Titu Maiorescu şi grobianu-i plagiator din „Condiţiunea materială a poeziei“ în 2017

Opera de estetician şi de critic / istoric literar a lui Titu Maiorescu îşi arată rigoarea proiectului şi stilisticele-i peceţi de aur încă din orizontul de primăvară al anului...
Ion Pachia-Tatomirescu
Viena

Opera de estetician şi de critic / istoric literar a lui Titu Maiorescu îşi arată rigoarea proiectului şi stilisticele-i peceţi de aur încă din orizontul de primăvară al anului 1867, spre a-şi înrăzări apoi – în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea – admirabilele studii ce au trasat direcţia modernă în cultura valahă dintre anii 1860 şi 1917 * : «O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867» (în revista Convorbiri literare, anul I, nr. 1 / 1 martie 1867) / «Poezia română. Cercetare critică. Urmată de o alegere de poezii» (Iaşi, 1867), «Asupra poeziei populare» (în revista Convorbiri literare, anul al II-lea, nr. 22 / 15 ianuarie 1868 ‒ cf. MCrit-1966, pp. 1 / 10; HDplr, 85 sq. / PTConv-2527), «Direcţia nouă» (1872), «Literatura română şi străinătatea» (1882), «Comediile d-lui Caragiale» (1885), «Poeţi şi critici» (1886), «În lături !» (1886), «Eminescu şi poeziile lui» (1889), «Leon Negruzzi şi Junimea» (1890), «Ioan Popovici-Bănăţeanul» (1895), «În memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina (1898), «Oratori, retori, limbuţi» (1902), «Poeziile d-lui Octavian Goga…» („fevruarie 1906“), «Povestirile d-lui Mihail Sadoveanu…» („martie 1906“), «Nuvelele d-lui I. A. Brătescu-Voineşti…» („martie 1907“),«În chestia poeziei populare…» („mai 1909“) etc. (cf. MCrit-1908 / MCrit-1966).

Multe dintre tezele lui Titu Maiorescu din secolul al XIX-lea îşi dovedesc valabilitatea / viabilitatea şi dincoace de trecerea „furtunosului“ secol al XX-lea.

O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Publicat de Titu Maiorescu în primul număr al revistei «Convorbiri literare» (Iaşi, anul I, nr. 1 / 1 martie 1867), apoi în volumul apărut acelaşi an, «Poezia română. Cercetare critică. urmată de o alegere de poezii» (Iaşi, 1867), studiul «O cercetare critică a poeziei române de la 1867» este alcătuit din două părţi:

(I) Condiţiunea materială a poeziei (cu „subcapitolele“: «Teorie», «Cuvinte mai concrete», «Epitete», «Personificări», «Comparări şi metafore» şi «Poezia politică»);

(II) Condiţiunea ideală a poeziei (cu: «Teorie», «Grabnica mişcare», «Exagerarea», «Diminutivele», «Culminarea» şi «Rezumat»).

În prima parte a acestui studiu, Condiţiunea materială a poeziei, Titu Maiorescu abordează categoria estetică a frumosului în poezia valahă şi în cea universală:

«Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul» (MCrit, I, 9).

Spre deosebire de ştiinţe ‒ care relevă adevărul prin mijloace de cercetare aplicată ‒, poezia / artele, după cum subliniază în 1867 Titu Maiorescu, se constituie drept „estetic adevăr“, drept «idei manifestate în materie sensibilă» (ibid. / s. n.).

Fiecare artă are materialul ei specific prin care îşi „încorporează“ ideea sensilibizatoare de suflet şi purificator-înălţătoare de spirit în direct-proporţionalitate, mai întâi, în „artistul-autor-prim-trăitor“, şi, apoi, în Distinsul Receptor:

«…astfel, sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri; numai poezia (şi aici vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei»;

trebuie reţinut faptul că «toate cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare»;

«colorile picturei sunt dar un adevărat material, asemenea sonurile muzicei, piatra sculpturei; însă cuvintele poeziei sunt de regulă numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu»;

materia / materialul în care operează / modelează poetul nu se găseşte „în exterior“ ‒ ca pentru autor-sculptor / pictor / muzician ‒, ci „în interior“, în cuvinte (semnificanţi / semnificaţi, dar ca în clasicism / romantism, ori ca în parnasianism / simbolism, nicidecum ca materie decurgând din cuvânt / noncuvânt, potrivit principiului estetic al paradoxismului de după 1965:

«…materialul poetului nu se află în lumea din afară; el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se compune din imaginile reproduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice» (MCrit, I, 10).

O fotografie a lui Titu Maiorescu (cf. CILR, 412) din orizontul anului 1880.

De fapt, primacondiţiune materială, sau mecanică“, adică rostirea (în comunicarea obişnuită / nonpoetică de cuvinte) aparţine (exterior / interior, prin aparatul fonator) tuturor oamenilor, dar ‒ graţie numai celor hărăziţi a fi poeţi ‒ pentru a produce o poezie, rostirea / scrierea de cuvinte obligatoriu trebuie să genereze catharsis:

adică «…să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului; şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi; cuvântul prozaic este chemat a-mi da noţiuni, însă aceste noţiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, şi pot constitui astfel un adevăr şi o ştiinţă, dar niciodată o artă şi o operă frumoasă; frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învălită şi încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă forma aceasta.» (MCrit, I, 11).

În ceea ce priveşte mijloacele poetice care să sensibilizeze Distinsul Receptor, Titu Maiorescu recomandă «alegerea cuvântului celui mai puţin abstract» (MCrit, I, 14); ilustrează aserţiunea cu exemple din Andrei Mureşanu («N-ajunge iataganul barbarei semilune»), Schiller, Camoëns, La Fontaine, Shakespeare şi Victor Hugo

(şi, în paranteză fie spus, nu neapărat numai către cei cuprinşi de „cosmopolitismită citatologică“, maladie multiseculară „pe la noi“: Titu Maiorescu se dovedeşte a fi un mare patriot valah până şi în ordinea „citatelor“ / „citărilor“, aducând în „panoul central al aserţiunii“, mai întâi, autorul din Patria lui culturală / spirituală, apoi pe cei străini, ştiindu-se bine că dacă nu eşti profund-naţional, nu ai cum să fii universal).

Al doilea mijloc utilizat de poeţi pentru sensibilizarea Distinsului Receptor este cel desemnat prin sintagma teoretic-literară de epitet ornant; conceptul este ilustrat cu grăitoare exemple din poezia naţional-valahă şi universală, din Homer, Shakespeare (Macbeth – «Căci fiecare pune degetul ciuntit / Pe zbârcitele buze»), Alecsandri (Groza: «Galben ca făclia de galbenă ceară»), Andrei Mureşanu, D. Bolintineanu ş. a.

În al treilea rând, Maiorescu pune personificarea, «condiţiune neapărată a frumosului poetic»; şi de această dată exemplifică din Homer («săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inimică»), Horaţiu, Sofocle, Shakespeare, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu («Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc»), Iancu Văcărescu ş. a.

În al patrulea rând, esteticianul recomandă „comparaţiunea, metafora, în general, tropul“, cu accentuarea faptului că exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare nu se poate face decât în acest chip, folosind epitete, personificări, metafore, comparaţii, poetul salvându-şi astfel comunicarea de la limbajul banal de zi cu zi, limbaj comun tuturor.

După cum s-a mai relevat, condiţiunea materială a poeziei rezidă în utilizarea de către poet a celor mai plastice, a celor mai revelatorii / sinestezice figuri de stil, spre a produce în Distinsul Receptor catharsisul (supra).

În partea a doua a studiului din 1867, Condiţiunea ideală a poeziei, Titu Maiorescu atrage atenţia asupra unei vechi împărţiri a obiectelor gândirii umane: obiectele lumii interioare / sufleteşti şi obiectele lumii exterioare / fizice:

«astfel, toate obiectele gândirii, fie externe, fie interne, se pot privi împreună şi se pot apoi deosebi dintr-un alt punct de vedere: în obiecte ale raţiunii reci sau logice şi în obiecte ale simţimântului sau pasionale, deosebire întemeiată pe cunoscuta dezbinare între minte şi inimă» (MCrit, I, 34).

„Condiţiunea ideală a poeziei“ este aşadar exprimarea întotdeauna a sentimentelor profunde, a pasiunilor, purificând sufletul, înăltând spiritul uman:

«frumoasele arte şi poezia mai întâi sunt al inteligenţei repaos»; «în această stare a inteligenţei active se coboară arta ca o mângâiere binefăcătoare; ea prinde atenţia neliniştită şi agitată spre infinit şi înfăţişându-i o idee mărginită în forma sensibilă a frumosului, îi dă liniştea contemplativă şi un repaos intelectual» (ibid.).

Trei sunt maiorescienele calităţi ideale ale poeziei:

(1) dinamica trecerii de la o idee la alta şi «în genere o mişcare abundantă a gândirii»;

(2) dezvoltarea grabnică şi crescândă spre culminarea finală («strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare» – MCrit, I, 73);

(3) hiperbolizarea realului

‒ şi asemănarea «între poezie şi pasiune este un fel de exagerare a gândirii; orice simţimânt produce o încordare extraordinară a înţelegerii momentane şi sub presiunea ei ideile lucrează asupra conştiinţei noastre cu acea energie caracteristică al cărui rezultat este mărirea obiectelor şi perceperea lor în proporţii şi sub colori neobişnuite»; «din aceea că poezia, ca şi pasiunea, măreşte obiectul şi se înalţă într-o sferă mai distinsă, rezultă ex contrario, că ea trebuie să se ferească de micşorare şi de înjosire; vorbind mai întâi de defectul micşorării, atingem o chestiune destul de importantă pentru poezia română actuală: chestiunea diminutivelor; formele de substantive şi adjective în ică, ţică, şică, oară etc. sunt astăzi viţiul contagios de care sufer mai toate poeziile române; câte scapă de înjosirea ideilor mor de boala diminutivelor» (MCrit, I, 60).

Titu Maiorescu amendează „linguşirile bizantine“ din textele poetaştrilor în care se întâlneşte „o abundenţă de diminutive“ de tipul: cruciuliţă, garofiţă, guriţă, Ioniţică, Mariţă, picioruşe, versuleţe etc.

(«Scumpa mea Mariţă, / Zâna mea din cer, / Ia dă-mi o guriţă / Asta-i tot ce cer / Ş-apoi Ioniţică…»; «De-ţi place, scumpă Lino, aceste versuleţe» etc. – ibid.), «terminaţiuni linse şi corupte», «forme de copii» etc.

Titu Maiorescu nu respinge tot „locul special al diminutivului“, aducând şi un exemplu de „bun diminutiv personificator“ din Goethe: «De sub pământ / Un ghiocel / Abia ieşise / Tinerel. / Veni o albină, / Gustă din el…» (ibid. / s. n.).

În finalul studiului «O  cercetare critică asupra poeziei române de la 1867», esteticianul certifică:

«…poezia cere, ca o condiţie materială a existenţei ei, imagini sensibile»; iar condiţia ei ideală rezidă în «simţiminte şi pasiuni» („trăiri la cea mai înaltă tensiune“ / „incandescenţă a firelor fiinţial-wolframice până la trecerea în starea fotonilor“); «din condiţiunea materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele, personificările şi comparaţiunile juste şi nouă şi totdeodată regula negativă ca poezia să se ferească de noţiuni abstracte; din condiţia ideală se explică mişcarea reprezentărilor, mărirea obiectului şi dezvoltarera grabnică spre culminare»; «totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflecţiuni» (MCrit, I, 79 / s. n.).

Titu Maiorescu mai ridică şi problema deontologiei critic-literare, având „menirea“ să certifice „modelele bune“:

«O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un câmp liber pentru îndreptare» (MCrit, I, 80).

Acest prim şi important studiu maiorescian de poetică mai dezvăluie şi antrenează totodată şi o funcţie „eminamente pragmatică“ a esteticii**.

 Bibliografia siglatăşi notele de sub asterisc :

  • HDplr = Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (17901982), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.
  • MCrit-1908 = Titu Maiorescu, Critice, I ‒ III, Bucureşti, Ed. „Minerva“, 1908.
  • MCrit, I, II= Titu Maiorescu, Critice (ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Domnica Filimon; introducere de Eugen Todoran), vol. I, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.
  • MCrit-1966 = Titu Maiorescu, Critice, antologie şi prefaţă de Paul Georgescu, text stabilit de Domnica Stoicescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966 (pagini A-5: 622).
  • PTConv-2527= Ion Pachia-Tatomirescu, «Convorbiri literare», în revista online, Confluenţe literare ‒ ISSN 2359-7593, directori-fondatori: Octavian Lupu / Bucureşti şi George Roca / Australia ‒, anul al VII-lea, ediţia nr. 2527, vineri, 1 Decembrie 2017 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1512118589.html.

* Variante ale întregului studiu, Titu Maiorescu şi deschiderile moderne ale culturii valahe dintre anii 1860 şi 1917, de Ion Pachia-Tatomirescu, pot fi aflate de Distinsul Receptor în revistele:

Rostirea Românească (Timişoara, ISSN 1224-0478, redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu), anul XI, nr. 4-5-6 / 7-8-9 (aprilie-mai-iunie / iulie-august-septembrie), 2005 (partea I : în paginile 154 – 162), şi (partea a 2-a) în nr. 10-11-12 (octombrie-noiembrie-decembrie) / 2005;

Noi, Nu ! (Cluj-Napoca, «revistă de atitudine şi cultură»), numărul din 24 decembrie 2008 ‒

cf. http://www.revistanoinu.com/arata/personalitati-simboluri/titu-maiorescu-si-deschiderile-moderniste-ale-culturii-literaturii-romane-dintre-1862-si-1917;

Confluenţe literare (ISSN 2359-7593, directori-fondatori: Octavian Lupu / Bucureşti şi George Roca / Australia), anul al VIII-lea, în şapte părţi, respectiv, în ediţiile 2584 ‒ 2590:

  1. 2584, 27 ianuarie 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1517025646.html;
  2. 2585, din 28 ianuarie 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1517107841.html;
  3. 2586, 29 ianuarie 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1517199367.html;
  4. 2587, 30 ianuarie 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1517284855.html;
  5. 2588, miercuri, 31 ianuarie 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1517374380.html;
  6. 2589, 1 februarie 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1517458532.html;
  7. 2590, vineri, 2 februarie 2018 ‒ cf. http://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1517549242.html.

** După un veac şi jumătate, şi Titu Maiorescu fu plagiat chiar cu nesimţire grobiană… Nu ţineam neapărat să-ţi adresez această „lămuritoare epistolă deschis-privitoare“, Distinse Receptor

(da, mi-aş fi dorit eu să nu fie „privitoare“, ci „privighetoare“, cum cu subtilă „bineţe“ ne-ar fi murmurat gândul de la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara-Dacia, „d-aici“ / „d’acia“),

pe care ţi-o trimit în astă dimineaţă de 31 ianuarie, 2018, „scrisoare deschis-privitoare“ spre a fi aşternută chiar şi sub acest titlu ca de zadarnică „jalbă-n proţap“: După un veac şi jumătate, şi Titu Maiorescu fu plagiat chiar cu nesimţire grobiană, în anul 2017, de mondialu de la Făurei-Brăila“ ‒,

„corespondenţă deschis-privitor-lămuritoare“, desigur, la „îndreptăţitu-ţi chestionar furtunos“ încredinţat telefonic în convorbirea-ne de ieri-seară.

Poate, şi pentru că, din răpciune-2017

‒ de când un fost alumn de-al meu mi-a dăruit cartea Iubiri înrourate, «antologie de poezie românească» întocmită de o poetă cacofonică (zămislitoare, între nenumărate altele, de „stih cu suflu genialoid“  ca, de exemplu, «Iar zorii îi cad în genunchi ca ciorchinii» / p. 6), Liliana Liciu, Făurei, Editura Liric Graph (ISBN 978-606-8835-14-3), „Colecţia Grai românesc“, 2017 (pagini A-5: 244), unde, în întregul paginii a patra (v. infra), găseşti „corpul delict“, adică „textul furat“ de poetastrul-pseudo-editor (de la Liric Graph de Făurei),Trandafir Sîmpetru (născut la 19 aprilie 1962, în Jîrlău-Brăila), sau „documentul indiscutabil“, „dovada fraudei intelectuale“ din studiul «O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867», scris / publicat de marele critic / estetician, Titu Maiorescu, în revista Convorbiri literare, anul I, nr. 1 / 1 martie 1867 ‒

şi până în prezent (cum, de altfel, chiar de câteva decenii), văzând că Legea împotriva plagiatorilor

(de dinainte de 1989, lege care, mai mult ca sigur, n-a fost abrogată şi potrivit căreia plagiatorul primea închisoare între şase luni şi trei ani)

nu s-a aplicatavalanşei de plagiatori-doctoranzi / doctori-miniştri / premieri din România“ şi ajungând la concluzia că „hoţia a devenit politică de stat democrat-junglier nu numai în Patria Noastră“

(vezi că am evitat să fac „rima nemerniciei: hoţiaRomânia“, deoarece, elementar-de-logic, nimeni şi niciodată nu trebuie să confunde Poporul / Ţara cu pătura corupt-conducătoare / distrugătoare / profanatoare impusă de hienizatoarele partide politice interne / imperial-externe respectivei Naţiuni),

am renunţat ladatoria de a sesiza

(exceptând doar „Instituţia Anti-Plagiat / Anti-Plagiatori“ fondată de Alexandru Dobrescu, autorul celebrei lucrări, Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români, I / Iaşi, Editura Emolis [ISBN 978-973-88381-1-6]), 2007),

ori de a adresa scrisori deschiseorganelor abilitate în acest sens („giratoriu“) al legii în discuţie

(Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului ‒ pentru că „Iubiri înrourate“ / Liric Graph ţine de „un proiect“ bine finanţat „sub egida unor ministere“ la care-s angajaţi „coordonatorii“ / „editorii“, în majoritatea lor, „neprofesionişti“ / „nespecialişti“ în realizarea unor astfel de proiecte / lucrări: Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Interne etc.; Uniunea Scriitorilor din România ‒ căci un plagiator ca Trandafir Sîmpetru, fie el şi «preşedintele Uniunii Mondiale a poeţilor din România», nu are ce căuta în Uniunea Scriitorilor  din România, deşi, după „informaţiile Inter-Net“, T. Sîmpetru ce «a publicat 18 volume de poezie şi un roman» este «administrator al unei firme de construcţii, dar şi membru al Uniunii Scriitorilor din România» ‒ cf. http://adevarul.ro/locale/braila/trandafir-sampetru-antreprenorul-scris-19-carti-1_50bd5bfe7c42d5a663cabf93/index.html ; etc.).

Da, Distinse Receptor, „mai în valea“ Revoluţiei Anticomuniste Valahe din Decembrie 1989, tot mai mulţi impostori şi plagiatori s-au ivit ‒ droaie, asemenea „ciupercilor după ploaie“ (scuză-mi involuntara rimă), impostori şi plagiatori ‒ unii chiar considerându-se „preşedinţi ai Uniunii Mondiale a Poeţilor din România“ („uniune“ despre care nu există informaţii şi care nu trebuie confundată nicidecum cu Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română de are sediul în Chişinău, str. Columna 99), preşedinţi impostori / plagiatori ca Trandafir Sîmpetru, „mondial-editorul“ de la Liric Graph, din urbea judeţean-băileană, Făurei, „patroni de edituri“ ce încă nu ştiu „regulile despărţirii în silabe“, ce nu se pricep nici măcar să pagineze o carte, ori pe care pagină să-i pună „caseta cu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României“, patroni de „reviste provincial-de-centrale“ ş. a. / etc.

Aşadar, Distinse Receptor, în urmă cu „peste 150 de ani“, în studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Titu Maiorescu a scris „violet pe alb“

(în prima parte a studiului, Condiţiunea materială a poeziei, parte de unde Trandafir Sîmpetru a plagiat cu mârlănească nesimţire; frazele plagiate suntbolduite“ de noi; „nebolduite“ am lăsat frazele „sărite“ de Trandafir Sîmpetru pentru ca Distinsul Receptor să-şi dea seama şi mai bine, poate, şi de „pregătirea / capacitatea estetică a plagiatorului“):

«Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de știință, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi și cea mai mare diferență între adevăr și frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Este dar o condițiune elementară a fiecărei lucrări artistice de a avea un material în care sau prin care să-și realizeze obiectul. Astfel, sculptura își taie ideea în lemn sau în piatră, pictura și-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (și aci vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare […].

Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta ? Materialul poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conștiința noastră și se compune din imaginile reproduse ce ni le deșteaptă auzirea cuvintelor poetice.

Când cetim, d. e., la Bolintineanu: „Într-o sală-ntinsă, printre căpitani, / Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. / Astfel printre trestii tinere-nverzite / Un stejar întinde brațe veștejite. / Astfel după dealuri verzi și numai flori / Stă bătrânul munte albit de ninsori.“, partea materială din ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în fantezia noastră prin cuvintele poetului: „Mircea încărcat de ani, ca un stejar ce-și întinde brațe veștejite printre trestii, ca un munte albit de ninsori de pe dealuri verzi“ etc.

Prima condițiune dar, o condițiune materială sau mecanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deștepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului, și tocmai prin aceasta poezia se deosebește de proză ca un gen aparte, cu propria sa rațiune de a fi. Cuvântul prozaic este chemat a-mi da noțiuni, însă aceste noțiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, și pot constitui astfel un adevăr și o știință, dar niciodată o artă și o operă frumoasă. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită și încorporată în formă sensibilă, și de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă această formă […]. Prin urmare, un șir de cuvinte care nu cuprind alta decât noțiuni reci, abstracte, fără imaginațiune sensibilă, fie ele oricât de bine rimate și împărțite în silabe ritmice și în strofe, totuși nu sunt și nu pot fi poezie, ci rămân proză, o proză rimată»

(MCrit, I, 9 sqq. ; cf. https://ro.wikisource.org/wiki/O_cercetare_critic%C4%83_asupra_poeziei_rom%C3%A2ne).

Coperta cărţii în care fu plagiat Maiorscu

pagina cu Descrierea CIP a BNR.

 

 

 

 

 

 

 

 

Şi, Distinse Receptor, în urmă cu cu vreo cinci luni, în anul 2017, un „mondial“ din urbea Făurei a judeţului Brăila, de vreme ce se împăunează şi cu titlul de «preşedinte al Uniunii Mondiale a poeţilor din România», mai mult ca sigur, spre „a se releva mai mare“ chiar decât preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, distins maiorescolog, aşadar, un „mondial“ din urbea Făurei-Brăila, ignobilul poetastru, Trandafir Sîmpetru, autorul textului În loc de prefaţă (vide supra, pagina scanată „din locul fotografiei“) şi totodată „editorul de la Liric Graph“ al antologiei Iubiri înrourate (Făurei, Liric Graph, 2017, p. 4), „antologie coordonată“ de poetesa „fără studii de specialitate“, Liliana Liciu, aşadar, Trandafir Sîmpetru fraudează / plagiază „negru pe alb“ (în întregul text redat mai jos „cu cea mai mare fidelitate“, frazele plagiate suntbolduite“ de noi; „nebolduite“ sunt „substituitor-prefaţatoarele“ fraze „estetic-genialoide“ şi „trandafirat-mistreţesc-sâmpetrene“):

„Iubiri înrourate“, Făurei, Liric Graph, 2017, p. 4 (cu cele plagiate de Trandafir Sâmpetru).

 

«În loc de prefaţă // Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul, spre / deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. / Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este / că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei / manifestate în materie sensibilă. / Poeziile din prezenta antologie „Iubiri înrourate“, ne sunt / prezentate de către dragii noştri colaboratori, ca partea materială / din ceea ce este frumos în această lucrare, sunt imagini / provocate în fantezia noastră prin cuvintele poeţilor enumeraţi / aici. Prima condiţie dar, o condiţie materială sau mecanică, / pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie / dramatică, este: ca să deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile / în fantezia cititorului, şi tocmai prin aceasta poezia se / deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a / fi. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită şi / încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvântul poetic / trebuie să ne producă această formă perfectă a sufletului / nostru interior !. / IUBIRI ÎNROURATE este o antologie care merită să fie citită / de către publicul iubitor de poezie şi care merită să stea la loc de / cinste. // Trandafir Sîmpetru / Preşedintele Uniunii Mondiale a poeţilor din România» (După cum s-a mai spus, textul În loc de prefaţă, de Trandafir Sîmpetru, este reprodus din Iubiri înrourate ‒ «antologie de poezie românească» întocmită de Liliana Liciu, Făurei, Editura Liric Graph [ISBN 978-606-8835-14-3], „Colecţia Grai românesc“, 2017, p. 4).

 

Ion Pachia-Tatomirescu

 

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole