Năpădită de „Amintiri”, Bojdeuca din mahalaua ieşeană a Ţicăului continuă să-şi poarte-n spate veacul ei de glorie.

  Cu împătimirea ieşeanului de care mă simt mereu cuprins,  n-aş putea să întrevăd nici chiar acum când floarea dalbă a senectuţii îmi luminează bine tâmpla  că ar mai...
Bojdeuca din Ţicău vara
Viena

 

Cu împătimirea ieşeanului de care mă simt mereu cuprins,  n-aş putea să întrevăd nici chiar acum când floarea dalbă a senectuţii îmi luminează bine tâmpla  că ar mai putea exista încă cineva în România, tânăr sau matur, care să nu fi auzit măcar odată sau să nu-i fi trecut vreodată pragul primitor al Bojdeucii lui Ion Creangă, aflată de mai bine de un veac în mahalaua Ţicăului a „dulcelui Târg al Ieşilor”. Altfel nimeni n-ar putea să înţeleagă pe deplin şi după cuviinţă miracolul „ticluirii” poveştilor şi povestirilor de mare haz şi har, de către Ion Creangă,  cel pe care eruditul pedagog şi junimist Constantin Meissner avea să-l perceapă drept: „cel mai autentic şi mai original produs al poporului”. Nici strălucitul criric literar George Călinescu, căruia îi dedică lui Ion Creangă o inegalabilă monografie în 3 volume, n-avea cum să fie mai prejos în aprecierea sintetizatoare: „Adevărul e că un artist precum Creangă se iveşte o singură dată în istoria unui popor, şi atunci numai într-un moment de graţie. Este fără îndoială genial, ca orice scriitor despre care se poate spune că are simţul instinctiv al limbii şi al etosului popular nealterat. Opera sa este expresia uimitoare a bunului-simţ şi a unui suflet elementar, încremenit în formule neschimbătoare, eterne. În totul, un spectacol de măreţie simplă inanalizabilă.”  

Fără îndoială, cel care poposeşte ocazional sau interesat la Bojdeuca lui Creangă din mahalaua Ţicăului va avea la sfârşitul vizitei satisfacţia de a fi văzut şi perceput cu simţire nedisimulată un adevărat „atelier literar” în care a fost zămislită întreaga operă a „Amintirilor din copilărie”, a „Poveştilor” şi a „Povestirilor” sale de duh şi în care spiritul hâtrului povestitor humuleştean sălăşluieşte aici mai viu şi mai bogat decât altundeva. Şi nici n-ar putea fi o alta şi mai mare!

Aşadar, numele şi opera literară a lui Ion Creangă sunt legate indisolubil de „bojdeuca de căsuţă”, cum îi plăcea s-o denumească, aflată în mahalaua Ţicău, în locul ce-i mai spune mărturisitor şi „Valea Plângerii, strada Ţicăul de sus, no.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică plină de noroiu păn´ la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la scecetă geme colbul pe dânsa).”

Istoricii literari au conchis că ridicarea acestei „căscioare” s-a făcut înainte de 1850 pe locul povârnit aparţinător parohiei Bisericii „40 de Mucenici”.

Aici, începând cu 1872, după episoadele nefericite ale „răspopirii” după 12 ani de diaconime, ale eşuării căsătoriei sale  cu Ileana Grigoriu, fiica preotului Grigoriu de la biserica „40 de Sfinţi”, cu care a avut şi unicul său fiu Constantin (n.1860, pe când era student la Teologie) şi a suspendării din funcţia de institutor, în care fusese învestit prin decretul domnesc din 1864 semnat de Cuza Vodă, la intervenţia fostului său profesor Titu Maiorescu de la Şcoala Normală de la Trei Ierarhi, Ion Creangă,  neavând unde să locuiască, o cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconului Grigore Vartic şi subînchiriază de la aceasta  o cămăruţă a Bojdeucii, găsind-o mai aproape de peisajul rustic natal al Humuleştiului, sat de răzeşi „fără pământuri” aflat „la apa Ozanei cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul.” Plata chiriei avea s-o asigure   din modestele venituri ale tutungeriei ce a deschis-o mai la vale, pe strada Sărăriei, împreună cu fratele său Zahei.

De aici încolo, până la moartea sa din 31 decembrie 1889, timp de 17 ani, Ion Creangă locuieşte la Bojdeucă alături de Tinca Vartic, o femeie simplă şi matură, trecută şi ea prin multe greutăţi ale vieţii,  cu care nu s-a căsătorit niciodată, dar care avea să-i împlinească, ca o bună gospodină ce era, toate „poftele” traiului comun. Instalarea la „bojdeuca de căsuţă” avea să-i întărească sentimentul vieţuirii „ca la mama acasă”, înjghebându-şi gospodăreşte în cămăruţa închiriată un culcuş zdravăn şi sănătos din „dulapi” de stejar, o vatră de cărămidă cu horn şi cuptor în care sărmăluţele, alivencile şi plăcintele poale-n brâu puteau să-şi „atârne” ispititoarele arome. Se spune că „pofticios şi burtos”, cum era, „găzdaşul” Ionică nu s-ar fi ruşinat să dea gata chiar şi „100 de sarmale” la o singură masă, mai ales când „ritualul” servirii acestora se făcea la măsuţa scundă cu trei picioare ridicată de Tinca pe patul „gurmandului”. Pentru „pofta scrisului” şi-a pregătit o masă largă aşezată colea mai la geam, de pe care nu lipseau niciodată hârtiile şi uneltele trebuincioase scriiturilor sale,  străjuită de un raft pentru cărţi şi deasupra, atârnată în tavanul scund, o lampă de „8 focuri”. Pereţii erau împodobiţi cu macate ţărăneşti, iar deasupra icoanei Sf. Nicolae primită în dar de la bunicul său, David Creangă, atunci când, în 1855, a luat drumul Seminarului Teologic Socola de la Iaşi şi de care nu s-a despărţit niciodată, atârna un frumos ştergar popular. Simţindu-se la Bojdeucă „în largul lui” şi „cu picioarele pe pământ”, motiv pentru care cămăruţa n-a fost podită niciodată, fiind doar acoperită cu lăicicere trainice, încetul cu încetul interiorul acesteia avea să capete acea înfăţişare familiară  casei părinteşti de la Humuleşti. Astfel, au început să apară pe ici pe colea blide smălţuite şi adânci, cofe şi cofăiele, linguri încrustate de tot felul, ceaun de tuci, oale de lut ars şi tăvi pentru coptură şi câte şi mai câte alte „chiţibuşuri”. Iar ca să fie toate „la locul lor”, Ion Creangă avea să-şi facă, asemenea mamei sale, „damblaua” pisicilor, aciuând la Bojdeucă o „cohortă” de vreo 30 de feline jucăuşe, pe care obişnuia să le denumească după numele cunoştinţelor sale. Una dintre ele, pe numele ei de alint „Mărioara”, avea să-i amintească mereu de mătuşa „zgârie brânză” din „Amintiri”, la care „năzdrăvanul de Nică a Petrei”s-a  dus pofticios la furtişag de cireşe văratice.

„Înrădăcinarea” sa la Bojdeucă avea să-şi facă efectul aşteptat, astfel că în septembrie 1874 revine în învăţământ, fiind numit institutor la clasele I-a şi a II-a a Şcolii primare de băieţi nr.2 din Păcurari, postură în care se apucă să compună pentru elevii săi mici poezioare, precum: „Nu lucrezi, n-ai ce mânca!” şi „Ia, clopoţelul sună!”, dar şi povestioare de multă înţelepciune, între care: „Păcală”, „Inul şi cămeşa” şi „Acul şi barosul”, considerate a fi fost deliciul serbărilor şcolare. Dar nu s-a mulţumit cu atât şi s-a apucat, împreună cu alţi institutori, să scrie cu mult temei manuale şi cărţi didactice pentru elevi: „Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, „Învăţătorul copiilor”, „Geografiea judeţului Iaşii”,  care aveau menirea transmiterii către şcolari a unor cunoştinţe temeinice de învăţătură.

Despre această fastă perioadă scolastică avea să-şi amintească mai târziu, fostul învăţăcel, devenit mai apoi cunoscutul scriitor Jean Bart: “Dintre atâţia dascăli severi şi înăcriţi, care mi-au chinuit în orele de clasă zilele copilăriei, îmi apare figura blândă şi jovială a lui I. Creangă, pe care toţi băieţii îl iubeau. Omul acesta înalt şi burtos, veşnic cu surâsul pe buze radia pretutindeni (…) aceeaşi lumină, bunătate şi veselie.”

Toate aceste clipe tihnite, de rost deplin ale vieţii aveau să-i fie „blagoslovite”, în 1875, de harul cunoştinţei sale cu Mihai Eminescu, pe atunci revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, care avea să-i aprecieze strădaniile sale împlinite în alcătuirea manualelor şcolare. Între cei doi se leagă imediat o prietenie trainică,  de nezdruncinat în toţi anii restului vieţii. Drept firească urmare, Eminescu, intuindu-i spiritul său infatigabil de duh „poporan”, fără ezitare, îl introduce pe Ion Creangă în atmosfera „boemă” a Junimii ieşene. N-a fost de mirare că vorbele meşteşugite ale hâtrului povestitor humuleştean au fost bine primite la şedinţele de cenaclu ale junimiştilor, prezidate de Titu Maiorescu, astfel că la 1 octombrie 1875 îşi face debutul în „Convorbiri literare”, cu povestea: „Soacra cu trei nurori”, urmată în numărul următor şi de „Capra cu trei iezi”.

Fiind de atunci zăriţi adeseori preumblându-se împreună prin numeroase  coclauri ale „dulcelui Târg”, ideea unei „frăţii nedespărţitoare” a prins repede rădăcină roditoare, astfel că în vara următoare, din iunie 1876, Eminescu, atras şi el de liniştea şi farmecul pitoresc al locului, vine să locuiască pentru câteva luni bune la Bojdeuca din Ţicău. Şi „drăgăliţă, Doamne”, această „coabitare”, pe cât de scurtă, pe atât de densă, avea să-şi afle curând rostul ei binefăcător reieşit din această prietenie de invidiat. În veranda largă din spatele Bojdeucii, sprijinită de cele „24 de furci de stejar”, care deschidea generoasă panorama dealurilor Ciricului şi Şorogarilor, aşezaţi tacticos pe câte o laiţă, „cinstindu-se cu un vinişor rubiniu şi înfulecând din gustoasele plăcinte poale-n brâu, făcute de Tinca Vartic, gospodina casei, sporovăiala lor nu sfârşea nici în miez de noapte”, aşa după cum consemnează limpede junimistul George Panu în „Amintiri de la Junimea”.

În acele clipe de saţietate, Creangă, „cel slobod la gură”, încetul cu încetul, avea să-şi descarce sacul său doldora de poveşti şi povestiri, de proverbe şi zicători, care mai de care mai „şugubeţe”, şi, îndemnat de prietenul său ce râdea cu poftă, avea să le aştearnă apoi pe hârtie, în stilul său hâtru şi inconfundabil. N-a fost de mirare, că în acea perioadă, Eminescu, devenind redactor la „Curierul de Iaşi”, i-a retipărit în ziar povestea „Dănilă Prepeleac”.

Tot de la George Panu, dar şi de la alţi exegeţi literari, aflăm că sfânta lor prietenie avea la bază şi îndeletnicirea de a cutreiera Iaşul şi împrejurimile sale, cercetându-i istoria şi comorile sale, astfel că în zilele frumoase: “Câteodată, Creangă şi Eminescu dispăreau cîte trei-patru zile (…) cutreierau Galata cu târguşorul, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjorul pe la Copou şi Aroneanu, dormeau pe o laviţă la vreun han sau la vreo crîşmă, mâncau ce găseau şi erau fericiţi.”

Curând avea să i se alăture acestei prietenii şi Veronica Micle, muza Poetului, care începuse să dea şi ea câte o „raită” pe la Bojdeucă, răspândind în jur farmecul poetic inspirator. Cu siguranţă că poezia „Sara pe deal”, cât şi alte poezii de dragoste, au fost compuse de Poet sub inspiraţia Veronicăi şi a peisajului rustic de la Bojdeucă.

Însă, aşa cum se întâmplă întotdeauna pentru echilibrul vieţii, după o mare bucurie urmând şi o mare desnădejde, plecarea precipitată a lui Eminescu, la 15 oct. 1877, ca redactor al ziarului bucureştean „Timpul”, avea să-l întristeze pe Ion Creangă până peste poate, iar corespondenţa înfiripată cu „fratele Mihai”, avea să-i fie singura lui alinare: “La Iaşi ninge frumos de ast-noapte, încît s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, fără tine sunt străin.”

În iunie 1879, având o bună situaţie financiară de pe urma slujbei şi a scrisului, Ion Creangă face dovada bunătăţii sale sufleteşti şi cumpără cu 50 de galbeni austrieci – “a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”, locul şi  Bojdeuca, cu două odăi, ceardac, holişor şi verandă, pe numele Ecaterinei Vartic, răsplătind-o astfel pe femeia care s-a îngrijit întru totul de gospodărie şi de el.

Anul 1880 avea să fie pentru Ion Creangă unul plin de diverse evenimente ale vieţii: pe de-o parte, începe să scrie opera sa de căpătâi: “Amintiri din copilărie”, ale căror prime două părţi sunt publicate în “Convorbiri literare” în numerele din martie şi aprilie 1881 şi, pe de altă parte, apar primele semne serioase ale bolii sale de epilepsie, moştenită genetic de la mama sa Smaranda, fiind pus în situaţia de a se interna la Spitalul Brâncovenesc şi de a urma, pe mai departe, “cura de ape tămăduitoare” de la Slănic. Împlinirea dorinţei, care-i “măcina sufletul”, de a-l revedea pe “fratele Mihai” are loc în 5 iunie 1883, când Eminescu participă la Iaşi, ca redactor-şef al ziarului central “Timpul”, la grandioasele festivităţi ocazionate de inaugurarea statuii ecvestre a Domnitorului Ştefan cel Mare în faţa fostei Curţi Domneşti, pentru care compusese special poezia “Doina” de mare vibraţie patriotică: “de la Nistru pân´ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a…” Din nefericire, la revederea neuitatului Iaşi, a îndrăgiţilor săi prieteni, Veronica şi Ionică, dar şi la vederea statuii “Voievodului cu barbă”, atunci s-au manifestat primele semne ale bolii sale necruţătoare, astfel că Eminescu, fiind retras pentru acordarea urgentei îngrijiri medicale, nu şi-a mai putut recita admirabila sa creaţie. A făcut-o seara în casele din Păcurari ale junimistului Iacob Negruzzi, dar şi la Bojdeucă, unde a stat să se înzdrăvenească vreo câteva zile.

În anii ce au urmat, cu mâhnirea pricinuită de boala dragului său prieten, starea sănătăţii sale avea să i se deterioreze accentuat, cu greu reuşind să-şi împartă viaţa între publicistică şi nesfârşitele tratamente medicale, la care “nici apele Slănicului nu mai aveau efect”.

Despre sfârşitul, la 15 iunie 1889, a “fratelui Mihai”, Ion Creangă avea să afle din ziare înduioşându-l peste măsură. Iată cum înfăţişează criticul George Călinescu, în a sa monumentală “Istorie a literaturii…”, momentul tragic în care Ion Creangă a perceput dispariţia prea bunului său prieten: “Vestea morţii lui Eminescu îl doborâse. Fu văzut (la Bojdeucă n.n.) plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare.”

Şi cum veştile rele nu vin niciodată singure, iată că în scurt timp a aflat cu o aceeaşi imensă durere şi despre curmarea firului vieţii prietenei Veronica Micle, la 9 august 1889, la Mănăstirea Văratec. Din acest moment crizele bolii sale devin tot mai frecvente şi mai devastatoare; ultima dintre ele, cea de la 31 decembrie 1889, avea să-i fie şi cea fatală, tocmai atunci când “cetele de urători” ale copiilor din mahala şi Sărărie se îndreptau spre Bojdeucă, după cum le era obiceiul, spre a-i spune la fereastră dragului lor “Moş Ionică” urătura de “înnoire a anului”. Sfârşită şi ea de durerea pierderii suferite, Tinca Vartic, le-a ieşit în întâmpinare cu o lumânare aprinsă şi le-a spus copiilor, cu glas duios, că “Ionică a lor nu mai este…”. Avea să fie înmormântat pe 2 ianuarie 1890 la Cimitirul “Eternitatea”.

La un an după moartea lui Creangă, proprietăreasa Tinca Vartic îşi reface viaţa prin căsătorie şi părăseşte Bojdeuca , care începuse a se deteriora, nu înainte însă de a o “obloni”, lăsând intacte în interior toate obiectele personale care au aparţinut scriitorului, inclusiv ochelarii, medalionul de la a 20-a aniversare a Junimii şi portretul destul de recent făcut acestuia de către pictorul Muşneţanu. Intuind importanţa manuscriselor rămase de la “conaşu Ionică”, Tinca Vartic le dăruieşte lui Eduard Gruber, un apropiat a lui Creangă, profesor la Universitate, căsătorit cu Virginia, fiica Veronicăi Micle. Sfârşitul neaşteptat al acestuia, survenit în 1896, au făcut ca valoroasele manuscrise ale autorului “Amintirilor din copilărie” să se piardă în neant, fiind descoperite “norocos” şi salvate în mare parte de către scriitorul Emil Gârleanu de la băcanul unde-şi făcea cumpărăturile(!).

Ultima parte a “Amintirilor” a fost editată postum, iar întreaga operă a lui Ion Creangă a fost retipărită periodic, multe din episoadele “Amintirilor din copilărie” şi a “Poveştilor” şi a “Povestirilor” fiind reluate în manualele şcolare. Edificatoare ni se pare chiar “prefaţa” autorului: “Iubite cetitoriu, Multe prostii ai fi cetit, de când eşti. Ceteşte rogu-te şi ceste şi unde vedevei că nu-ţi vine la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la izvală. Căci eu atâta m´am priceput şi atâta am făcut. Autoriul.” 

După moartea Tincăi Vartic (1912), soţul acesteia, la insistenţa unor intelectuali ieşeni, scoate Bojdeuca la vânzare, care este cumpărată de către Primăria Iaşi. De aici încolo ideea de a face din “Bojdeuca amintirilor” un muzeu omagial pentru Creangă şi Eminescu avea calea liberă a împlinirii. Au urmat fireşti lucrări de reparaţii, făcute cu greu în vreme de război în care Iaşul, devenit din 1917 “Capitala rezistenţei până la capăt”, era supraaglomerat de refugiaţii veniţi din întraga ţară. Până la urmă, în ciuda tuturor greutăţilor de atunci, la 15 aprilie 1918, Bojdeuca lui Ion Creangă din mahalaua Ţicăului, spre cinstea edililor şi intelectualilor ieşeni, devine primul muzeu memorial literar din România!

Anul acesta Bojdeuca lui Ion Creangă îşi sărbătoreşte Centenarul!

Începutul funcţionării ca muzeu a fost unul greu deoarece, din lipsa spaţiului de locuit, primul muzeograf şi familia sa a trebuit să locuiască la Bojdeucă, în odăiţa unde a locuit Tinca Vartic. Pentru a fi menţinut “pe linia de plutire” Muzeul – Bojdeucă, devenit familiar pentru ineditul său dezvăluit vizitatorilor, a suportat de-a lungul fiinţării sale mai multe reparaţii, consolidări şi modernizări, între care cele mai imporante efectuate în perioada 1984 – 1989, prin grija Muzeului Literaturii Române Iaşi, ce avea Bojdeuca sub oblăduire instituţională.

Astfel, la 11 iunie 1989, pe baza unui “proiect de suflet” întocmit de arhitectul Virgiliu Onofrei, au fost inaugurate:  cochetul Pavilion, adiacent Bojdeucii, cu acoperişul său ţuguiat, amintind de forma unei cuşme moldoveneşti, ce adăposteşte ampla expoziţie foto documentară a vieţii şi operei lui Ion Creangă, biblioteca şi spaţiile generoase destinate unor expoziţii şi manifestări temporare cu tematici din lumea copilăriei, a poveştilor şi Amfiteatrul în aer liber, cu 250 de locuri, ce găzduieşte cele patru manifestări tradiţionale ale Bojdeucii, dar şi cele ocazionate de prezenţa unor numeroşi vizitatori atraşi atât de “mirajul Bojdeucii”, cât şi de remarcabila prestaţie muzeistică dovedită cu mult patos de custozii Bojdeucii, precum: Constantin Parascan şi Valentin Talpalaru.

Să amintim că în 1968 la Bojdeucă a fost amplasat bustul de granit a lui Ion Creangă, operă remarcabilă a sculptorului Iftimie Bârleanu: Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti…” , iar în 1990 în partea de sus a Amfiteatrului a fost inaugurată statuia lui Ion Creangă privind înspre Bojdeucă şi ţinând după umeri doi copilaşi, realizată de studenţii de la Universitatea ieşeană de Arte sub conducerea profesorului D. Căileanu.

La ceasul Centenarului, despovărată de multitudinea materialor documentare care au împresurat-o până în 1990 şi năpădită în continuare de tumultoasa autenticitate a amintirilor, Bojdeuca lui Ion Creangă din mahalaua ieşeană a Ţicăului – primul muzeu memorial literar din România –  se înfăţişează celor peste o sută de mii de vizitatori din ţară şi din străinătate, care-i trec anual pragul, drept un sfânt altar de reculegere spirituală, în care duhul nepieritor al epocii neîntrecutului povestitor te cuprinde pe de-a-ntregul.

Mihai Caba

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole