STRĂBATE CĂRAREA VISELOR ÎMPLINITE ÎNTR-UN FOTOLIU RULANT

    Interviu cu atleta, liderul motivaţional şi modelul Roxana Dobrică   Viaţa Roxanei Dobrică, o tânără cu dizabilităţi stabilită în Italia, a stat sub semnul extremelor. Pentru început,...
Viena

 

 

Roxana Dobrică

Interviu cu atleta, liderul motivaţional şi modelul Roxana Dobrică

 

Viaţa Roxanei Dobrică, o tânără cu dizabilităţi stabilită în Italia, a stat sub semnul extremelor. Pentru început, tânăra născută într-un sătuc din Judeţul Dolj şi-a ascultat inima, a fugit de acasă și s-a căsătorit, înainte de a împlini 18 ani. Peste puţin timp a devenit mămica adolescenţă a unui băieţel. Tânăra mămică a învăţat destul de devreme că o prea mare iubire nu se termină mereu cu aşa cum ne dorim. Ea a constatat că realitatea este total diferită de așteptările ei de adolescentă îndrăgostită și a decis să divorţeze şi să își crească singură copilul.

Lunând această decizie, nu s-a gândid niciodată că viaţa ei avea să se schimbe radical. Astfel, la vârsta de 24 de ani, în urma unui accident petrecut în Italia a rămas paralizată și a fost nevoită să accepte că v-a reuși să mai meargă niciodtă fiind nevoită să se deplaseze pentru tot restul zilelor folosind un scaun rulant.

Pentru oamenii obişnuiţi, viaţa ca persoană cu dizabilităţi pare aproape imposibilă. Nu și pentru Roxana Dobrică ! După o lungă perioadă de recuperare, după operaţii efectuate în Germania şi Italia, Roxana a depășit perioada cenușie a depresiei și a înţeles că trebuie să profite de faptul că este în viaţă şi a decis să lupte atât pentru ea, cât şi pentru fiul ei.

Recâștingându-și încrederea în sine, a început să scrie, să practice modelingul şi să facă sport de performanţă. La spitalul din Brescia, la Cologne în localitatea unde s-a stabilit, Roxana a întâlnit un grup de sportivi care practicau paraciclismul. Impresionată de performanţele lor a început antrenamentele ca amuzament, tot din amuzament a participat la primele concursuri. Exerciţiile intense şi voinţa incredibilă au ajutat-o să se cunoască mai bine și să atingă nivelul unor reușite sportive remarcabile. În cadrul concursurilor de handbike, Roxana a îmbrăcat de mai multe ori tricoul de învingătoare iar în momentul de faţă se pregătește pentru Jocurile Paralimpice ce se vor desfășura la Tokio, peste 2 ani.

Roxana Dobrică, are îndeletniciri variate : este  fotomodel, scrie, fiind autoarea unor cărţi de literatură motivaţională iar în timpul liber, merge la spitalul unde a fost internată pentru a-i motiva pe pacienţii înternaţi acolo. Ea reuşeşte să le demonstreze că succesul şi dizabilitatea sunt, şi vor fi compatibile, mereu, dacă pe lângă dorinţa de a trăi frumos şi demn, voinţa înfloreşte tocmai atunci când timpul pare să se fi oprit în loc.

 

Liliana Moldovan (L.M.) : – Vom începe acest interviu pornind de la una dintre realizările tale de excepţie şi anume  la evenimentul de paracilism de la Palm Springs din California. Ce a însemnat pentru tine participarea la acest eveniment sportiv de anvergură?

Roxana Dobrică (R.D.) : – Anul trecut a fost anul schimbării pentru mine. Mi-am îmbrăţişat viaţa, am iubit schimbarea, şi am acceptat sa trăiesc cu provocarea. Am văzut ca încă pot sa fac multe lucruri frumoase, că pot să visez, să ma bucur de viaţă şi să am curajul de lupta pentru a-mi atinge scopurile.

Handbike este o bicicleta construită special pentru persoanele care nu pot să îşi folosească membrele inferioare. S-a născut ca un instrument adaptat pentru a se putea deplasa în condiţii de siguranţă şi în mod independent, devenind apoi, datorită distribuţiei sale importante în ultimii ani, unul dintre cele mai populare sporturi pentru persoanele cu handicap şi, de asemenea, fiind un sport care a trezit interesul presei.

Pedalând cu mânile, este chiar distractiv! 

Aveam un vis pe care-l ţineam într-un sertar al sufletului – să ajung în California. Aşa că, văzând că încă pot să fac atâtea lucruri m-am pus la încercare şi am început să îmi organizez vacanţa Statele Unite. Mi-am făcut bagajul, mi-am luat bicicleta, biletul şi , am plecat. A fost o experienţă minunată. Am rămas în San Diego, California , pentru trei luni unde m-am antrenat, dar am şi vizitat multe locuri minunate. Mi-am făcut mulţi prieteni în perioada asta. Americanii chiar sunt nişte oameni buni.

Am locuit cu minunata familie Enge, care, m-a ajutat cu cazarea, oferindu-mi o camera în casa lor primindu-mă călduros în familie.

Un lucru important a fost contactarea Fundaţiei: Challenge Athletes Foundation (CAF), San Diego, unde am fost primită, de asemenea,cu braţele deschise, membrii ei invitându-mă la numeroase evenimente. M-au prezentat multor persoane. Mi-am făcut noi prieteni cu care ţin legătura şi la ora actuala.

Acolo am participat la un maraton ( Carlsbad Marathon ) şi am avut curajul de a mă arunca într-o provocare şi mai mare la acel timp : Turul de la Palm Springs, unde aveam de ales să pedalez 10 mile, 25 mile, 50 mile sau 100 mile. Am ales ce era mai greu – au început să îmi placă  provocările şi am reuşit să parcurg cele 100 mile (160km ) cu bicicleta mea, pedalând cu mânuţele mele, timp 8 ore şi 30 minute.

A fost o experienţă  experienţă incredibilă dar satisfacţia cea mare am simţit-o atunci când am reuşit să termin toţi aceşti km, când am realizat că am ajuns la finalul turului, atunci când m-am simţit cea mai puternică femeie din lume. Odată terminat turul de Palm Springs eram aşa de obosită încât nu am putut să fac transferul din bicicleta în scaunul meu cu rotile până când nu am dat gata două batoane de cereale care mi-au dat ceva forţă. Ştiind că durerea în braţe şi oboseala o voi simţi mai rău a doua zi, am hotărât să nu rămân la hotel pentru următoarea noapte, aşa ca m-am pus în maşina şi m-am întors “ acasă ”, conducând mai bine de 3 ore. A fost o zi lungă dar cu mari satisfacţii .

 

L.M. : – Cum ai ajuns să practici acest sport? Cine te-a inspirat ? Unde, cu cine şi cât timp te antrenezi?

R.D. : – Timp de mulţi ani, trăiam cu gândul că am nevoie de ajutor constant. Eram dependentă de cei din jurul meu. Într-o zi, acum doi ani, m-am trezit şi am luat o decizie care a schimbat cursul vieţii mele. Nu mai rezistam să mă trezesc dimineaţa cu acelaşi gând, că mă ridic din pat pe picioarele mele şi aveam dezamăgirea de a mă trezi şi a mă afla în scaunul meu rulat.

Am cerut să fie internată din nou în clinica Domus Salutis din Brescia, Italia, unde mai fusesem internată de câteva ori. Ştiam că acolo este locul de unde pot sa dau start vieţii mele. Ştiam că  trebuia să fac acest lucru cu ani în urmă.

Am întâlnit un grup de sportivi paraciclişti. Mi-au arătat ce înseamnă să îţi îmbrăţişezi limitele şi să le depăşeşti ; mulţi dintre erau, de asemenea în fotoliu rulant, dar complet independenţi, mergând în şcoli pentru a vorbi cu copiii despre viaţa cu dizabilităţi, practicând sporturi adaptive şi vorbind despre siguranţa rutieră.

Aşa a început anul 2017 pentru mine, când eu habar nu aveam ce înseamnă paraciclism, dar intrând în această lume a sportului, cunoscând atâţia oameni frumoşi şi trăind atâtea emoţii m-am gândit; cum ar fi ca EU să particip şi să-mi reprezint ţara la jocurile Olimpice de la Tokyo în 2020.

Am început cu începutul şi am făcut ANTRENAMENT.

Un antrenament dur, care mă făcea să plâng. Dureri musculare, de articulaţii, oboseală dar nu m-am dat bătută chiar şi fără un antrenor care să îmi facă un program de antrenament corect, eu am continuat să pedalez pe străzile Italiei în mijlocul traficului riscându-mi viaţa zi de zi.

Cu cât îmi era mai greu, cu atât îmi doream mai mult să îmi ating scopul. Încă sper că o sa reuşesc. Am această  şansă şi vreau să profit de ea. Am câştigat Turul Italiei la handbike în 2017.

Acum am trecut la următorul nivel şi am început sa mă antrenez mai serios având un bun antrenor şi urmând un program bine stabilit. Am început pregătirea pentru Tokyo 2020. Preşedintele Federatiei de Ciclism a României mi-a dat deja disponibilitatea de a participa la mai multe competiţii internaţionale în 2019, unde trebuie să concurez pentru a strânge punctele necesare calificării la jocurile paralimpice.

Tot ce rămâne este să muncesc din greu şi să am rezultate bune. Să aduc medalii acasă.

 

L.M. : – Concomitent cu activităţile sportive, practici modelingul dar eşti şi lider motivaţional. Cum reuşeşti să  aloci timp unor activităţi atât de solicitante şi atât de diferite? 

R.D. : – Încă din 2016, când am hotărât să îmi schimb viaţa am acceptat şi oferta de a deveni model pentru agenţia Iulia Barton Inclusive din Roma şi de a participa la Milano Fashion Week, prezentând îmbrăcămintea unor designerilor proeminenţi. Când am decis să privesc viaţa cu ochii pozitivi, lucrurile bune au început să apăra în viaţa mea.

De asemenea, am devenit speaker motivaţional, fiind invitată la şcoli locale, cluburi şi chiar la Parlamentul României la Bucureşti.

Pare a fi greu, dar dacă tot ceea ce faci, faci cu drag, atunci devine o plăcere. Modelingul este un “ răsfăţ “. Nu îmi ocupă foarte mult timp, două defilări pe an, câteva şedinţe fotografice şi nişte interviuri. Iubesc să defilez pe podium, iubesc să fiu în compania echipei de la agenţia Iulia Barton, să petrecem zile împreună.

Acest job îmi oferă emoţie, lacrimi de fericire, este un job care m-a ajutat să înţeleg ca în picioare sau aşezată, sunt frumoasă oricum.

Modelingul se referă doar acele femei, înalte, frumoase, care defilează pe tocuri de 10-15cm, moda înseamnă elegantă şi atitudine.

Lider motivaţional? Nu ştiu dacă mă pot numi aşa dar îmi place să merg în şcoli  unde stau de vorbă cu studenţi de toate vârstele şi încerc să le arăt o parte a vieţii pe care mulţi dintre ei nu o cunosc. Încerc să le povestesc despre experienţele mele, cu speranţa că vor acorda mai multă atenţie, pe viitor, siguranţei pe străzi. Încerc să le arăt ca o persoană cu dizabilităţi trebuie acceptată şi primită în comunitate, ca orice altă persoană, pentru că, în afara de faptului că ne deplasăm diferit, suntem la fel. Le vorbesc despre sport şi despre importanţa lui în viaţa oricărui individ.

 

L.M. : – Înainte de accident ai mai participat la evenimente de fashion sau ai practicat vreun sport? 

R.D. : – Înainte de accident eram cu totul altă persoană care nu mai are nici cea mai mică legătură cu ceea ce sunt azi. Până la vârsta de 17 ani am fost o copilă, după aceasta vârsta m-am gândit ca sunt pregătită sa devin femeie si totodată , mamă. La 24 ani viata s‑a schimbat iar următori 7 ani am fost o alta persoană iar de doi ani încoace sunt din nou  alta.

Ceea ce sunt acum mă defineşte în totalitate. Ceea ce sunt acum, este ceea ce vreau să fiu. Mi-a trebuit o viaţă să mă descopăr, dar am reuşit iar asta este ceea ce mă bucura.

Am devenit o persoană foarte ambiţioasă şi nu doresc să mă opresc până nu îmi ating scopurile. Acum am înţeles că fericirea nu există fiind pe picioarele tale, la propiu, ci fiind pe picioarele tale, la figurat. Visele mele sunt chiar mai mari acum şi nimic nu mă mai sperie. Ştiu că viaţa nu este uşoară dar nici măcar nu vreau să fie.

Am atins în punctul în care prin alegerea unor obiective greu de realizat îmi dovedesc tot timpul că pot şi simt acea mare satisfacţie, atunci când am ajung unde mi‑am dorit. Pentru mine, viaţa este o provocare constantă, o provocare care îmi dă emoţii şi mă face să lupt.

Dacă cineva mă pune să aleg între viaţa care o am acum, într-un scaun cu rotile, cu mintea mea, cu visele mele, obiectivele mele, şi ceea ce a fost înainte de accident, aleg viaţa de acum, fără nici o îndoială. Este adevărat, că am fost foarte tânăra având doar 24 de ani, când totul s-a schimbat, este adevărat că, chiar dacă as fi fost în picioare, spre deosebire de ceea ce a fost, cu ceea ce ar fi fost după nouă ani, acum aş fi fost orice altcineva, dar sunt destul de sigură că, dacă aş fii fost în picioare, Roxana de astăzi nu ar fi existat, pentru că Roxana de astăzi a văzut atât de multe lucruri în ultimii ani, lucruri care m‑au  făcut să gândesc într-un mod diferit. Roxana de astăzi este ceea pe care o vreau, cu toată suferinţa pe care am trăit-o, cu lacrimile pe care le-am vărsat, cu experienţele mele, cu durerea pe care am simţit-o, cu dezamăgirea de care am avut parte,  cu tot, absolut cu tot ceea ce am văzut până în prezent. Pentru că eu sunt această persoană mulţumită tuturor lucrurilor prin care am petrecut în viaţă. Acum, mai mult decât oricând ştiu să apreciez lucrurile mărunte, ştiu ce înseamnă să iubeşti, ştiu ce vreau de la viata mea, ştiu să respect şi ştiu să râd.

Unul dintre visele mele este ca într-o zi să fiu capabilă de a şi pe ajuta alţi oameni, vorbindu-le despre experienţa mea, pentru a-i face să înţeleagă că orice este posibil în viata. Vreau să ajung într-o zi în care toată suferinţa pe care am trăit-o, să fie un punct de referinţă pentru alţii.

Ceea ce am învăţat este: Se ridică întotdeauna un curcubeu în ochii celui care a plâns mult.

 

L.M. : – Destinul tău s-a schimbat radical la vârsta de 24 de ani, când, în urma unui accident ai rămas paralizată. Cum ai reuşit şi de cât timp ai avut nevoie pentru a accepta că ai intrat în rândul persoanelor cu dizabilităţi?

R.D. : – Este adevărat, la vârsta de 24 ani viaţa mea s-a schimbat radical. Într-o singură tot ce a fost a luat sfârşit. Tot ce am trăit s-a oprit şi a început ceva nou. Noutatea asta era înfricoşătoare. O viaţa pe care nu o voiam. Blestemam ziua când s-a întâmplat. Întrebam zilnic “ de ce eu?”. Nu am dorit să accept. Nu puteam să accept o viaţă diferită de cea “normală”. Am suferit mult şi mi-au trebuit şapte ani să pot accepta că ceva ce s-a schimbat şi nu exista nicio cale de a mă întoarce la persoana care am fost. Să trăieşti într‑un corp paralizat, nu era ceva ce mă făcea fericită. Am avut şi am un motiv bun pentru a lupta cu destinul – fiul meu, Daniel! Nu ştiu dacă aveam tăria de a continua pe un drum atât de greu dacă el nu exista.

Un accident de maşina mi-a schimbat viata. Fractura la coloana vertebrală, măduva strangulată, paralizie completa de la piept in jos. Diagnosticul meu care nu l-am acceptat decât acum doi ani, chiar dacă eu trăiesc în acest corp “ lipsit de viaţă “ , deja, de 9 ani.

Leziunea mea spinală m-a aruncat  în ani de depresie. Nu am vrut să-mi accept condiţia, speram într-un miracol în fiecare zi, mi-am imaginat de „n” ori că m-am ridicat de pe scaunul cu rotile şi că mă plimbam din nou pe picioarele mele. Nu am acceptat persoanele cu dizabilităţi în jurul meu deoarece nu vroiam să mă văd pe mine însumi ca o persoană cu dizabilităţi. Nu puteam fi cineva care avea un corp paralizat!

Timp de mulţi ani, trăiam cu gândul că am nevoie de ajutor constant. Eram dependentă de cei din jurul meu.

Intr-o zi acum doi ani, m-am trezit şi am luat o decizie pentru a schimbat cursul vieţii mele. Atunci când am înţeles că am avut  şansa de a supravieţui şi eu trebuie sa profit de ea. Am înţeles că fericirea este o alegere iar această alegere depinde doar de mine.

 

L.M. : – Deciziile pe care le-ai luat în viaţă au stat sub semnul personalităţii tale puternice şi firii tale rebele. Există decizii pe care le regreţi sau lucruri pe care le-ai face altfel?      

R.D. : – Nu cred ca exista cineva care sa nu aibă cel mai mic regret pentru ceva ce a făcut în trecut. Poate că am regrete, dar cum am mai spus, toate acele experienţe m-au făcut sa devin persoana de azi şi atunci pot să spun ca îmi accept toate deciziile din trecut, fiind lecţii de viaţa. Cine nu a greşit? Oare există cineva care nu are un “schelet“ în şifonierul personal? Oare este cineva perfect în lumea asta? Mă gândesc că datorită mie poate au suferit anumite persoane, dar pot să spun, că dacă am făcut ceva ce nu era bine, a fost inconştient. Acum îmi dau seama de impactul greşelilor mele. Dar ştiu că nu pot schimba nimic din trecutul meu şi merg mai departe fiind mai atenta la ce decizi iau pe viitor. Poate că voi mai greşi, doar să greşeşti, este omeneşte .

 

L.M. : – Ai savurat pe deplin bucuriile succesului în domeniul sportiv,  ţi-ai asumat responsabilitatea creşterii  copilului tău în regim monoparental, eşti  model pentru o agenţie de fashion, ai învăţat să conduci un autoturism cu comenzi manuale, ce  urmează? Unde vrei să ajungi şi ce doreşti să realizezi în următorii ani? 

R.D. : – Toată atenţia mea este îndreptată spre Tokyo 2020. Muncesc din greu să ajung tot mai buna în ceea ce fac. Visez la un loc pe podium în competiţii internaţionale.

Poate că mai am şi alte proiecte, dar cel mai important este participarea mea la jocurile paralimpice. Sper să reuşesc sa mă calific. La ora actuala fac un curs de social media manager sperând să îmi găsesc un job care sa îmi permită să muncesc de acasă, să am timp pentru antrenament şi să pot pleca în deplasare pentru a participa la cât mai multe competiţii.

Un alt proiect frumos la care muncesc sa îl dezvolt este “Disabled Magazine “ o revistă online. Idea am avut-o în decembrie 2017. (Şi aici este o poveste frumoasă pe care o voi spune într-o zi )

Am creat site-ul disableddotpress.wordpress.com cu dorinţa de a oferi mai multe informaţii despre persoanele cu dizabilităţi din întreaga lume. Am vrut să le ofer tuturor posibilitatea de a ne inspira din povestirile altora, de a aduna informaţii despre tot ceea ce înseamnă viaţa cu dizabilităţi. Cu ajutorul altor câţiva amici, public aici articole frumoase în care, sper ca ceilalţi sa găsească motivaţia de care au nevoie.

Încerc să fac decât lucruri frumoase, care mă fac fericita, chiar dacă mai sunt unele dificultăţi cu care mă lupt.

M-am născut în 1985, am murit şi renăscut în 2009, dar am început să îmi trăiesc viaţa, abia în 2017… un salut tuturor!

 

Liliana Moldovan

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole