Memoria* ca vilbrochen acţionând cele patru pistoane din atriile vieţii

Motto: «…memoria a fost arborele cotit al vieţii mele…»  (M. Barbu, Pro domo. p. 12)   Din flacăra-flamură a unui motto cât un crez infinit-estetic – A trăi pentru...
Inchirieri Auto Bucuresti

Motto: «…memoria a fost arborele cotit al vieţii mele…»  (M. Barbu, Pro domo. p. 12)

 

Din flacăra-flamură a unui motto cât un crez infinit-estetic – A trăi pentru a-ţi povesti viaţa –, datorat Nobel-laureatului pentru literatură pe anul 1982, nonagenarul american de dincoace de 7 mărţişor 2017, Gabriel Garcia Márchez, pare a fi sărit scânteia care a aprins noul motor epic al cărţii cât o Biblie, semnată de Marian Barbu, În zigzag cu viaţa mea, «flach-uri of memory, comentate şi adnotate», vol. I, Craiova, Editura Grafix (ISBN 978-606-791-554-9), 2017 (pagini B-5: 584), deşi, chiar din primul an al mileniului al III-lea d. H. încoace, sub pecetea „septadică“, „de jurământ de acţiune“, poate, şi ca lejeră „replicare“ întru verosimil şi regim „ars-poeticesc“, o foarte importantă parte a operei marian-barbuane,

(rog Distinsul Receptor a îngădui acest nou cuvânt valah, compus din onomasticele Marian + Barbu > marian-barbu, derivat apoi cu -an, spre a nu fi „confundată“ noua noastră „locomotivă semantică“ prin vreo „gară lexicală“ şi apoi „dirijată“ – pe linia „clasicelor vocabule“ conectate la opera poetului Ion Barbu: barbian, barbianism etc. – nicidecum de „acarienii în misiune ai bibliotecilor“, ci de „bunii acari pensionari de odinioară“, ici-colo, activi, în posturi de supraveghetori de „mai rapide căi ferate din spaţiul Valahofonimii“, căi încă neprivatizate, nedistruse şi nevândute „la fier-vechi“),

stă – „gerunzial vecuind“ / „gerundival vieţuind“ – în cele şapte (până în prezent) biblii care poartă titlul Trăind printre cărţi, I / 2001, II / 2002, III / 2004, IV / 2005, V / 2008, VI / 2012, VII / 2014, drept feedback, sauîn complementaritatea formulării aforisticmárcheziene:

«În fond, pentru ce pledez eu aici, în această struţocămilă… narativă?! Pentru reactivarea şi revigorarea faptului trăit, la care, în mică măsură, am luat parte fără voia mea. Îmi dau seama, că sucită, că învârtită, îmi cam povestesc viaţa, cea de dinaintea momentului actual. Nu zicea medaliatul cu Premiul Nobel în 1982, G. G. Márchez că trăieşte pentru a-şi povesti viaţa ? Dar, ne împăunăm noi, rostind: Care viaţă? Aşa cum a fost, zicea Iorga; sau cum n-ar mai fi fost, zicea eminescologul George Munteanu […]» (p. 49; noi bolduit-am aici doar cantemiriano-marianbarbuana sintagmă, „struţocămilă narativă“).

În ultima instanţă a lecturii „întregului“ prim-volum „al acestei struţocămile epice“ (v. supra) şi pe „prima treaptă ierarhic-jurisdicţionară a cronicii noastre“, proaspăta „cărămidă narativă“ a lui Marian Barbu, pe care-i „caligrafiat“, cu mult curaj, titlul În zigzag cu viaţa mea, în numele trăirii / retrăirii verosimilului, a „absolutului adevăr“, dinspre plasticizant-revelatul semnificat vilbrochenizat (de ni se îngăduie cumva şi frăgezimea acestui „participiu de seară“), Distinsul Receptor poate să se încredinţeze „pe deplin“ că opul de faţă oglindeşte obiectiv cele trăite / petrecute şi bine fixate în memoria Naratorului, din copilărie / adolescenţă, prin anotimpurile deplinei maturităţi creatoare şi ale senectuţii din orizonturile septuagenariatului, eternizând scene / tablouri, personaje, istorii – herodotice, ori „neoherodotice“ –, în traversarea epocii proletcultismului, a dictatorial-ceauşistei „epoci de aur“ şi a epocii „junglier-democraţiei“, ori a „capitalismului sălbatic“, dintre anul Revoluţiei Valahe Anticomuniste din Decembrie 1989 şi anotimpurile lui 2016, sau, după cum autorul însuşi ne semnalează, cam ca într-o cantemiriană Istorie ieroglifică

(prim-structură romanescă din literatura noastră realizată de Dimitrie Cantemir în european spirit enciclopedist chiar pe hiatul pelasg > valah dintre umanism şi iluminism, între anii 1703 – 1705),

focalizată (istorie „încifrată“ / „hieroglifizată“) pe luptele tribal-boiereşti din Pelasgimea > Valahimea principatelor Munteniei şi Moldovei, dintre anii 1688 şi 1705, două state „valah-medievale“ rezultate, între altele (care, printre roţile dinţate ale imperiilor, doveditu-s-au „efemere“ / „efemeridale“), din fărâmiţarea de Ev Mediu a Daciei Nord-Dunăreano-Pontice (deoarece Dacia Sud-Dunăreano-Balcano-Anatoliană era înglobată Imperiului Otoman), „lupte“ care, mai mult ca sigur, îşi etalează (în România, Republica Moldova, „cum şi în întreaga lume postmodernă“) prin clasicizare inducţiuneaîn secol“ – mai exact, pe segmentul temporal dintre 1945 şi 2044 „încă d. H.“ – ca sincronism „imperial-comunistoid / globalizator“, „mafiot“, „masonic“, „neocapitalist“, „neofascist“, „neostalinist-paukerist“, „neoproletcultist“ etc.

Distinsul Receptor, fără greş, poate considera volumul I, În zigzag cu viaţa mea, de Marian Barbu, anunţând un impresionant „întreg naratologic“, drept o marian-barbuană Istorie ieroglifică, însă fără a avea în faţă – ca la Dimitrie Cantemir – vreo scară a numerelor şi cuvintelor ieroglificeşti tâlcuitoare, deocamdată, ci, mai mult ca sigur, după publicarea ultimului volum aparţinător noii arhitecturi epic-memorialistice, „scară“ în care afla-se-va – printre toponime şi nenumărate onomastice, îndeosebi, universitare – şi Chindia, „pseudotoponim“ pentru municipiul Craiova, „centrul Băniei“, „capitala“ Alutuaniei > Olteniei etc. Dar o şi mai mare desluşire de iţe naratologice (şi în „cerc“ / „spirală“ cu „în-caier-are“ / „des-caier-are“ pe „arbore cotit“) pentru Distinsul Receptor al opului cu vilbrochen există chiar în Pro domo:

«Mi-am însuşit pe deplin spusa lui Socrate: „O viaţă neexaminată nu trebuie trăită“. Eu am avut ocazia s-o şi trăiesc, s-o povestesc, s-o interpretez (critic !), iar, pe alocuri, s-o adnotez, ori să convorbim, ca la un şotron, ori cum i-am zis – în zigzag.» (p. 13).

Pentru că drept „ideosâmbure“ al volumului I ‒ purtător al titlului simbolic / plasticizant-revelatoriu, În zigzag cu viaţa mea, de Marian Barbu ‒ stă „polivalentul“ concept, memorie, autorul – ca rafinat filolog, lexicolog, stilistician etc. – abordează – în cinci pagini (7 – 11) şi din trei planuri, cel diacronic, cel sincronic şi cel secant – constelaţia semantică a termenului, punând la îndemâna Distinsului Receptor – spre a nu se abate de la „calea regală a sensurilor“ – excerpte din dicţionare academice (Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1975, p. 538; Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1958; etc.) şi din opere ale unor clasici / moderni ce s-au pronunţat asupra acestei noţiuni, ori s-au încercat în a defini-o, între secolele al XIII-lea şi al XX-lea: Dante Alighieri (1265 – 1321), Guy de Maupassant (1850 – 1893), Oscar Wilde (1856 – 1900), James Matthew Barrie (1860 – 1937), Virginia Woolf (1882 – 1941), Antonio Porchia (1885 – 1968), Anita Loos (1889 – 1981), Cesare Pavese (1908 – 1950) şi Roman Payne (n. 1977).

Marian Barbu face o „deschidere slăvit-romanescă“ a opului său de „istorii“ chiar din imediata vecinătate a incipit-ului de basm din Pelasgime > Valahime, a intrării pe „poarta mare“ a fabulosului, neapelând la clasica formulă, a fost odată…, ci angajându-se, „mai în spiritul esteticii realismului“, formula de imperfect (era), „a acţiunii neterminate, în derulare faţă de clipa caligrafierii“ – deci cu schimbarea formei verbal-predicative de perfect compus (a fost), „a acţiunii trecute şi terminate ca raportare la momentul vorbirii“ – şi „sinonimizând“ odată cu cândva, „direcţionarea“ / „vectorizarea“ personajului / receptorului făcându-se ex abrupto, prin „subiect“, Doamna „cu majusculă“ (despre care aflăm imediat „că se recomanda“ Tupeta, onomastic născut special prin feminizarea neutrului substantiv comun, tupeu), „unitate prim-acţională“, Doamna Tupeta, cea «de la înălţimea ferestrei din mansarda Casei Albe» (probabil, clădirea de lângă Primăria Chindiei / Craiovei de azi, într-adevăr, botezată „Casa Albă“, ca „unitate de loc“ / „topos“), cea „din anul de graţie 1972“ („unitate de timp“), Doamna Tupeta ce («să-i zicem Violeta Serafim»), prin concurs, devenise „lector la Facultatea de Filologie de la Universitatea din Chindia“ (pana romancier-maestrului scânteind neasemuit în perimetrele „încadrărilor“ / „fixărilor“ tipologice, ale portretisticii, ale decorticărilor de paradoxuri sociale / politice etc.):

«…Era cândva o Doamnă, mare ştiutoare de carte, nu numai franceză, ci şi din alte literaturi, de exemplu, orientale. Avea indexări de cazuri, pe care le pritocea cu mărturisiri şăgalnice în întâlnirile amoroase. Se recomanda simplu – Tupeta (Să-şi fi îngăduit să feminizeze cuvântul tupeu?!). În formele de beatitudine a sângelui zvăpăiat, turuia numai în franceză. Interlocutorul rămânea paralizat ca broasca în faţa şarpelui şi vroia să treacă la treabă. Tupeta juca rolul târâtoarei, absorbindu-i tot aerul şi toată respiraţia. Inginerul agronom îşi pierduse gândul năzdrăvan al interesului de la început […]. Iar de aici înainte, începe a doua parte a vieţii doamnei Violeta Serafim. Studenţii erau bărbaţi în toată firea. Pârdalnicul ei apetit sexual se putea manifesta în voie, la orice oră din zi şi din noapte […]. Ca lector universitar, avea responsabilităţi sporite de cursuri – unul specializat, dedicat lui Victor Hugo, altul, de cultură şi civilizaţie medievală, plus un seminar de postmodernism la conferenţiarul Florea Custode. Preocupare zero: un tată pentru Yvett ! Bine vorba nu sfârşi, că izbânda se ivi. Noul prorector al Universităţii de Stat din Chindia îşi propusese să cunoască in integrum supuşii de la toate facultăţile. A început întâi cu cele de profil tehnico-ştiinţific. El absolvise, la Moscova, secţia de automatizări şi calculatoare […]. Dumnealui, Anatolie Belenciuc, era mic de statură, puţin cam dolofan, cu ochii însă de Argus (de, învăţătură moscovită !) îi măsura pe toţi după ce se ridicau pe rând în picioare, declinându-şi poziţia în catedră…» (p. 17 sqq.).

Cele câteva zeci de pagini (17 – 38 / 177) din prima parte a opului În zigzag cu viaţa mea, de Marian Barbu, se pot constitui oricând într-un veritabil nucleu de trilogie de „teatru absurd“, ori, poate, de „odisee“ viitoare, un soi de modernă „Chindiadă Universitară“, cu acţiune derulată pe câteva considerabile decenii, între 1958 / 1972 şi 2016, în învăţământul preuniversitar şi universitar din România, între „culmi“ şi „haotizări“ / „abisuri“ («Absurdul s-a instalat la Universitatea de Stat din oraşul Chindia» – p. 28), acţiune demnă chiar de un serial al autohtonelor iubiri infinite“, serial ce, graţie unei adevărate şcoli cinematografice de Bucureşti (cu voinţă naţională, putându-se ivi şi afirma prin / între „cenuşile imperiilor“ moderne / contemporane, care şi-au îmbinat roţile dinţate la Dunăre, „coloana vertebrală“ a Daciei), ar putea oricând intra în competiţie cu telenovelele livrate planetei noastre de Înaltele Şcoli Naţional-cinematografice din Turcia, ori din Coreea, China, Japonia etc.

Căci nenumărate sunt paginile din vasta lucrare a galaxiedricului Marian Barbu, În zigzag cu viaţa mea, arătându-se chiar de la „o primă radiografiere“ a noastră dintr-o „vară de cireşar“ ca „petale de nebănuite corole“

(v. infra, unde ordinea – „petalelor“ / „corolelor“ – este impusă de „intrările“, de „iţirile“ acestora în primul volum al opului în discuţie)

în mai toate ariile / domeniile cunoaşterii fiinţător abordate; şi atribuim enciclopedicului lor autor, Marian Barbu, epitetul de galaxiedric, nu numai pentru cele din cartea de faţă, ci şi pentru întregul creaţiei sale, unde se relevă drept autor „polivalent“, „polidirecţional“, „polidimensional“, stăpân de înnăscută şi perfecţionată, mereu rafinată ştiinţă / artă, prin care, „sinestezic“, încordează pupilele, timpanele şi dendritele Distinsului Receptor până la acea „vibraţie uluitoare“ întru catharsis: „cronicar de serviciu“, narator / povestitor („povestaş“, după zicerea altora), personaj, actant / „protagonist“, actor / dramaturg, sau regizor de piese într-un act, martor, lirosof, poet, prozator, jurnalist / publicist, reporter, critic / istoric / teoretician literar, stilistician, analist politic, profesor (magistru / maestru), realizator de pagini monografice de rafinament ale unor instituţii de învăţământ preuniversitar (Colegiul „Fraţii Buzeşti“) şi universitar craiovean de dinainte şi de după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989.

Ipostaza de cronicar-de-serviciu pentru învăţământul din România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi a primului deceniu şi jumătate din deschiderea secolului al XXI-lea şi-o declară Marian Barbu destul de fermecător:

«Cronicarului de serviciu al acelor timpuri, trecut în decembrie 1989, printr-o haotică mişcare popular-revoluţionară, consemnările în sine, nedezvoltate cât ar trebui, i se par astăzi, în 2016, stupid de neverosimile. Odată intrate pe orbita inspiraţiei, ele nu mai pot fi detronate din habitatul lor documentar-literar.» (p. 28).

Dar şi când „survolează“ spaţiul epic-romanesc (cf. pp. 17 – 38 / 177), foarte atentul „cronicar de serviciu“ – cel puţin pentru domeniul învăţământului din Dacia (România, Republica Moldova etc.) – nu ocoleşte (poate, în umbra firului roşu-neculcean dintr-o „s[e]amă de cuvinte“), frazarea de aleasă factură în „bronz istoric“ de clopote de mânăstiri / biserici ale Valahimii din Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, dovedindu-se un fin observator al actorilor stalinismului / paukerismului, ai proletcultismului, „pregătiţi“ în capitala Imperiului Comunist / U. R. S. S., Moscova, şi „catapultaţi“ în toate funcţiile / posturile-cheie ale României – sau Republica Populară Română, prin „obsedantul deceniu“ şi până în 1965, apoi Republica Socialistă România –, dar şi un admirabil analist al actanţilor neopaukerismului / neostalinismului (actanţi „ascunzându-se în text / realitate, după o comic-neopaukeristă onomastică – infra) de după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989, „revoluţia furată“, instauratoarea „democraţiei de junglă“ în spaţiul Valahimii:

«[…] am aflat că prin mişcarea moldovenilor spre România neîntregită, în urma foametei din 1946, ce a bântuit mai mult zona de Răsărit, până dincolo de Prut, presiunea rusească, începând cu cea asupra limbii, îşi arăta acum… roadele (sic!). Limba vorbită a devenit act sau certificate de confirmare şi de angajare. Se impunea să existe doar 2 – 3 mărturii scrise că x, y, z a absolvit Institutul „Maxim Gorki“, iar instanţa nu mai înainta cu … procesul» (p. 19); «În schimb, doamna Ludmila, rusoaică get-beget, i-a fost „oferită“ lui Anatolie al ei, din poruncă de partid, cu gândul de a-l statornici în specializarea lui. mai mult, de a-l feri de flirturile cu alte tinere, sustrăgându-l de la misiunea ce i s-a încredinţat la Moscova.» (p. 27); «Suntem în anul de graţie 1972. Cureaua politică nu mai admitea breşe […]. Fiindcă aşa-zisa rusoaică, din Basarabia, instalată la catedră cu mult timp înaintea venirii Violetei…» (p. 18); «Dumnealui, Anatolie Belenciuc, era mic de statură, puţin cam dolofan, cu ochii însă de Argus (de, învăţătură moscovită !)…» (p. 21); «Nici astăzi nu s-a aflat prin ce merite deosebit de necunoscute, rectorul Tiberiu Dragoslav a fost avansat supleant în Comitetul Central, cu exercitarea funcţiei în Capitală. Dintr-odată, Anatolie Belenciuc şi-a văzut descoperit spatele, protecţia oficială cum ar veni» (p. 26); «Nulităţi de stat au devenit vedete la particular / privat. […] Ba o doamnă profesoară, încărcată de gloria comunistă, până dincolo de cinci judeţe, s-a aflat drept rector la o universitate particulară. […] Până s-au mai dumirit guvernanţii noştri – unii dintre ei deveniţi peste noapte absolvenţi ai acestor universităţi – unele oraşe s-au trezit… universitare: Herculane, Câmpulung Muscel, Caracal, Slatina, Reşiţa. Etc., etc.» (p. 29); «Până să prindă toate iţele meşteşugului, învăţat prin angajament scris la Moscova, doamna Dragoslav a continuat politica dură a Sandrei Cucului. Oamenii simţeau presiunea cadrelor mai abitir decât politica roşie a sateliţilor moscoviţi. Pe cronicarul de serviciu al acelor timpuri l-a intrigat – atunci, ca şi acum, în 2016 – nominalizarea de chemaţi şi nechemaţi în funcţiile de vârf: ale mastodontului industrial, ale primăriei, ale regiunii, a unor indivizi parcă înadins recrutaţi să fie legitimaţi cu nume sucite. Ei proveneau, din te miri ce spaţii ale vieţii: Ion Cacaliceanu, Neicu V. Putină, Mişu Vatră, Resteu Mândru Nicolae, Vasile Potop, Cuţitaru Gaică, Văduva Pârlitu, Viorel Toma Năzdrăvan, Furişagu Frumosu, Acatrinei Adrian, Ciocâlteu Unduiosu, Tabără Mariţa, Aioanei Popârţan, Filofteia Gaiţă, Stambă Getuţa, Bounegru Valeriana, Urzicuţă Marina ş. a. m. d.» (p. 31); «Instaurarea formulei de om nou viza pe toţi aceia care se angajaseră să-şi schimbe mentalitatea în mod vădit…» (p. 159); «…cineva de sus de tot nu-i lasă pe alde A. Toma ori Ion Bănuţă, poetul ceferist, cu multă chelie, dar în compensaţie cu mustaţa stufoasă – pana corbului… să calce cumva în străchini […] Şeful lui direct era Ion Teoreanu, responsabil cu ideologia P. C. R.» (p. 165); etc.

Mai fiecare pagină a acestui volum surprinde Distinsul Receptor prin „flash-uri ale memoriei“, ori printr-un uluitor „eclat de zigzag“, de „viaţă-arbore-cotit“, viaţă trăită „drept ca bradul“ de Marian Barbu (în ipostaze / medii nenumărate – supra –, ori în tot atâtea „stiluri“ / „rafinării stilistice“) şi mărturisită până în „chipul documentului incontestabil / indiscutabil“, de la „amintirea“ din copilăria elementar-şcolărească, sau din adolescenţa-i de licean-internist

(«La întoarcere, ne zbenguiam, fiecare după pofta sănătăţii capului. Ghiozdanele din spatele nostru reprezentau artileria grea, doar in extremis, când pumnii, palmele, îmbrâncelile nu mai erau suficiente ori eficiente […]; vrând-nevrând, am spart tăbliţa unui coleg din satul vecin. De îndată ce fapta a fost constatată de către toţi cei de faţă, am fost luat de guler de către fratele cel mare al lui Viorel Păgubaşu. Erau vorbe dure…» – p. 98 ; «La internat, făceam obligatoriu gimnastică de înviorare, 30 de minute dimineaţa, 30 de minute seara, după servirea mesei. Eram supravegheaţi la meditaţiile de după amiază de doi pedagogi, prin rotaţie. […] eram obligaţi să ducem şi o parte dintre alimente, necesare hranei zilnice: de la ceapă, x kg, la mălai, y kg., untură, ulei de floarea soarelui, fasole uscată, săpun de casă, usturoi şi multe altele…» – p. 124), ori de la „amintirea“ «soborului de babe de la dudul lui Gogu Păduraru»

(sacru-dendrologic vorbind, privitor la armonia reliefului spiritual-valahic, „dudul“ din aria deluros-doljenei localităţii natale a autorului, Mileşti-Dolj, nu „dudul edenic“ al lui Dumitru Radu Popescu, nicidecum bradul muntelui, nici nucul valah-subcarpaticelor gospodării, nici salcia / plopul mătcii / câmpiei etc., se relevă în corespondenţa stilistică a Mătcii, a Câmpiei Dunărene – „soborul mileştean-moromeţian-predist“ de-aici având drept actanţi pe «Ioana, stăpâna dudului», pe «Maria Viezuină, zisă a lui Durlă», pe Ciofucoaia, Leana lui Ciovee, Gheorghiţa lui Zăvelcă, «Petricoaia, mama lui Codel veterinaru» – p. 100), până la relatarea – cu preponderenţă în stil funcţional-publicistic, dar şi în câteva zeci de alte „stiluri funcţionale ale limbii pelasge > valahe“ –, fie din anii săi de bucureşteană studenţie, ori de îndoctorandire (tot la Universitatea din Bucureşti: «Acum transcriu ceea ce mi-a spus studentul Ionescu Gh. Nicolae, cu care a locuit vietnamezul [Ho-Tu-Truc] într-un timp la căminul Pache Protopopescu ; noi, oamenii comuni – vorba lui Labiş – , locuiam la căminul din str. Matei Voievod. Vietnamezul […], fusese căpitan în armată. După încheierea unui armistiţiu […] a acceptat să vină în România […]. Avea sarcină de partid să se ocupe de orientarea partinică a studenţilor vietnamezi din ţările lagărului de est, răspândiţi în ţările socialiste ale Europei. Ambasada din Bucureşti se ocupa de toate oficiile strict necesare în asemenea împrejurări…» – p. 368; «În facultate, descifram cu o anume dexteritate alfabetele latin şi chirilic, minunându-mă de câte nu ştiusem până atunci şi înaintam băţos pe aripile sociale ale timpului… jurnalistic. După consultare, în detaliu, din casa familiei Rodica şi Ion Rotaru, paznicii mei cărturari, alături de nepreţuitul George Munteanu, în redactarea lucrării de doctorat, am acceptat să mă ocup de aducerea la… lumina zilei a operei şi biografiei lui Ioan M. Bujoreanu. În doi-trei ani să ofer rezultatul muncii mele la Editura Minerva – unde doamna Rodica era redactor principal. Trecuseră patru ani de la susţinerea lucrării de doctorat. Îmi sedimentasem, corect informaţional, cam toate teoriile despre… mistere, în Europa şi în lume […]. Puţin zeflemitor, cum se dovedea adesea, în cazul prietenilor, unii foşti studenţi ai săi, Profesorul Ion Rotaru, văzându-mi mulţimea de fişe realizate, mi s-a adresat cam de pe… tronul lui Macedonski: „De ce nu faci, domnu’ Marian [Barbu], un Dicţionar al scriitorilor de mistere, cel puţin din Europa, dacă nu, din toată lumea ?“» – p. 128 sq.; «A doua zi, la susţinerea lucrării de doctorat – conducător, Prof. univ. dr. Doc. Dim. Păcurariu, membri: Acad. Al. Dima, Prof. Univ. dr. doc. Eugen Todoran, Prof. Univ. dr. George Munteanu, în sala de consiliu, am avut onoarea de a fi preşedintele comisiei Acad. Ion Coteanu. Au participat foştii mei prieteni din facultate – Ion Rotaru, Octav Păun, C-tin Cruceru, Al. Hanţă, Custode Florea, Ion Diaconescu, Ion Petrică – şi din afară: Ion Nistor, Petre Anghel ş. a. […]» – p. 106), fie din anii săi de funcţionare în preuniversitarul învăţământ («[…] de aceeaşi tărie a verticalităţii profesiunii de dascăl care-şi cunoaşte valoarea şi nu abdică de la ea sub nicio presiune. În Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti“, la câteva discipline de interes uman şi ştiinţific, s-a dus vestea că se face carte, nu glumă – vezi inscripţia de la intrarea principală în şcoală, semnată de Acad. Radu Voinea, fost elev al gimnaziului nostru, fost în două legislaturi preşedinte al Academiei Române […].» – p. 436), cum şi din anii să de activitate în învăţământul universitar

(«Întâile cadre didactice din Institutele Regionale de Perfecţionare au fost recrutate de la cele mai bune licee. Aşa cum am povestit mai înainte în cazul meu, era pe cale să i se întâmple şi lui Sică Petrescu. A candidat la postul de conferenţiar, pe care l-a şi obţinut. […] Unul dintre foştii colegi de cancelarie, Ulise Floroiu, chemat la perfecţionare cu domnul Sică Petrescu, a picat examenul cu toată băţoşenia afişată stângaci în faţa examinatorului. […] Eu unul, la examenul de Licenţă al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, programat regulamentar la Limba română, Literatura română, Metodică şi Limbă literară, separat, limbi străine, muzică bisericească şi ce mai absolviseră cei de la secţia de pedagogie – majoritatea fiind fete, am avut numai surprize. Reţin câteva, dintr-un an, pe care nu le bănuiam a fi posibile înainte de a mi se întâmpla chiar mie. […] Profesoara titulară de curs la lb. literară […] a încropit la repezeală doar opt bilete, pe care mi-a spus dictatorial să le rulez. Şi tot aşa, până se încheie numărul studentelor. […] Am pus mâna pe stilou şi am formulat eu alte 10 subiecte de limbă literară […]. Numai că în momentul când cutare studentă a ajuns la unul dintre subiectele redactate de mine, a luat în braţe pe „n-am făcut aşa ceva cu doamna“. […] acei dascăli de la filologie repartizaţi să desfăşoare activităţi didactice la… Teologie văd misiunea lor ca pe o sinecură. Atunci am hotărât să întrerup colaborarea oficială cu… Teologia.» – p. 437 sq.),

sau postuniversitar

(«Din primele serii, m-am întâlnit cu câteva fete care, cu bucurie crescândă în glas, m-au informat că vor să se înscrie la doctorat – una la Bucureşti, alta la Sibiu. Că mă roagă de pe acum să accept, după ce îşi fixează subiectul lucrării, să le ofer şi eu o bibliografie. […] Nu te supăra, domnu’ care se ocupă de… lucrarea ta are vreun nume pe care poate îl ştiu eu? „Iuruc David. Lucrează la Minister.“ Am spus un mulţumesc şi m-am retras […]. M-a dezgărdinat, dacă pot să mă exprim aşa, siguranţa răspunsului, precizarea fără dubii a funcţionarului din Minister, căruia, iată, i s-a dat drept de conducere a doctoratelor.» – p. 439),

fie din „viaţa lumii“ cunoscute prin călătorii pe alte meridiane (europene / nord-americane), dar şi prin activitatea-i  în cenacluri (bucureştene, craiovene, canadiene), la diferite congrese etc.

Pana memorialistului Marian Barbu surprinde măiestrit – în „crochiuri“, în „tablouri“ (de la cele „cronicăreşti“ / „clasice“, la cele „modern-paradoxiste“), ori în „fixarea dinamicii lor esenţiale“, graţie „autodotării“ sale cu neasemuite blitz-uri – şi o impresionantă galerie de mari personalităţi în domeniile artelor, ale ştiinţelor, ale „politicilor“ din Pelasgimea > Valahimea noastră cea de toate zilele, îndeosebi, din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea (pentru Distinsul Receptor, din câteva sute de nume de personalităţi, reţinem mai jos doar nouă – „şi cu sergentul în-maior-at, M. B., zece“):

 Nicolae Balotă şi Valeriu Râpeanu

(«Aş încadra în acelaşi departament, D’ale căminiştilor, şi următoarea rostire despre colegul G. Hioară. Un coleg unilateral în gândire şi comportament. Foc de inteligent, prompt în replici, adesea tăioase, care-l vor costa respingerea din viaţa lui socială, de cea politică nu mai vorbim, pentru că nu-l interesa câtuşi de puţin, eliberarea definitivă şi irevocabilă din postul de redactor la Editura „Eminescu“ […]. Episodul cu Editura „Eminescu“ ar fi arătat cam aşa. La directorul editurii s-ar fi prezentat învăţatul Nicolae Balotă care se interesa de stadiul cărţii lui despre Al. Philippide. Valeriu Râpeanu, un om rafinat şi cultivat, faţă de mulţi dintre noi, îngrijitor de multe ediţii Nicolae Iorga, l-a chemat în biroul său, pe redactorul de carte [G. Hioară], pentru explicaţii oficiale. […] În contra partidă, acest Hioară […] a parat insidios că dacă Dânsul [N. Balotă] nu acceptă observaţiile sale – fiindcă şi eu m-am ocupat de Philippide  –, [G. Hioară] poate să-şi dea demisia. Ea a fost acceptată [de V. Râpeanu] „cu data de mâine“.» – p. 163 sq.);

Nina Cassian

(«Voi nominaliza întâlnirea cu poeta Nina Cassian, care crease diverse legende ale libidoului, nu numai cât timp a fost în ţară, dar şi după aceea, la New York. Despre această a doua perioadă, am informaţii deja tipărite de la scriitoarea Mihaela Albu […] Între curtezanii fugoşi ai Ninei Cassian s-a numărat şi Marin Preda […]. Având suficientă experienţă de la întâlnirile cu scriitorii […], nu mi-a fost greu să stăpânesc autoritar reîntâlnirea cu Nina Cassian […]. Am avut grijă ca să-i formulez distinsei poete întrebări cu… greutate. I-am rugat pe 8 elevi să-şi scrie întrebările pe un bileţel […]. Precizez: suntem după 1990, dar nu prea departe. […] Ce v-a determinat să intraţi în Partidul Comunist? Aţi avut vreun beneficiu? […] L-aţi cunoscut destul de bine pe poetul Ion Barbu ! Cum se manifesta în public şi în particular? […] La ce texte poetice lucraţi când a murit I. V. Stalin, în martie 1953? […] Doamna [Nina Cassian], cu un spirit universalist, recunoscut acum şi dincolo de Atlantic, s-a arătat plăcut surprinsă că elevii au „judecat-o“ la un nivel de îngăduită maturitate, peste aşteptările dumneaei. Eu i-am mulţumit cinstit pentru răspunsurile sale foarte clare, fără bâlbe şi acuze. Apoi am întrebat-o cu ce ocazie la… Buzeşti? „M-a invitat colegul vostru, de faţă, domnul Iser. Mi-a zis că în drumul spre Cimitirul Evreiesc să facem un popas şi aici.» – p. 343 sq.);

Acad. Mihai Cimpoi

(«În ceea ce-l priveşte pe Acad. Mihai Cimpoi, depoziţiile mele etichetează nu numai pe omul de catedră, ci şi pe istoricul literar vivant, pe căutătorul de forme şi sensuri vibrante ale cuvintelor româneşti[…]. Omul Mihai Cimpoi, o fire aşezată şi datorită opreliştilor – de ordinul zecilor – care i s-au tot pus în cale până a ajunge legal în Bucureşti. Cât a fost la Chişinău, în două legislaturi, a îndeplinit funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Basarabia. Trebuia să-şi apere breasla, în parte vorbitoare şi de rusă, dar şi falşii lingvişti care au propovăduit existenţa limbii moldoveneşti.» – p. 489);

C. S. Nicolăescu-Plopşor

(«La Craiova, prin decret prezidenţial, ca şi la Cluj, Iaşi sau Timişoara, au luat fiinţă centre de cercetare ale Academiei […]. La Craiova, a fost desemnat în funcţia de director, C. S. Nicolăescu-Plopşor, membru corespondent al Academiei, paleontolog, având ca responsabilitate expresă supravegherea transferului întregului patrimoniu din insula Ada-Kaleh, în zona Şimian […]. L-am însoţit pe academician în câteva escapade ştiinţifice, înainte şi după scufundarea insulei. Într-o Pobedă trainică, repartizată special Centrului Academiei. Am pornit pe timp de vară, poposind cu mult fast, în prag de chindie, direct în mijlocul locuitorilor, majoritatea turci […]. Din când în când, îşi mângâia mustăţile, trecându-şi printre degetele mâinii drepte fuioarele de păr din barbă. El o purta cu o anume semeţie, lăsând-o să-i crească în voie, liberă şi neatinsă de briciul de bărbierit. […] Din aproape în aproape, mi-am explicat spiritul lui refractar, comportamentul lui sever, nu în puţine cazuri, dur pentru toţi care l-au cunoscut în perioada sa craioveană. În schimb, avea o inimă deschisă, dăruită parcă numai de a face bine.» – p. 52 q.);

Alexandru Piru

(«…generos până-n pânzele albe – de la plata consumaţiei „la toată lumea“, până la a da note fără control valoric propriu-zis. Partea feminină s-a bucurat din plin de generozitatea lui proverbială. Sunt zeci de legende şi anecdote în consens […]. Pe deasupra, depun mărturie, iată peste timp, despre memoria fabuloasă a Profesorului. Sub raportul informaţiei era imbatabil. […] În Craiova, Al. Piru şi-a înflorit calităţile omului de lume – într-un timp a fost şi red.-şef al revistei „Ramuri“. Colegii mei care au lucrat cu dânsul sunt şi azi marcaţi de comportamentul său lejer în a „dirija“ treburile publicaţiei. Revista şi-a trăit momentele referenţiale sub patronajul lui Al. Piru şi Marin Sorescu.» – p. 165 sqq.);

Ilie Purcaru

(«Aşadar, fără ocolişuri, doream să dezvolt câteva reflecţii despre omul şi scriitorul Ilie Purcaru, unul dintre gazetarii de frunte ai ţării şi ai realismului socialist, autorul unor reportaje de curte princiară şi al unei vieţi tumultuoase, frenetică fără măsură. Un talent poetic ieşit din comun, pentru care a şi fost recrutat, încă din liceu, să frecventeze Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu“. Partidul roşu a avut grijă ca, după absolvirea celor doi ani de… şcoală, să-i repartizeze la ziare, gazete din Bucureşti şi din ţară, toţi, gata „educaţi“. Ajunşi în pâine, boboci în profesie, s-au întrecut în glorioase stiluri, demne de a fi luate în seamă. Fie şi de pe o poziţie critică […]. Ilie Purcaru a fost modelul de ziarist occidental care ştia tainele scrisului ca nimeni altul. Şi când a fost la „Ramuri“, la „Tribuna României“, s-a dovedit mai de fiecare dată un… inspirat şi respectat de toţi… breslaşii.» – p. 538 sqq.);

Eugen Todoran

(«Profesorul Eugen Todoran mi-a îngăduit să-i fiu aproape, fie la domnia sa acasă, fie la Bucureşti, în comisia mea de susţinere a doctoratului, la 5 iunie, 1976, am avut convingerea, vorba cronicarului moldovean, că nasc, şi în ţara mea, oameni precum aceia.» – p. 469 sq.);

Gh. I. Tohăneanu

(«Dar pentru că mi s-au luminat ferestrele de la etaj, voi descrie prezenţa mea la Iaşi, în cadrul Universităţii Al. I. Cuza, la o sesiune a profesorilor în cadrul Societăţii de Ştiinţe Filologice. Mi-a fost dat să stau în aceeaşi cameră cu doi lingvişti: Gh. I. Tohăneanu, de la Timişoara, C-tin Cruceru, de la Bucureşti, şi subsemnatul, de la Craiova. Despre primul, ştiam că a realizat studii, articole şi note privind opera lui Eminescu; că îşi consolidase observaţiile, nu de puţine ori, invocând etimologii latineşti, forme uzuale aflate în limba latină […]. Scrisese un studiu temeinic despre stilul artistic al lui Ion Creangă. […] În tăcere, i-am păstrat un cult Profesorului G. I. Tohăneanu, iar ca să-i arăt că amintirea de la Iaşi n-a rămas o floare-n vânt, l-am consultat în privinţa trimiterii unor absolvenţi craioveni, după o pregătire temeinică sub „drapelul“ subsemnatului, la o ultimă verificare de către domnia sa. A acceptat cu eleganta bunăvoinţă a… latinistului contemporan: „Pentru literatură nu mă bag, poate pentru gramatică. Să vină, fetele ziceaţi, măcar cu zece zile mai înainte de susţinerea examenului. Se pot găsi şi locuri de cazare la cămine.“ …Au trecut vremurile – acelea când cuvântul vorbit era Cuvânt. Şi la Timişoara, şi la Iaşi, şi în toată Ţara.» – p. 469 sq.); ş. a.

Ultima parte – Anexe (pp. 457 – 584) – a primului volum al amplei lucrări, În zigzag cu viaţa mea (2017), de Marian Barbu, cuprinde «4 excerpte… critice», adică «patru referinţe» din cartea Cercuri de vârstă – 75, de Marian Barbu (Craiova, Editura Sitech, 2014) – Cu întârziere…, de Răzvan Voncu (pp. 559 – 562), Un Carl Sandburg român, de Ionel Bota (pp. 563 – 565), Riscul de a nu fi oricui pe plac, de George Apostoiu (pp. 566 – 569), With love, for Bunicu’ Marian !, de Thomas-Gabriel Stănilă (pp. 570 sq.) –, o notă bibliografică „la zi“, De acelaşi autor – Marian Barbu – decembrie, 2016 (cuprinzând opera lui Marian Barbu pe „compartimente“ / „domenii“ : A. Critică şi istorie literară; B. Proză; C. Poezie; D. Antologii, ediţii îngrijite, prefeţe, postfeţe; E. Scrieri didactice; F. Editor – pp. 572 – 578) şi Galerie foto (pp. 579 – 583).

_________________________

*După cum ştie Distinsul Receptor

(îndeosebi, din „mai vechea“ noastră lucrare, Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol I, Timişoara, Waldpress, 2014, pp. 172 ‒ 203, şi vol. al II-lea, Waldpress, 2015, pp. 573 ‒ 578 / Laudatio de 29 răpciune 2014: Marian Barbu-75),

peste câteva zile, vineri, 29 septembrie 2017, admirabil-galaxiedricul autor „cronicărit“ mai sus încheie cel de-al 77-lea ocol al Soarelui şi începe nouă înrăzărire pe cea de-a 78-a-i orbită de privelişte fiinţial-solară şi, totodată, după cum n-a uitat propunerea noastră „oficială“ ca, în Valea Anilor

(desigur, nicidecum nu-i vorba de localitatea Valea Anilor, din comuna Corlăţel, judeţul Mehedinţi, provincia Alutuania > Oltenia a Daciei Nord-Dunăreano-Pontice),

de la septuagenariat în sus, nu din cincinal în cincinal, ci anual, se cuvine imperios a-i ura din toată inima

(atât Domniei Sale, cât şi tuturor înfotonaţilor noştri septuagenari, octogenari, nonagenari, post-centenari, că de zece decenii rar se trece):

La Mulţi Ani Fericiţi-Luminoşi-de-Minunoşi…!

Şi galaxiedric de cosmică Balanţă şi cu vilbrochen-memorie Marian Barbu fiind, Distinşi-Receptori-de-Valah-Sfânt-Estetice-Valori, se cuvine să-i mai rostim şi o stihuită laudatio în argint-auritul cor înfotonat de septembrie:

Cât ni-este foton bălan,

cât ni-e pandur din Dachia,

Barbu Marin-Marian

de ani şaptezeci şi şapte

ce-nsoreşte galaxia,

colindămu-l cu Pachia,

pe calea spumii de lapte,

de-aprinde floare-n castani,

steluţe-n aur de bani

şi-n urare: La mulţi ani…!

Să fiţi sănătos întruna,

fericind fotonii, struna,

ştiinţă, nemurire, rai

şi Cuvânt în Valah grai…!

Prin fotonii cei bălani:

La mulţi ani…!

——————————————–

ION PACHIA-TATOMIRESCU

 

 

ION PACHIA-TATOMIRESCU

Banner 3
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole