De ce iubim femeile?

Scris de Aşii Români Joi, 12 Ianuarie 2012 19:41

Editura grecească Allotropo a propus iubitorilor de carte o întâlnire... cu scriitorul român Mircea Cărtărescu. Panos Apalidis (doctor-urolog în Pirgos) s-a dovedit a fi un fin cunoscător al limbii române, astfel că toate nuanţele stilului incofundabil al lui Mircea Cărtărescu au fost redate fidel publicului grec. Întâlnirea a avut loc în Pireu, la Centru Multicultural, actorii Maroussa Stroggioglu şi Theodoros Ignatidis citind numerosului public fragmente din volumul lansat. Konstantinos Karatzas, editorul şi o talentată româncă, Luana Ioannou, au completat paleta gazdelor evenimentului. Au fost puţini români în sală, printre aceştia Angela Bratsou, conducătorul Atelierului de Traduceri al Societăţii culturale „Balkania Contemporană” şi Daniela Popa, profesor, reprezentant al Comunităţii române „Sfântul Ştefan cel Mare” din Atena. În schimb au fost mulţi, foarte mulţi greci, oameni de cultură, iubitori ai prozei de calitate. Această temă generoasă l-a avut ca principal vorbitor pe Mihai Ricci, consilier al ambasadei României la Atena, care a fost chemat să facă o prezentare a autorului şi o recenzie a volumului cunoscutului scriitor român.

#De ce iubim femeile?

Din 1001 de motive, pentru că reprezintă o lume frumoasă, aparte, paradoxală. Pentru că au fost, sunt, vor fi... cel mai mare mister al lumii. Iată fie cel mai flatant compliment, fie cea ma tristă revelaţie. Declaraţia a fost făcută de bărbatul care a desluşit taine dintre cele mai grele ale ştiinţei, dar care s-a declarat neputincios în faţa celui mai mare mister din Univers – femeile. Stephen Hawking şi-a petrecut viaţa într-un scaun cu rotile, din care a reuşit o performanţă uluitoare: să supravieţuiască unei boli necruţătoare, să se bucure de viaţă, trecând peste un handicap care ar fi năruit încrederea oricui şi să ajungă cel mai cunoscut şi apreciat fizician. Pe 8 ianuarie a împlinit 70 de ani şi abia de curând s-a retras de la catedra de fizică a Universităţii Cambridge, unde altădată a predat şi Isaac Newton. Într-un interviu recent fizicianul Stephen Hawing, renumit pentru studiile sale privind găurile negre, a mărturisit că femeile rămân pentru el un mare mister pe care nu a reuşit încă să-l dezlege. Întrebat la ce anume se gândeşte cel mai frecvent, el a răspuns: ”La femei. Sunt un mister complet!”

Şi dacă pentru cel mai inteligent om de pe planetă femeile sunt mai misterioase decât toate tainele Universului, atunci trebuie să aflăm şi părerea lui Mircea Cărtărescu:

“Iubim femeile...

Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor

mici care trec pe lângă ele.

Pentru că merg pe stradă

drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi.

Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate

Servituţile anatomiei lor delicate.

Pentru că îţi desenează

şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrata a unui

artist inspirat.

Pentru că se trag din

Fetiţe.

Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără să le

intereseze cine câştigă.

Pentru că au un fel de-a rezolva problema,

care te scoate din minţi.

Pentru că scriu fie extrem de delicat,

Colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile

Nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic, ca nu

cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru

că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu

trei sferturi din poezia şi proza lumii.

Pentru ca sunt femei,

pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din

ele-am ieşit şi-n ele ne-întoarcem, şi mintea noastră

se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai

în jurul lor. ”

Cred că Mircea Cărtărescu a atins ideea vitală, anume aceea că toate momentele importante din viaţa fiecăruia sunt legate de femei: naşterea, căsătoria, moartea. Ele te nasc, alături de ele te bucuri de viaţă, ele te îngroapă, fiind mamele, soţiile, fiicele, iubitele...care plâng la mormântul fiecăruia. Spunem că...în spatele fiecărui bărbat puternic...e o femeie şi mai puternică, cea care reprezintă acea piatră, acel punct de hotar la care ne putem întoarce mereu şi mereu.

# Pe lista pentru premiul Nobel

Inclusă în ciclul evenimentelor dedicate Zilei Culturii Naţionale, Amabasada României a acordat multă atenţie acestui eveniment, menit să facă cunoscută bogăţia culturală a noastră şi cetăţenilor străini. Consilierul Mihai Ricci, ca om de cultură, a prezentat o amănunţită caracterizare a volumului şi a fragmentelor alese de cei doi actori, introducându-i, pe cei prezenţi, în spiritul culturii româneşti, prin rostirea altor nume a oamenilor de cultură din România, cu care cititorii greci sunt mai puţin familiarizaţi.

“A vorbi în public este, pentru mine, o încercare dificilă. « Este greu să înfrunţi atâtea chipuri necunoscute » spunea filozoful român, devenit academician francez, Emil Cioran. Aici sunt reuniţi iubitori de carte şi profesionişti, probabil unii necunoscuţi celorlalţi, veniţi să sărbătorească un eveniment fericit, cum este o lansare de carte. Mesajul prin care domnul Konstantinos Karatzas m-a invitat să-l prezint pe scriitorul Mircea Cărtărescu şi volumul său « De ce iubim femeile » se termina cu reverenţioasa formulă « Am fi onoraţi dacă aţi accepta… ». Îi răspund că Ambasada României, pe care o reprezint, salută iniţiativa ce permite cititorilor din Grecia să cunoasca un scriitor român considerat şi apreciat, atât în ţară, cât şi în strainatate, ca un adevărat « chef de file » al generaţiei sale. Personal, îi mulţumesc pentru prilejul oferit de a vorbi despre un compatriot, poet şi romancier, a cărui imaginaţie, inventivitate lingvistică şi talent l-au condus, în anul 2011, la o remarcabilă poziţie pe « short liste » a favoriţilor la premiul Nobel pentru literatură. Pe această listă, simbol al recunoaşterii internaţionale, s-a aflat, tot anul trecut şi numele mai demult consacratului intelectual, scriitor şi atipic om politic, Andrei Pleşu”şi-a început expunerea consilierul Ambasadei. După o succintă prezentare a datelor biografice şi a activităţii profesionale a lui Mircea Cărtărescu, Mihai Ricci a continuat, spunând: “În scrierile sale dense, nu todeauna uşor de citit, Cărtărescu lasă liber curs viselor, este deseori prins de febra erotică sau, după cum declară el însuşi « se livrează la plimbări de cârtiţă în triunghiul realitate-halucinaţie-vis, traversând un triplu regat inextricabil ». Îndraznesc să-l calific pe Mircea Cărtărescu cu cuvinte pe care le-am atribuit, în trecut, altor doi mult apreciaţi şi cunoscuţi scriitori români, INTROVERTIT cum l-am simţit pe editorul său, filozoful şi scriitorul Gabriel Liiceanu şi totodată PARADOXAL, cum l-am considerat pe regretatul Alexandru Paleologu. Spre deosebire de aceştia, nu am avut şansa să-l cunosc personal pe Cărtărescu. Am avut marea şansă să am relaţii apropiate cu Alexandru Paleologu, veche cunoştinţă a părinţilor mei, cel care a fost primul Ambasador al României post -comuniste la Paris, oraşul unde trăiam. Cu fondatorul editurii « Humanitas », care a susţinut talentul lui Cărtărescu, publicându-l cu indefectibilă constanţă, am avut privilegiul să împart momente de exaltantă apropiere spirituală, atât în episodicele noastre întâlniri animate de cauze comune, cât şi prin delectarea cu care am citit o parte din creaţia sa literară. Stabilitatea relaţiei mele cu literatura contemporană a fost asigurată de un trio de valori consacrate : Paleologu, Liiceanu şi Pleşu, iar descoperirea târzie a lui Cărtărescu mi-a adus şansa să lărgesc cercul preferaţilor, cu un nume pe care îl vom însoţi, citindu-l, în ascensiunea de care sunt absolut sigur. Cu speranţa că traducerea în limba greacă se va bucura de succesul de librărie pe care îl merită, profit de ocazia ce mi-a fost oferită ca să sugerez traducătorului şi editorului numele mai sus citate pentru o viitoare promovare a literaturii româneşti contemporane.”

#Şi totuşi...de ce iubim femeile?

“Urmarind lectura fragmentelor care vă vor fi prezentate de către Maroussa Stroggioglu şi Theodoros Ignatidis, veţi remarca că stilul este direct, lipsit de pedanteria şi sofisticarea cu care îşi construiesc fraza autorii ce caută să impresioneze prin ceea ce cred a fi original şi elevat. La Cărtărescu frazele se leagă, sonoritatea, accentele - ca într-o piesă muzicală: pianissimo, piano, forte, fortissimo- reies din însăşi povestea istorisită. Nimic nu este plat, nimic nu sună fals. Cuvintele sunt cele ale limbii vorbite astăzi. Ca să rămână în pas cu timpul şi, cred eu, cu intenţia să se poziţioneze faţă de purişti, Cărtărescu foloseşte, fără însă să abuzeze, de cuvinte împrumutate din limbi straine : flash, jerk, walkman, challanger, including, part way back, clou, dèja vu sau, mai exotic, din latină sau chiar ebraică. Am reţinut o frază pe care aş supune-o atenţiei celor care se îndeletnicesc cu scrisul : « Nu poţi face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, îl eşti ». Subscriu fără ezitare, dar nu fără o umbră de îngrijorare, la acest adevăr frumos enunţat. Cele 20 de povestiri poartă cititorul prin Amsterdam, Paris, Cracovia, Torino, Belfast, Los Angeles, San Francisco, oraşe atât de diferite. Oricine a avut ocazia să treacă prin aceste locuri va simţi, sunt convins, că descrierea fiecăruia din ele este autentică. Dar, în descrierile lui Cărtărescu, toate capată ceva comun în afară de prezenţa esenţială a personajelor feminine: capată un iz de ceva românesc. Migraţia prin locuri este însoţită de migraţia prin epoci şi ansamblul dominat obsesiv de vise şi de prezenţa repetată a apei: ploaie, fulgi de zăpadă sau apa mării. Focul, deşi nu este evocat explicit, mocneşte permanent şi, uneori, izbucneşte în explozia de sentimente descrise de acest colecţionar, propietar de cuvinte şi custode de imagini. Culegerea de texte devine odă adresată femeilor, acelora pe care le iubim "tocmai pentru că nu au măsurile ideale, 90-60-90, ci sunt femei necorporale, nevroză pură şi bucurie pură". Citind cartea am avut impresia de regăsire cu anii adolescenţei şi ai tinereţii, cu momente trăite aidoma fie de mine, fie de prieteni şi confidenţi. Senzaţie neaşteptată pentru cei ajunşi la vârsta adolescenţei cu 10 ani mai devreme decât Cărtărescu. Anii 60 au fost marcaţi de schimbările intervenite după plecarea din România a trupelor de ocupaţie sovietice şi de progresiva instalare a unei noi linii politice a conducerii de atunci. A urmat, în anii 70, o relativă deschidere faţă de lumea liberă, a fost introdusă predarea limbilor străine în şcoli, s-a putut călătorii în străinătate ceva mai uşor, accesul la publicaţiile venite din Europa de Vest, deşi controlat, a devenit posibil şi un freamăt de libertate şi speranţă s-a instalat, pentru o vreme şi în societatea şi cultura românească. În nuvelele lui Cărtărescu diferenţele de percepţie între cele două perioade se estompează, semn al capacităţii autorului de a se informa, de a observa şi de a reţine constantele, adică, în fapt, esenţialul. Citind capitolul „ Despre intimitate” am avut, pentru o clipă, impresia că citesc ceva scris de mine. În capitolul „ Nabokov la Braşov” senzaţia de „deja- vu, deja entendu, deja vecu „ a fost legată de gândurile despre securiştii şi Securitate, de sfaturile mamei mele, aceleaşi ca cele ale mamei lui Cărtărescu : să nu vorbeşti ce nu trebuie, fiindcă ei mişună peste tot. Am găsit în „ Diavolul de hârtie ” povestea cu joaca de-a doctorul, trăită aidoma pe un balcon al casei părinteşti. Şi aş putea continua paralele găsite aproape în fiecare episod. Nu sunt coincidenţe, ci evidenţa că fiecare dintre noi se caută pe sine acolo unde nu se află, de teamă ca nu cumva să se găsească...şi că numai unii dintre noi realizează că... faptul că se cauta pe sine însuşi...înseamnă că deja s-a găsit.

Am văzut recenzii în care se afirmă că este o carte pentru tineri şi bătrâni, pentru bărbaţi şi femei, deopotrivă. Sentimentul meu este că femeile vor aprecia galanteria cuceritorului Cărtărescu, iar bărbaţii vor medita şi înţelege mai mult din ceea ce sunt femeile cu adevărat”.... asta pentru a vă face cunoscute câteva fragmente din miniţioasa expunere a lui Mihai Ricci.

Este remarcabilă introducerea în cadrul sărbătorilor a Zilei Culturii Naţionale, pentru că România s-a făcut cunoscută Europei în special prin cultură, prin scriitori şi creatori români. Unii...sunt deja adjudecaţi şi de alte culturi, Europa incluzându-ne oricum, cu tot tezaurul nostru cultural, între popoarele cu mulţi artişti valoroşi. La Atena această zi (15.01) va fi sărbătorită în mod festiv şi de Comunitatea română „Sfântul Ştefan cel Mare” din Atena, odată cu comemorarea a 161 de ani de la naşterea poetului naţional, Mihai Eminescu.

Ioana Diaconu