între porți de Univers și Clonarea lui Jerry – pagini de proză scurtă, eseuri, însemnări de călătorie, toate scrise într-o manieră pe cât de sensibilă, pe atât de realistă.

Peisajul devine pentru autoare un prilej de reflecție și de amintiri, de retrăire a momentelor de reverie prin care au trecut  înaintașii  noștri culturali, personalitățile marcante de prim rang, din cultura noastră, literatură, artă plastică, muzică.Astfel, parcul Copou impresionează pe orice trecător pentru că pe acolo și-a purtat pașii Eminescu, căruia poeta îi dedică, de asemenea versuri foarte reușite, ca și lui Ion Creangă, Ciprian Porumbescu, Veronica Micle sau George Enescu. Autoarea pășeste sfielnică pe aleile parcului, iar imaginile cu Eminescu și Veronica Micle i se perindă neîncetat prin minte și suflet. Teiul lui Eminescu are conotații aparte, el este un simbol nepieritor, iar prezența lui în acel parc face ca spațiul acela să se încarce de sacralitate și mister. Parcul Copou devine un topos sacru și magic.

Paginile de proză ale Virginiei Vini Popescu, în speță  însemnările pe marginea călătoriilor, surprind prin exactitate și realism. Nu lipsesc însă, impresiile personale, cele care dau farmec evocărilor.

Sunt vibrații sentimentale și sincere, autentice, fără patetism ieftin. Lectura lor este plăcută și invită la meditație, la fel ca și poezia Virginiei Vini Popescu.

Cele două volume de versuri sunt adevărate picturi japoneze pe mătase sau bijuterii cizelate fin pe albul colii de hrtie. Paginile în proză ar putea părea discordante, raportându-se la ele, dar nu se întâmplă așa, pentru că se vede că este de fapt, același stil, aceeași gândire, același tip uman-meditativ și discret  care se pune în valoare prin imagine.

Studiile critice, prefețele sau celelalte eseuri scrise cu ocazia apariției  volumelor de versuri ale Virginiei Vini Popescu și incluse în volumul Fațete de cristal demonstrează, dacă mai era nevoie, pasiunea  și talentul autoarei în materie de literatură, seriozitatea și sinceritatea, dăruirea cu care o abordează,

responsabilitatea ce-i revine în urma actului artistic și pe care și-o asumă în totalitate.

Volumul Fațete de cristal, prin structura sa diferită și inedită, este o prezență vie în lumea Cărții, ce lansează apeluri la lectură – o lectură din diverse unghiuri de vedere, o lectură ce se poate asemăna cu razele de lumină plecate dintr-un punct sau un centru, o  lectură plurivalentă, în funcție de gradul de informație sau de cultură a cititorului, de nivelul său educațional, de starea sa de spirit, de sensibilitate sa.

Fațete de cristal beneficiază și de o apriție grafică de calitate, coperta introducându-ne deja în atmosfera cărții, prin cele trei cristaluri care trimit spre public forme și aspecte de diamant și de vis.

Ea este datorată domnului George  Roca, din Australia, un neîntrecut apărător al cultivării limbii române, în aspectele ei literare sublime. Acest volum merită încrederea cititorilor și aprecierea lor.

 

EMILIA STROE – 15 FEBRUARIE 2018

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole