Nu lăsaţi handicapul fizic să se transforme într-unul psihic!

Interviu cu Andreea Daniela Nechita, absolventă a Facultăţii de Medicină din Iaşi   Spre plăcuta mea surprindere, numărul tinerilor cu dizabilităţi care urmează studiile universitare, este în continuă creştere....
Andreea Daniela Nechita
Viena

Interviu cu Andreea Daniela Nechita, absolventă a Facultăţii de Medicină din Iaşi

 

Spre plăcuta mea surprindere, numărul tinerilor cu dizabilităţi care urmează studiile universitare, este în continuă creştere. Să vezi în amfiteatrele universităţilor, tineri care au deficienţe de deplasare, deficienţe senzoriale sau de altă natură, nu este, astăzi, un lucru neobişnuit.  Cu toate acestea, nu pot să nu recunosc că încercarea de a urma o facultate  – atunci când nu te poţi deplasa şi majoritatea universităţilor sau bibliotecilor au un nivel redus de accesibilizare – intrarea la facultate poate deveni un act de mare curaj.

Intervine, în acest context, lupta cu prejudecăţile şi cu un sistem educaţional înapoiat, care nu încurajează deloc accesul cetăţenilor cu dizabilităţi la serviciile educaţionale din  universităţile româneşti.  Andreea Daniela Nechita este o tânără care a învins contextul nefavorabil, a reuşit să depăşească toate obstacolele şi să termine facultatea de medicină imobilizată fiind într-un scaun cu rotile.

Desigur, atunci când a luat decizia de a se înscrie la facultatea de medicină din Iaşi, Andreea Daniela  Nechita, nu s-a gândit la piedicile care-i vor sta în cale, dimpotrivă , nu a dorit altceva decât să-şi urmeze visul de a deveni medic, considerând că are abilităţile necesare pentru a urma această meserie de mare responsabilitate.

Într-adevăr, cu ambiţie şi perseverenţă, Andreea Nechita a demonstrat, încă din clipa în care s-a înscris la examenul de admitere, că este complet dedicată visului ei. Astfel, a obţinut la examenul de admitere media 9.28, a reuşit să parcurgă cei 6 ani de facultate cu rezultate maxime şi este pe cale să devină medic alegând specializarea dermatologie.

 

Liliana Moldovan (L.M.) : – Vom începe acest interviu prin a derula filmul vieţii tale şi am să te rog să te opreşti la episodul care ţi-a marcat copilăria, mai exact la momentul în care familia ta a aflat că vei avea probleme de deplasare. La ce vârstă s-a  produs şi cum te-a marcat acest episod?

Andreea Daniela Nechita (A.D.N.): – La vârsta de 3 ani părinţii mei au observat schimbări majore referitoare la deplasarea mea: oboseam mai uşor şi mă împiedicam des. A urmat o perioadă dificilă din acest punct de vedere, în sensul în care, periodic, eram nevoită să merg la controale în vederea stabilirii unui diagnostic. Din nefericire, fiecare clinică în care mă internam, îmi oferea un alt diagnostic, diferit de celelalte, dar acest lucru nu m-a împiedicat să îmi continui şcoala. Anii au trecut şi, totodată, boala a avansat: mergeam din ce în ce mai dificil, urcam scările doar cu sprijin unilateral şi fără să alternez picioarele. Această boală, amiotrofie spinală musculară tip 3, mi-a „furat” copilăria şi adolescenţa. Dacă pentru ceilalţi de vârsta mea, timpul liber însemna jocuri, competiţii, pentru mine aceste activităţi erau  limitate. În acest sens, am fost marcată, chiar dacă părinţii mei au încercat şi au reuşit să suplinească  unele nevoi. Diagnosticul a fost stabilit mai târziu, în 2007, în China, acolo unde am făcut şi implantul de celule stem. În tot acest timp, programul meu se desfăşura între orele de la liceu şi şedinţele de kinetoterapie, necesare pentru a-mi menţine tonusul muscular.

Încă din copilărie îmi doream să ajung medic, dar mereu eram descurajată din cauza celor 6 ani de studiu, la care se adăuga şi perioada rezidenţiatului. Probabil că timpul petrecut în spitale şi pe la diferite centre de recuperare, mi-a intensificat acest gând, chiar dacă decizia finală am luat-o mult mai târziu.

În anul 2008 am fost supusă iar unei noi încercări, şi anume, o operaţie de ocluzie intestinală, în urma căreia am rămas în scaunul rulant. După ce am acceptat, cu greu, noua mea condiţie de sănătate, am simţit că singura ştiinţă spre care am înclinaţie este Medicina.

 

L.M. : – Există în familia ta vreo persoană cu aceeaşi meserie? Cine sau ce  te-a inspirat atunci când ai ales să urmezi facultatea de medicină?

A.D.N.: – Nu, nu am pe nimeni în familie cu această meserie. Decizia mi-a aparţinut în totalitate, având sprijinul părinţilor mei şi al domnilor profesori din liceu.

 

L.M. : – Cum a fost începutul? Ce ai simţit când ai păşit, pentru prima dată, în universitate ca studentă în anul I la medicină?

A.D.N.: – Începutul facultăţii a fost marcat de momente de curiozitate şi emoţii. Am simţit că este un prim pas către drumul spre maturitate şi dezvoltare personală. A fost o perioadă frumoasă, de tranziţie de la viaţa de elev, la cea de student la Medicină, care implica mai multe responsabilităţi.

 

L.M. : – Cum au reacţionat colegii şi profesorii pe parcursul anilor de studenţie?

A.D.N.: – Marea majoritatea a colegilor mei îmi sunt şi prieteni pentru că m-au tratat normal, m-au ajutat şi au ştiut să îmi ofere mereu o vorbă bună sau un sfat. Atât profesorii cât şi colegii au fost surprinşi şi curioşi, dar cred că voinţa şi curajul meu i-au convins de faptul că avem vis comun : acela de a deveni medici.

 

L.M. : – Te-au pus vreodată în situaţii discriminatorii?

Din partea colegilor mei nu am avut parte de situaţii discriminatorii, din contră, mi‑au oferit toată atenţia şi respectul lor. Îmi amintesc cu părere de rău de o întâmplare care m-a descurajat pe moment. Eram în anul I, primul semestru şi primul examen din viaţa de student, care presupunea efectuarea unor manevre. Iniţial obţinusem nota maximă, însă, a doua zi când s-au afişat oficial rezultatele, aveam notă de trecere, explicându‑mi că din punct de vedere teoretic am nota 10 dar că din punct de vedere fizic nu sunt aptă să ofer un prim ajutor pacienţilor. Din fericire pentru mine, nu am mai fost pusă în asemenea situaţii, pentru că am fost înconjurată de profesori şi oameni care au înţeles faptul că îmi voi alege o specializare pe care o voi putea practica fără să pun în pericol viaţa nimănui.

 

L.M. : – Care este cea mai importantă calitate a ta ce te recomandă pentru profesia de medic?

A.D.N.: – Cine poate întelege mai mult suferinţa, decât cel care trece prin ea? Consider că abilitatea de a asculta şi înţelege pe cel în suferinţă este enorm de importantă şi contribuie la tratamentul oricărei patologii. Cu siguranţă aceste calităţi mă recomandă pentru a ajunge un bun medic.

 

L.M. : – Cunoşti şi alte persoane cu dizabilităţi care au urmat aceeaşi facultate ca şi tine?

A.D.N.: – Da, suntem patru persoane care vom absolvi facultatea anul acesta. Cred că suntem primii care am avut acest curaj de a ne depăşi limitele, şi, sper să reprezentăm un model pentru celelalte persoane cu dizabilităţi care au aceleaşi visuri.

 

L.M. : – Ce le recomanzi tinerilor (cu dizabilităţi) care doresc să îţi urmeze exemplul şi visează să îşi continue studiile înscriindu-se la universitate?

A.D.N. : – Le recomand să aibă curaj, voinţă, încredere şi să-şi dezvolte propriile calităţi pentru a putea face performanţă în orice domeniu. Mai ales, să nu lase handicapul fizic, să devină un handicap psihic!

 

L.M. : – Lucrul cel mai uşor de realizat, adică terminarea studiilor universitare s-a încheiat, ce urmează mai departe? În ce sector medical ţi-ai dori să profesezi? În ţară sau în străinătate?

A.D.N. : – În foarte scurt timp voi absolvi Facultatea de Medicină şi voi susţine lucrarea de licenţă. După aceste activităţi, urmează cel mai important examen din viaţa unui viitor medic: rezidenţiatul. În funcţie de rezultatul obţinut, o să mă gândesc la viitoarea specializare: Dermatologie -Venerologie, Endocrinologie sau Radioterapie.

Îmi doresc să profesez în ţara noastră, poate chiar în oraşul în care am studiat.  Această dorinţă este susţinută şi de speranţa vindecării mele, cu ajutorul noului tratament curativ pentru Atrofie spinală musculară.

Sper ca în anii ce vin să reuşesc să îmi împlinesc visurile şi, mai ales, sper din tot sufletul că prin exemplul meu de viaţă să contribui, măcar un pic, la schimbarea mentalităţilor privind abilităţile persoanelor care se deplasează cu ajutorul fotoliului rulant.

 

Liliana Moldovan

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole