Tezaur viu: Un fost combatant al luptelor de la Cotul Donului, prof.C.I.Năstase, a urcat pe scara vieții până la ”borna102” ani!

In apropiere de orașul Mioveni- Argeș se află un interesant Muzeu etnografic, fondat și amenajat în interiorul Culei Racoviță de către prof.C.I. Năstase care, la 3 iunie 2017, a...
Inchirieri Auto Bucuresti

prof.C.I. Năstase (generalul)

In apropiere de orașul Mioveni- Argeș se află un interesant Muzeu etnografic, fondat și amenajat în interiorul Culei Racoviță de către prof.C.I. Năstase care, la 3 iunie 2017, a implinit 102 ani! Prin intermediul fiului său, prof. Constantin C. Năstase, am reușit să obțin un interviu cu această imensă statuie vie. Surprizător, deși a depășit ”suta”, interlocutorul meu este lucid și coerent în exprimare, având o memorie de invidiat.

 

-Bună ziua, dle profesor, sau dle general – nici nu stiu cum să mă adresez. Aș dori să aflu cât mai multe despre secretul vieții dvs, începând cu…Cotul Donului, acolo unde și-a pierdut viața și tatăl meu

– Și într-un fel, și în celălalt, tot eu răspund. Dar, până la Cotul Donului a fost cale lungă, așa că aș dori să încep cu toamna anului 1937, când am recrutat, intrând astfel în evidența forțelor armate. Am terminat Școala Normală Carol I în iunie 1938, iar după o vară plină de peripeții am primit ordinul de încorporare, astfel că, începând cu 10 noiembrie 1938, m-am prezentat la Regimentul 19 infanterie Caracal, din fostul județ Romanați. Ca infanterist, sub îndrumarea unor cadre militare de specialitate, am învățat primele secrete tactice și de specialitate, în primul rând am învățat să fiu corect, disciplinat, punctual și să-mi respect jurământul față de patrie și poporul român. Comandantul plutonului I în care am fost repartizat, locotenentul Jercan, era un ofițer foarte bine pregătit. Începuse zăngănitul armelor, nemții deja erau în război cu Austria, comandantul nostru a făcut cu noi instrucție la cataramă, atât ziua cât și noaptea în ținută de război până spre ziuă, iar când ne pregăteam să ne înapoiem la cazarmă, umpleam ranițele cu bolovani, mergeam pe jos cu cântec înainte marș și ajungeam istoviți.

 

-Chiar așa, ce rost aveau acei bolovani pe care-i aveați în raniță?

– Era, ca să zic așa, o școală a vieții. Cu bolovanii se pava curtea școlii. Am învățat cum se fac tranșeele și ce scop au ele, cum se fac gropile individuale și rolul lor, cum se amplasează mitraliera, pușca mitralieră, cum se trage cu pistolul, cum se lansează o grenadă și alte elemente tactice care în război ne-au prins bine. Când se zvonea că în unitate vine în inspecție un general, tot personalul școlii zbârnâia, astfel ca totul să fie la în ordine. După inspecție primeam niște recompense. Atunci, generalul nu-și aprindea țigara de la soldat ca acum, existau regulamente și reguli clare,care se și respectau cu sfințenie. La finalizarea școlii militare și după niște probe de specialitate riguroase, am primit gradul de sublocotenent. Am rămas concentrat cu Regimentul și ne-am deplasat cu Batalionul la Conacul Ciocardia, județul Brăila, unde am stat circa două luni, răspunzând de aprovizionarea cu alimente pentru popotă. De aici ne-am deplasat cu trenul în Basarabia, zona Cahul. Aici eram comandantul unui pluton de mitraliere antiaeriene. Odată cu Pactul Ribentrop-Molotov a trebuit să părăsim Basarabia. De la Fălciu unde am campat pentru circa o lună, ne-am deplasat pe valea Mureșului în zona Radna-Lipova-Odvoș-Șoimoș. În această zonă am rămas până la 23 iulie 1940, când am fost lăsat la vatră. Am fost numit învățător la Negru Vodă, județul Constanța iar la 8 martie 1941 am fost concentrat din nou, până la 7 aprilie 1941, apoi mi-am continuat activitatea de învățător.

 

-Dar, se pare, că nu ați zăbovit mult la catedră…

-Așa este! În 22 iunie 1941, am fost iarăși mobilizat. La 28 august 1941 am plecat pe zona de operațiuni cu Compania a VI-a la Odesa. Aici au fost lupte crâncene, astfel încât câmpurile de operațiune erau pline de ostași morți. Rușii au bombardat și mitraliat din dispozitive amplasate în tren, asemenea lupte crâncene s-au dat și la Dalnic. În luptele de la Odesa, Armata română a repurtat o victorie de răsunet asupra armatei sovietice, aceasta capitulând. Regimentul din care făceam parte și eu cu plutonul a mai rămas în Odesa, predând orașul altor unități române de ocupație. Pe 16 noiembrie 1941 am fost desconcentrat, plecând acasă, unde am găsit ordinul de numire ca învățător și director la Coșernița, județul Orhei, localitate aflată pe malul drept al Nistrului, unde mă deplasam cu… căruța. Comuna era învecinată cu localitatea Vadul lui Vodă, o localitate frumoasă, cu mulți români, harnici și ospitalieri. Școala de aici era nouă, prevăzută cu locuință pentru director. Elevii erau silitori și ascultători. Acolo am deschis o cantină unde mâncau masa de prânz 18 elevi sărmani. Alimentele le păstram în beciul Casei Popov, o casă mare cu etaj, cu beci spațios și răcoros, casă părăsită de stăpânii ei. La școală am deschis un punct sanitar necesar în caz de urgență pentru copii dar și pentru săteni. Am intenționat să deschid aici și un mic muzeu, dar nu am reușit… La această școală am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, învățătoarea Elena Siminel, fiica preotului Pavel și Sofia Siminel din Chișinău și verișoară primară cu Liza, mama I.P.S. Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului și Maramureșului. Activitatea ca învățător la această școală am cunoscut o întrerupere – de la 1 mai 1942 și până la 12 martie 1943, cât am fost concentrat și participant la campania de la Cotul Donului.

 

-In sfârșit, ați ajuns și la…Cotul Donului…

– Da, deoarece frontul rusesc se apropiase de Basarabia. Pe data de 1 mai 1942 am fost iar concentrat, deplasându-ne spre zona Cotul Donului. În ziua plecării era mare agitație, atât în curtea unității militare, cât și pe peronul gării Caracal. Lume multă adunată, femei cu copii în brațe, părinți, bunici, cu toții veniți să-i petreacă pe soții, copiii sau nepoții lor spre un drum necunoscut, de unde nimeni nu știa dacă se vor mai întoarce vreodată. Trenul, care ne aștepta în gară, era format din vagoane de persoane, dar și pentru vite (cai), armament și muniție, adică de toate câte sunt necesare în război. Când am fost invitați să ne urcăm în vagoane, pe peron s-a dezlănțuit jalea: plânsete, țipete, șiroaie de lacrimi… Era o despărțire cu multe necunoscute, plecam, dar nu știam dacă ne vom mai întoarce. Mă uitam și eu în zare să văd pe cineva din familia mea. Pe cine să văd însă când frații mei – Ion, Nicolae și Gheorghe – erau deja pe front, iar tata cu cine să-i lase acasă pe Sile și Leana, care erau mici ? Gospodăria era mare, greu de întreținut, așa că nici nu aveam pretenții să fie cineva pe peron. În schimb, aveam în dreptul inimii o iconiță cu Sf. Gheorghe, care birue balaurul, sfânt care sunt sigur că m-a protejat în tot acest periplu, numit război.

 

– Se pare că, în anumite momente ale vieții, Armata Domnului te poate apăra…

– Eu cred in Dumnezeu! Revin: trenul a mers pe ruta Caracal – Tighina – Krivoirog – Dnezpropetrovni – Stalino, acesta din urmă fiind un oraș industrial, unde ne-am cazat pentru o noapte. De aici ne-am deplasat pe jos, mâncând și odihnindu-ne pe marginea șanțului. Deplasarea către zona de operațiuni s-a făcut în marș forțat, cu pierderi mari în rândul cailor care tractau tehnica militară. Am ajuns în zonă, am ocupat poziția pe cota 106, pe malul drept al Donului, pe malul stâng aflându-se trupele sovietice. Vântul sufla mai mereu cu putere aducând ploi reci și furtuni de zăpadă, iar temperaturile coborau până spre minus 40 grade, încremenind totul în jurul său. Apărea o ceață formată din cristale mici de gheață albă, care ne produceau lacrimi ce înghețau pe obraz, pe mustăți sau pe bărbie. Această ceață reducea vizibilitatea la maximul 3-4 metri, fenomen care ținea aviația noastră și cea inamică la sol. În aceste condiții, eram obligați să stăm în defensivă, mai ales că de câteva zile ploua continuu, o ploaie măruntă și rece de te pătrundea până la oase, care trecea prin foaia de cort, mantaua se îmbiba cu apă, devenind grea și scorțoasă, iar apa se scurgea în bocanci. Tranșeele deveniseră adevărate bălți, apa trecând adesea dincolo de gleznă.

 

– Și totuși, în asemenea condiții vitrege, nu ați părăsit linia frontului…

– Stăteam ghemuiți cu arma la picior, cârciți în mocirla de pe fundul tranșeelor, apa zmârcâia în bocanci la fiecare mișcare a picioarelor. În aceste condiții, moartea acționa în fiecare ceas, în fiecare zi, fără intervenția inamicului. Într-o zi de joi, la mijlocul lunii noiembrie a anului 1942, iscoadele noastre ne-au informat că rușii se pregătesc pentru un mare atac în zona noastră din sectorul Klețcaia, sector apărat de trupele române. Ningea ușor. Ni s-a comunicat că geniștii ruși, îmbrăcați în costume albe de camuflaj, ridicaseră minele antitanc plasate în zonă de militarii români. În jurul orei 7,30 au fost auzite manevrele de armare a gurilor de foc a tunurilor și mortierelor. Era clar că urma ofensiva armatei ruse. Nu după mult timp, trompetiștii ruși au dat semnalul de atac. A fost iadul de pe pământ. Pământul a început să clocotească, gheața se transforma în mii de schije care, la rândul lor, loveau nemilos pe cei care erau în zonă, zgomotul era infernal și putea fi auzit de la zeci de kilometri. După aproximativ a oră de bombardamente, care din fericire pentru noi nu și-au atins ținta datorită condițiilor meteo, rușii neputând regla cu precizie tirul tunurilor și al mortierelor, a avut loc înaintarea diviziilor de pușcași, însă fără sprijinul tancurilor T34. Tirul tunurilor și al mortierelor ruse a fost reglat pe linia a doua de apărare a armatei române. Infanteria română, prost echipată și zguduită de bombardamentele nimicitoare, s-a ridicat din tranșee și a ripostat cu mare curaj, astfel că atacul rușilor a fost respins. Când rușii trăgeau cu katiușa, noi știam, întrucât ei își retrăgeau trupele de pe pozițiile ocupate, astfel încât să iasă din zona de atac. Plutonul pe care-l conduceam era dotat și cu un tun antitanc Bofors. Când mergeam prin tranșee, treceam pe sub țeava tunului antitanc. Asupra noastră se trăgea și cu katiușa, iar aviația inamică ne bombarda. Au urmat și alte atacuri ale infanteriei ruse, dar și acestea au fost respinse cu mare curaj de soldații români. Însă rușii, la următoarele atacuri, au sprijinit infanteria cu formațiile de tancuri. Cu toate pierderile suferite de ei – în oameni și tehnică militară – inclusiv tancurile rusești scoase din luptă de tunul Bofors, pe care-l deținea plutonul nostru, tun deservit de sergentul Popescu Ștefan..,

 

– Pe acest sergent nu-l chema, cumva, Popescu Vasile, tatăl meu?

– Nu, îmi pare rău, dar am cunoscut mulți alți prahoveni, care mi-au fost colegi de armă… Din păcate, câteva grupuri de tancuri ruse au reușit să străpungă linia de apărare română. Alte  formații de tancuri și cavaleria rusă au atacat din nou Corpul 4 de armată română din sectorul Klețkaia, nelăsându-ne să ne regrupăm, astfel încât au reușit să zdrobească apărarea din sectorul român, încercuindu-ne. Datorită condițiilor meteo total nefavorabile, ceață înghețată deasă, aviația germană nu a putut să se ridice de la sol și să ne sprijine. Din cauza pierderilor mari, frontul român nu a mai putut rezista și păstra poziția cucerită anterior cu mari sacrificii și, din acest moment, câțiva dintre noi am reușit să ieșim din încercuire, urmînd acum dezastrul retragerii prin stepele Donului. Mai târziu am aflat că generalii ruși desfășuraseră în zona sectoarelor noastre 3500 tunuri, obuziere grele, catușe, toate pentru a deschide calea unui număr de 12 divizii de infanterie, trei corpuri de tancuri T34 și a două corpuri de infanterie.

 

-Faptul că sunteți în viață înseamnă că ați reușit până la urmă să ieșiți din această încercuire…

– Cu greu, dar am reușit să ies din încercuire, împreună cu ordonanța mea, retragere spre patrie care a avut loc spre sfârșitul lunii ianuarie 1943. Nu după mult timp am mai recuperat șase ostași, cinci soldați și un sergent, cu care am pornit spre țară, pe drumul pribegiei, prin stepele rusești. Gerul era pătrunzător, asociat cu-n vânt care sufla cu putere și atât de sălbatic, specific stepele rusești, aducând furtuni de zăpadă și-un ger de crăpau pietrele. Să te retragi în plină noapte, pe un ger cumplit care încremenea totul în jurul său și cu inamicul în spate, nu este o glumă. Istoviți de drum mergeam mai departe zi și noapte fără de răgaz, oboseala mă făcea să ațipesc în mers ca într-o fracțiune de secundă să mă visez acasă între ai mei, lângă sobă, în pat sau la masă și tresărind în aceași secundă îmi pierd echilibrul, cad în genunchi și mă trezesc în bezna nopții în vuietul vântului, departe de țara mea, departe de satul meu, departe de casa părintească. Ochii lăcrimau, lacrimile înghețau pe obraz, vântul ne biciuia fără milă. Picioarele atârnau grele ca plumbul, amorțeau, nu le mai simțeam. Cu țurțurii de gheață pe obraz, pe bărbie și mustăți ne deplasăm mai departe.

 

-Patria vă chema să reveniți acasă, dar pe drumurile astea străine cum ați rezistat?

-Ne-am amăgeam foamea cu orzul găsit la un colhoz părăsit de curînd, iar setea ne-o astâmpăram mâncând zăpadă. În drumul nostru spre patrie am dat peste o tabără militară la Crasnâi Luci, care făcea parte tot din divizia noastră, unde am întâlnit pe consăteanul meu Costache Ion (Nelu) care făcea parte dintr-un regiment de artilerie. Ne-am îmbrățișat și ne-am povestit fiecare întâmplările. Să te întâlnești cu un consătean în timp de război este ca și cum, te-ai întâlni cu fratele tău. Ne continuăm drumul.

 

– O întâmplare…întâmplătoare, continuați vă rog?

-În pribegia noastră spre patrie am intrat într-un zăvoi întunecat, acolo vântul și gerul de crăpau petrele a fost mai blând cu noi, care stăteam fiecare pe unde puteam, căci oboseala, foamea și setea ne copleșeau. La un moment dat, prin luminișul din zăvoi am zărit un grup de militari. Inimile noastre s-au făcut cât un purice. Atât ne-a fost, considerând că ar fi un grup de sovietici. Însă, pe măsură ce se apropiau, se distingea clar că era tot un grup de ostași români din divizia XI. Ajunși la noi, ne-am salutat, ne îmbrățișat și ne-am povestit situația în care ne găseam. Locotenentul de la un regiment de la Vâlcea, lansat ideea „ Să dăm jos tresele”, pe motiv că „ rușii omoară ofițerii”, aluzie la pădurea Katin – Polonia, unde rușii au omorât 25000 de ofițeri polonezi. Ca la o comandă, ne-am tăiat cu lama de bărbierit tresele, mai întâi de la mantale, unul la celălalt. O tresărire m-a cuprins, și-n sinea mea mi-am zis: De ce eu singur să mă degradez și să uit consemnul și jurământul de ofițer ?, primul lucru învățat la școala de ofițeri din Ploiești ?! Nu ! Nu ! Nu se poate ! La veston nu mi le mai tai. Ulterior, am vrut să pun tresele tăiate la loc, dar nu am avut nici ac, nici ață, doar niște bolduri cu ajutorul cărora am pus tresele la loc: sunt ofițer și de-o fi să mor, să mor ofițer și nu ca un laș !

Grupul meu, format dintr-un sergent, cinci ostași și ordonanța mea, Ionescu Gheorghe, mergea prudent mai departe spre țară. O bubuitură de obuz a spart însă liniștea, dar ne-am continuat drumul pribegiei. După câteva zile am intrat într-un sat din Ucraina. Am bătut la ușa unei gospodării ca să ne deschidă ușa. O femeie ne-a privit neîncrezătoare, dar în cele din urmă ne-a poftește în casă, în care mai erau două femei și un bătrân ( tineretul era concentrat pe front ). Femeia ne-a servit cu câte o cană de lapte dulce. Căldura din casă ne-a îmbiat la somn. Frânți de oboseală și toropiți de căldură ne-am trântit cu toții pe rogojina așternută pe jos și am adormit buștean. N-au trecut mai mult de 30 minute și ne-am trezit cu gazda speriată strigând :„sculați-vă și plecați cât mai repede că vine armata sovietică peste noi” . Atacul furibund al sovieticilor străpunseseră linia de apărare și intraseră în sat cu trupe motorizate. Surprinși, am sărit ca arși. În grabă ne-am echipat și am părăsit casa, nu înainte de a-i mulțumi gazdei pentru ospitalitate, care ne-a condus pe o potecă lăturalnică, pentru a nu ne întâlni cu trupele sovietice. Afară începuse să ningă cu fulgi mari, vântul ne bătea în față, iar în depărtare se auzeau focuri de armă. Ne-am continuat drumul, am trecut Nistrul pe la Tighina, unde am îngenunchiat, am sărutat pământul strămoșesc și am zis rugăciunea Tatăl nostru: „ Astăzi m-am născut a doua oară, mulțumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viață din iadul de pe pământ ”. Eram numai piele și os, plini de păduchi și murdar. Ne-am îmbarcat într-un tren militar cu care am ajuns la Regimentul 19 infanterie Caracal. Aici a urmat un control medical amănunțit, în urma căruia am fost găsit grav bolnav la plămâni și internat la Spitalul Militar Craiova. După o perioadă lungă de spitalizare, Regimentul a hotărât să mă lase la vatră pentru recuperare.

După terminarea războiului, a urmat regimul comunist, în care cei care au luptat pe front, veteranii de război nu prea au fost băgați în seamă. După decembrie 1989, Parlamentul României a reconsiderat meritele veteranilor de război, astfel încât a apărut Legea44/1994, prin care veteranii de război au primit și anumite drepturi care de-a lungul anilor au fost ciuntite continuu, cu toate că veteranii de război sunt din ce în ce mai puțini.

După Campania de la Cotul Donului am fost avansat la gradul de locotenent, apoi la gradele de locotenent major, căpitan, maior, locotenent colonel și colonel – în 2008. În data de 17.12.2015, prin Decret Prezidențial nr.1026, pentru merite deosebite, am fost avansat la gradul de general de brigadă cu o stea (în retragere).

Mândru de tatăl său, prof. CC Năstase a sărbătorit, în fiecare an, aniversarea Prof.CI Năstase.  Anul acesta, la 3 iunie, a lansat, intr-un cadru festiv, la Casa de cultură Racovița, cartea sa ”Prof. CI Năstase – un secol de viață”.

Ioan POPESCU

Banner 3
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole