POEME SELECTATE DIN ZĂPADĂ

TU   Tu. Dacă Dumnezeu ai fi deodată Pe cine ai chema să te ajute? Şi universul. De ţi-ar face-o fată Numai pe tine o să te sărute?  ...
Viena

TU

 

Tu. Dacă Dumnezeu ai fi deodată

Pe cine ai chema să te ajute?

Şi universul. De ţi-ar face-o fată

Numai pe tine o să te sărute?

 

Şi Iuda. Pacostea din fiecare

Ca proştii, am luat-o ca valoare

Interesant aspect. Nu-l putem duce.

Aduceţi-l pe Iuda pe o cruce.

 

Că este vreme fără de culoare

Fără de vreme în pauza mare

Şcolari perverşi aduşi la ascultare

Să sărutăm şi noi o fată mare

 

Aduceţi-l pe Iuda ca ofrandă

Nu, dragi elevi, nu droguri şi prostii

Aduceţi voi enoriaşa plantă

Care din morţi o să ne-ntoarcă vii.

 

 

ÎNFRUNZESC

 

Distanţele acestea stând de veghe

Făcând planton să nu te pot vedea

Sunt uriaşa, grava lumii streche

Ce numai cere, neştiind să dea

 

Noi doi, desigur, am rămas loviţii

Ne-am căutat zadarnic până-aici

Şi-atunci când ne-au pus apă ca tâmpiţii

Doi idioţi lungani rămaşi pitici

 

Cum stăm acum – atâta separare

N-am pomenit vreodată şi disper

Tu vei ajunge pe-o tarabă mare

Eu – adunat de-un vajnic gunoier

 

Doi copăcei în falsa lumii seră

– Pământul ne-a ajuns până la gât –

Suntem eliminaţi de-o frontieră

La tine nu – la mine nici atât

 

Dar îţi trimit celula vegetală

Ce m-a făcut deodată să-nfrunzesc

Nu mă opreşte sera asta goală

Să-ţi spun în limba noastră: Te iubesc.

 

 

ŞI DINCOLO ESTE VIAŢĂ 

 

Dacă am vreo întrebare

O voi pune în Înalt

Dacă tu eşti ca o floare

Cum să fac să-ţi fie cald?

 

Uite cum dispare ceaţa

Şi rămânem minunaţi.

Şi dincolo este viaţa.

Doamne, cât am fost plecaţi?

 

Am ajuns din nou pe stradă

Cât de rece-i mâna ta!

Nu vrea nimeni să ne vadă

Cât de grea e mâna mea!

 

Cât de stins mai bat din inimi

Şi din pleoape – draga mea!

Uite cum mă-ntorc în mine-mi

Să ascund făptura ta

 

Şi Tu, Doamne, ai puterea

Să închizi o uşă iară?

Să ne interzici plăcerea

De-a fugi în altă ţară?

 

Dacă tot ne-ai spus minunea

Lumii, unde n-avem cum

Să-Ţi abandonăm genunea

Cum ne iei ultimul drum?

 

Doamne-al lumii şi-al iubirii

Doamne, dacă mai exişti

Dacă tu eşti legea firii

La ce-s buni doi oameni trişti?

 

 

POEM SELECTAT DIN ZĂPADĂ 

 

Credeam că mor – nu mi-a ieşit figura

Un calendar de cruci e crucea mea

Abia la vârsta asta simt arsura

Sărutului din noaptea când ningea

 

Când fără veste mi-ai lăsat omături

Ca amintire-n iadul ce urma

De spaimă, moartea mea s-a dat în lături

Privind cum pe-un sărut perfect ningea

 

Abia-n mileniul ăsta sting ţigara

Aprinsă la o vârstă când eram

Un călător îndepărtat de seara

Care de-atunci mi-a tot bătut în geam

 

 

VÂNĂTOR

 

N-am când să-mi fac şi mie parte

Din al pământului ocol

Mă duc departe după moarte

Şi mă întorc cu sacul gol

 

O Rusie-mi aţine calea

Şi-o Europă-mi stă în gât

Cu tot cu-Americă-mi iau valea

Să-mi ţin eu singur de urât

 

Am strictul necesar la mine

Atât cât lumii nu cerşesc

Atât cât nimeni nu mai vine

Să-ntrebe lumea de trăiesc

 

De nu-s o cifră la finanţe

De am facturi de achitat.

Ei, uite că plantez speranţă

De asta nu pot sta culcat

 

Recolta mea va sparge piața

Pun pe speranţă monopol

Mergând spre moarte-mi trec viaţa

Dar mă întorc cu sacul gol

 

 

PUNCTE DE SUSPENSIE

 

Dacă acum aş fi la fel de tânăr

Cum te-aş muşca din ramu-n care stai!

Această violenţă lor rămână-le

plecarea mea cu tine-n Rai

 

Dacă te-aş cere Cerului de soaţă

Acum când am îmbătrânit deja

M-aş apuca de altă dimineaţă

Ce nu mi-o pot impozite lua

 

Aşa-s de supărat că-s ca o pană

De mine – pe toţi sfinţi-i doare-n cot

Aş sta la uşa Raiului – pomană.

Aş face greva foamei. Că mai pot.

 

Dar nu mai sunt aşa de tânăr iară

Din nou te văd îmbătrânind și tu

N-o să mai fie-n lume primăvară

N-o să mai fie iarnă, Doamnă, nu…?

 

A ucide congresul unor aripi zburând!

Criminal ce ești tu, orb poet ucigaș!

Cum de-n tine nu e derapajul preasfânt?

Să-ţi fiu versul fatal. Cu atât face-m-aş

Un taifun ca o lamă care-l taie pe „când”

 

 

FATALITATE

 

Fie-mi mâinile de lemn să-mi fie

Fă-mă, Doamne, scrum, atât mai vreau

Nu mai sta în mine, poezie

Pleacă-n alţii care nu te au

 

Lasă-mă odată fără tine!

Te aşteaptă toţi care de care!

Prin pădurea asta de aldine

Rimele-s atât de trotuare

 

Că mi-e groază să le scot afară

Să le-arunc în lumea lor de iad

Anul morţii mele stă să moară

Versurile au căzut la pat

 

Pleacă, lasă-mă doar astă seară

– Răzbunare, milă şi păcat –

Că de-atâta veghe tutelară

Iată c-am căzut şi eu la pat

 

Du-te că te-oi scrie altădată

Când în viaţă banii nu mai sunt

Când am când să fiu fără de pată

Şi am vreme noaptea să m-ascund

 

Viaţă-n care Dumnezeu aminte

Îşi aduce de un Om curat.

Ce târziu mă plâng! Dintre cuvinte

Mă ridic la infinit din pat.

——————————–

Ștefan Doru DĂNCUȘ

Târgovişte

9 ianuarie 2018

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole