UN DIALOG CU MEDICUL ARTIST GHEORGHE MIRCEA MITROHIN

    „Sunt ceea ce am devenit”   Pe Gheorghe Mircea Mitrohin, pe care cei apropiați din Germania, unde trăiește de mulți ani, îl cunosc drept  Georg, l-am întâlnit,...
Viena

 

 

„Sunt ceea ce am devenit”

 

Pe Gheorghe Mircea Mitrohin, pe care cei apropiați din Germania, unde trăiește de mulți ani, îl cunosc drept  Georg, l-am întâlnit, prin hazard, la standul Editurii Betta, la Bookfest, respectiv Târgul de Carte de la București din 30 mai 2018, unde ne-am prezentat cărțile recente într-o atmosferă de rumoare generală, încărcată de emoțiile atâtor evenimente scriitoricești consecutive și chiar paralele, care mi-au dat impresia unei simfonii a cuvântului, greu de cuprins, deși pline de înțelesuri. Compensator, la Sibiu în 27 iulie 2018, o reuniune a Cenaclului „George Topârceanu” i-a fost dedicată integral într-o atmosferă de liniște salutară și de real interes. Abia aici și astfel, ideile gândirii doctorului și realizările în planul artelor plastice, corelate ca într-un sistem de vase comunicante, mi-au ajuns mai aproape, așa cum ele se află în cele 4 cărți, dintre care cele mai recente sunt publicate în limba română la Editura Betta. Socotesc că diaspora noastră are personalități care în noul anotimp postdecembrist merită să comunice cu țara, de care au fost rupte ani nesfârșiți din motive știute.  De aici, nevoia de a purta cu medicul anestezist de la Freiburg, care m-a frapat cu barba sa tolstoiană, pe care și-o mângâie instinctiv, parcă vrând să o ordoneze, un dialog spre a-i face portretul ce merită să fie cunoscut de publicul sibian, de cel din țară, și de comunitățile conaționalilor noștri din lumea întreagă. De ce nu?

 

***

 

Anca SÎRGHIE: Cum și unde a început viața dumneavoastră, domnule doctor Mitrohin?

Gheorghe Mircea MITROHIN: M-am născut în Cernăuți, pe data de 18 martie 1944, dar am fost înregistrat la Primăria din Galați, la 22 martie 1944, căci era vreme de război. Mai exact, tocmai când să mă înregistreze după naștere, Primăria din Cernăuți s-a închis, pentru că sovieticii ocupanți erau la marginea orașului. Părinții s-au decis să plece cu ultimul tren spre Galați, așa că au fost nevoiți să folosească apă de la locomotiva trenului, ca să mă hrănească. Dar acum când mă întorc la Cernăuți, mormântul bunicii mele decedate în 1942 este lângă cel al profesorului Aron Pumnul și lumea pune flori pe ambele morminte, ceea ce mă bucură. Vedeți de ce eu consider că destinul  este hotărâtor pentru fiecare dintre noi? Dacă  numai o zi ar fi întârziat  părinții mei în Cernăuți, eu astăzi aș fi fost un cetățean sovietic.

 

Anca SÎRGHIE: Ce amintiri păstrați din copilărie?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Îmi amintesc că părinții mei nu m-au răsfățat cu multe jucării, căci  mingea pe care mi-au cumpărat-o s-a spart, tot astfel cum trotineta s-a stricat imediat ce am primit-o. Așa se face că am început să-mi fac jucării din lemn, mai ales corăbii pe care le ciopleam cu un cuțit bine ascuțit. Bineînțeles că nu a întârziat ziua când mi-am tăiat artera din degetul arătător, însă nu m-am pierdut cu firea, deși aveam doar vreo 8 ani, ci am reușit să opresc sângele și am fost mult mai atent pe mai departe. Am reușit să fac corăbioare care să plutească pe apă, având și rotițe funcționale și catarg pentru care locul pânzelor îl țineau penele de pasăre. De atunci pasiunea pentru sculptură a fost neîntreruptă, astfel că am creat până în prezent peste 1000 de lucrări, dintre care vreo 50 sunt de peste 2 m înălțime. Mama mea, nemțoaică, a urmat la Cernăuți Facultatea de Științele Naturii, devenind profesoară, iar tata, rus de obârșie, avea să urmeze Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți și Facultatea de Medicină Veterinară de la București. Lui îi plăcea să bea  și cât a fost student a prăpădit toată moștenirea care i-a revenit de la părinți. Când au venit comuniștii, el s-a salvat fiind un proletar fără nici-o avere. Așadar tocmai această situație l-a ferit de soarta groaznică pe care au avut-o rudele lui, căci cei care strânseseră averi mari au fost duși la Canal, aruncați în închisori comuniste ca moșieri. Tata nu și-a dorit nici copii, dar eu am apărut pe lume datorită voinței mamei mele. Când m-am mai înălțat, tata și-a dat seama că, fiind mereu beat, el nu poate face educație copilului său. Așa că a renunțat la băutură. Eu mi-l amintesc cu cartea în mână. Citea enorm cărți în limba rusă și mă întreb de ce relua de 20 de ori aceeași carte. Era pasionat de romane de aventuri, spre exemplu. Mi-am făcut studiile primare și liceale (1952 – 1961) la Brăila. Am urmat Liceul „Gheorghe M. Murgoci”. Eram un golan, ca toți băieții de vârsta mea, dornic de scaldă în Dunăre, preocupat de prieteni și nu prea mult de învățătură. Dar de la 10 ani am început să sculptez. Păstrez și acum primele lucrări în care i-am sculptat pe Zeus, pe Budha, pe Cicero etc… Eu consider că fiecare om se găsește la bifurcarea unor drumuri. Mulți judecă rațional și se conduc după sfătuitori. Eu nu mi-am impus niciodată voința, ci am așteptat semne ca să merg într-o anume parte. Am urmat voința lui Dumnezeu. Chiar și acum la Sibiu am venit nu prin voia mea, ci așa cum au dictat conjuncturile, prin voia lui Dumnezeu. Totul este să ai răbdare ca să vezi că urmezi voia Domnului. În loc să iau calea pustniciei, cum fusesem atras, ca Rafael Noica, spre exemplu, în fapt între 1962 și 1968 am urmat cursurile Facultății de Medicină din Iași. În 1968  mi-am susținut licența ca șef de promoție și totodată doctoratul în medicină, cu o lucrare elaborată din timpul studenției. Am convingerea  că ceea ce am ajuns azi este rezultatul selecției pe care am făcut-o respingând voința mea personală, bazată pe logică și rațiune, preferând inspirația divină, care totdeauna se anunță prin întâmplări imprevizibile, ce îți sugerează decizia și calea pe care să mergi.

 

Anca SÎRGHIE: Oricât de mistică vreți să pară calea urmată, în 1968 dumneavoastră aveați o performanță profesională de excepție, iar elementul religios și-a găsit o întrebuințare artistică. Ce trepte  ați urcat pe muntele de Sisif al profesiei de tămăduitor al oamenilor?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Din 1970 am lucrat ca medic urolog pe lângă profesorul Olănescu la Spitalul Fundeni din București. Îmi amintesc că tratase pe Gh. Gheorghiu Dej, pe un Mitropolit, pe profesorul Benetatto. La București profesorul Ghițescu făcea anatomie artistică și a înființat chiar Institutul de Anatomie Artistică, unic în lume. Eu eram fascinat de cele 4 funcții ale organismului – digestia, respirația, circulația și excreția, așa că am început să le reprezint în arta mea. Nu am neglijat nici funcțiile de relație, cum sunt mișcarea, fundamentată pe sistemul muscular, cel nervos și cel imunitar. Practic m-am concentrat pe practicarea acupuncturii la ureche, așa cum teoretic fusese fundamentată de profesorul Nojier de la Paris. Sunt adeptul introspecției, ca pătrundere a modului cum raționează omul. Eu cred în subiectivitate și ca medic în practicarea acupuncturii am pornit de la palparea pulsului, pe baza căruia stabileam diagnosticul, fără analize de laborator. Scrisorile altor medici cu liste de numere mi se păreau puerile. Am avut succes. Am postulat și un sistem filosofic.

 

Anca SÎRGHIE: Mă bucură să remarcă că ați fost un medic bun practician, dar totodată și un gânditor care și-a pus mari întrebări ale existenței omului și Universului, lucru rar, pentru că cel mai comod este să trreăiești clipa fără a-ți pune întrebări neliniștitoare. Mă uit la chipul dumneatale de izbitoare asemănare cu marele Lev Tolstoi și bănuiesc că tocmai esența rusească a personalității dumneatale  ți-a dat visarea, firea întrebătoare de slav. Totuși, cum ați ajuns în Germania?

Gheorghe Mircea MITROHIN: M-am căsătorit cu o colegă de studenție, Monica Gold, care a fost stomatolog la Grădiștea unde am ajuns amândoi, ca medici. Ea era născută la Linz în Austria, astfel că s-au dat bani ca noi să plecăm în Occident prin reîntregirea familiei. Un alt noroc a fost că nu s-a abrogat după război legea dată de Hitler, prin care în Germania se recunoșteau diplomele obținute în România la specialitatea Medicină. Din 1973 până în 1980 am fost asistent universitar (anestezist) la Facultatea de Medicină din Freiburg, Germania, și am rămas credincios acestei specialități. Lumea nu realizează legătura  pacientului cu medicul, căci, spre exemplu, chirurgul nu mai este în prezent un singur om. El a fost împărțit în două persoane distincte-chirurgul și anestezistul – care formează, cum spun nemții, un „team arbeit“. Am costatat că profesorul Winners, pe care l-am sculptat în lucrările mele, era atât de orgolios, încât se certa cu colegul de echipă. Ei au ajuns să comunice cu mesaje trimise prin poștă. De aceea, în perioada 1980 – 2014 am devenit liber profesionist ca medic anestezist în Freiburg – Germania. Am lucrat în Spitalul Sf. Elisabeta pe care l-am îmbogățit cu mai multe specialități. Acest spital și-a  încheiat activitatea odată cu ieșirea mea la pensie. Când m-am angajat eu acolo, fusese o casă de naștere, slujită de călugărițe și destinată femeilor singure. Dintr-o instituție caritabilă eu am făcut un spital cu multe specialități pentru că aveam cutezanța să risc, ceea ce nu îndrăzneau medicii germani. În multe situații, eu răspundeam cu capul și astfel că în general proiectele au ieșit foarte bine, deși lucram fără asigurare. Eu nu mă lăsam înfricoșat și nici nu dădeam motive de acuzare. Nu spun că nu au fost și unele situații critice, când medicii ginecologi ai spitalului au fost acuzați de mal praxis.  Asemenea procese în Germania durează nesfârșit, încheindu-se când moare fie doctorul reclamat, fie pacientul nemulțumit de serviciile medicale aplicate.

 

Anca SÎRGHIE: Concluzionând, eu consider că ați menționat niște performanțe extraordinare: să fii recunoscut în Germania acelei perioade cu studiile de medicină făcute în România socialistă și chiar să dezvolți la Freiburg un spital, având și o carieră universitară. Germania v-a așteptat cu porțile deschise. Dacă astăzi ați totalizat 1000 de piese sculpturale, aș putea crede că și după plecarea din țară ați continuat să prestați în Germania, paralel cu medicina, artele plastice, pentru care probabil că v-ați inspirat din realitatea spitalicească imediată.

Gheorghe Mircea MITROHIN: Ceea ce merită să știți este că medicina în Germania este o eternă experimentare pe oameni. Această constatare m-a îngrozit. Eu am refuzat să fac experiențe pe oameni, chiar dacă la Facultatea de Medicină din Freiburg era obligatoriu să testezi tot ce apărea nou. Această goană după experiment era periculoasă atât pentru pacient cât și pentru mine, ca doctor. Am ales calea mea, anume să aplic metodele cunoscute în profunzime și verificate. Eu ca liber profesionist cu un caracter împăciuitor am colaborat perfect cu chirurgii și mi-am luat în serios rolul de anestezist, căci chirurgul vede doar plaga. Eu mă ocupam de anamneză, de suferința pacientului și de tratamentul lui. În marile spitale tratamentele sunt puse în seama diferitelor specialități și astfel pacientul trece pe la internist, la psihiatru și la altele multe, încât a apărut conceptul de „medicină anonimă”, practicată de un team în care nimeni nu-și mai asumă răspunderea. Pacientul dă o semnătură că nu medicul trebuie să răspundă de reușita intervenției chirurgicale ce va fi făcută. Și apoi medicul experimentează. În Germania medicina este factorul economic cel mai important prin suma enormă care se alocă, adică pe an 350 de milioane de euro. Investițiile de milioane se fac în metode noi de investigație, fără să se știe dacă ele sunt în avantajul pacientului. Cunosc exemple cutremurătoare de tehnici ineficiente, dar prin care se câștigă bani mulți. Pacientul cumpără tot ce i se prescrie, fără să înțeleagă ce scop ascuns și parșiv are acea recomandare. Problema încrederii, aufklerung, este vitală în tratarea pacienților. Ca să vă răspund mai punctual la întrebarea pusă, precizez că inovațiile mele au fost mult mai vechi, datând chiar din perioada studenției ieșene, când am avut primele exersări de tip yoga. În 1963 am elaborat primul concept privind activitatea psihică superioară prin metoda introspecției, iar în 1966 realizam tot la Iași primele sculpturi de fiziologie artistică.

 

Anca SÎRGHIE: Cum v-ați desăvârșit ca artist în Germania?

Gheorghe Mircea MITROHIN: În  1988  am constituit Atelierul de sculptură în lemn pentru Arta Timpului Figurativ (Germania, 79115 Freiburg, Wiesentalstr. 29B), iar între 1993 și 2017 am realizat sculpturi reprezentative pentru Arta Timpului Figurativ, în dimensiuni de cca. 2 m (aprox. 50 de sculpturi), cu care am participat la numeroase expoziții de sculptură la Paris de vreo trei ori, la Madrid, la Valencia, Atlanta și în altele orașe.  În 1999 am editat în limba germană lucrarea „Un studiu artistic transcendental:  Ce este omul și ce ar trebui să fie”. Între 1998 și 2002 am fost președinte al Asociației artistice germane Art Direct. Din 2014 sunt membru activ al prestigioasei instituții de cultură – Biblioteca Română din Freiburg, unde-mi expun sculpturile în cadrul sesiunilor de comunicări, iar din 2015, realizez planul de cercetare: „Fiziologia artistică. Dansul formelor”. Am scris o carte în germană, deja menționată, și trei cărți recente în românește, intitulate „Filozofia Timpuloui Figuratriv”. „Cunoașterea de sine”, „Anatomia spiritului, anatomia creației”, pe care o încheie cu o explicitare a răgăciunii Tatăl nostru.

 

Anca SÎRGHIE: Prin simbolistica sa esențializantă, arta dumneavoastră continuă pe Constantin Brâncuși, fără să fie vorba de vreun epigonism. Dimpotrivă, sunteți un deschizător de drum în arta fiziologică. Constat că încercați să introduceți niște concepte noi în filosofia artei  ca „Observatorul Observatorului”, „iubirea cosmologică“, „Orizontul întâmplării“ etc. și mi-l amintesc pe Lucian Blaga, care a  fost întâmpinat cu mare și constantă opoziție din partea lui Dumitru Stăniloaie, un teolog de mare prestigiu. Cine v-a apreciat lucrările pe care le-ați dedicat unor personalități?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Eu am fost prieten cu fiica profesorului Stăniloaie, Lidia, și cu fiul ei Dumitraș Ionescu. Lidia avea un adevărat cult pentru tatăl ei, îl venera. Eu am văzut-o ultima dată pe Lidia exact cu două zile înainte de a muri. Vedeți câte coincidențe ne rezervă acest dialog? Ca să vă răspund la întrebarea pusă, m-am bucurat, și dau un singur exemplu, de aprecierea Papei Ioan Paul al II-lea Voitila, căruia i-am oferit portretul realizat în bronz. Am avut o corespondență cu Vaticanul și, deși nu am reușit să-i înmânez chiar eu personal acest cadou, am satisfacția că Papa și-a așezat portretul făurit de mine în dormitorul său. Mai mult, a ținut să-mi ofere o pictură rarisimă, tabloul intitulat Înălțarea lui Christ, de (?) care nu există nici măcar în Muzeul Vaticanului. Am primit cadou și portretul lui cu semnătură.

 

Anca SÎRGHIE: Nu mă îndoiesc că lucrările dumneavoastră sculpturale și de pictură (și acelea peste 100 la număr), axate pe teme esențiale ale Universului și ale condiției umane, așa cum au fost purtate prin mari orașe ale Europei, au intrat în atenția criticii de specialitate, chiar dacă în România sunteți la început de drum. Puteți să selectați o apreciere a unui profesionist care sintetizează specificul operei create atât în esența lemnului cât și a cuvântului?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Pe marginea uneia dintre cărțile mele recente glosează Corneliu Zeana:  „Născut la Cernăuți și petrecânu-și copilăria la  Brăila, loc de interferențe culturale, educat aici și impregnat de românism, Gheorghe Mircea Mitrohin a migrat în țara lui Kant și Heidegger, unde și-a dezvoltat aptitudinile filosofice, deloc străine de medicină. A transpus concepte filosofice în arta formelor, a lemnului prelucrat, iar prin această carte ne îndeamnă la o adâncă înțelegere, care transcende bucuria contemplării.  Este un spirit enciclopedic cum nu mai credeam că se mai poate întâlni astăzi.”

 

Anca SÎRGHIE: Este o apreciere superlativă, care îmi amintește de profesorul de filozofie Alexandru Hudițeanu, care afirma că sunteți un „spirit renascentist”. Ați intrat în filozofie, dar nu ca un profesionist, ci ca un liber cugetător și vă asumați riscul de a surprinde pe cei ce păzesc canoanele disciplinei. Dacă v-aș cere în încheiere să concentrați esența filosofiei pe care ați construit-o, ce mi-ați spune?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Încă din România m-a fascinat teoria germanului Bernhard Riemann cu formula lui matematică prin care se pot stabili caracteristicile simplexurilor de la zero la n dimensiuni. Einstein l-a rugat să calculeze caracteristicile matematice ale spațiului curb, care este de neimaginat, căci noi nu putem simți ceea ce afirmă Einstein, anume că în apropierea Pământului spațiul se curbează. Totul la Einstein are legătură cu problema gravitației, un concept de o mare complexitate.

 

Anca SÎRGHIE: Îmi amintesc de filosoful Constantin Noica, aflat în ultimii ani de viață la Păltiniș, unde era asaltat de tot felul de intelectuali, care căutau în dialogul liber cu el o salvare, un reper în încercarea de a scăpa de presiunea ideologiei oficiale. La un moment dat,  Noica mi-a povestit că la cabana lui unde căuta liniștea pentru scris, a venit un profesor care i-a arătat o carte voluminoasă, un tratat despre gravitație. Noica s- a arătat uimit în fața unei asemenea extinse prezentări a acelui concept fundamental și l-a rugat pe autor să-i dea definiția gravitației. Profesorul i-a mărturisit că a cercetat gravitația pe care în tratatul lui o descrie, dar el nu a ajuns la definiția gravitației. Eu am găsit în literatura medievală o genială definiție dată de Dante Alighieri, anume „Iubirea este forța care mișcă Soarele și celelalte stele.” Dar filosofia trebuie să pună întrebări și încearcă să și răspundă la ele prin concepte. Nu reușește totdeauna. Cum ați rezolvat dumneavoastră problemele filosofiei?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Eu de 50 de ani gândesc la asemenea probleme și cioplesc, simțindu-le. Medicina cuantică  a rezolvat multe întrebări ale omului de știință, dar nu a pus  și problema “observatorului”, pe care eu o tratez în scrierile mele, bazându-mă pe practica a 33 ani de medicină. Prin introspecție, care este o meditație transcendentală, se ajunge la cunoașterea de sine. Dedublarea  interioară, prin care tu ești și observator, dovedește că funcționează conștiința. O legitate este faptul că în fizica cuantică observatorul este implicat în fenomen, așa cum medicul cercetează bolnavul. El se implică, îl însănătoșește pe pacient, producând o schimbare pozitivă.  Eu am curajul omului care nu are nimic de pierdut. Îmi susțin convingerile și sunt mulțumit că am dat formă concretă spiritului. Constat că au început să filosofeze specialiștii în fizică cuantică. Eu prefer arta, care le împacă pe toate. Astfel am înțeles omul, durerile și spiritul lui, funcțiile organismului. Sunt mulțumit că am dat formă sculpturală Filozofiei Timpului Figurativ, o imagine-concept explicată în cărțile mele. Transpunerea în cuvânt a ideilor este o problemă grea. Eu caut cuvintele care să mă exprime și ele vin de la Sfântul Duh. Acesta este modul meu de supraviețuire și trăiesc un extaz de mulțumire atunci când găsesc cuvântul potrivit pentru o idee a mea.

——————————

A consemnat,

Anca SÎRGHIE

27 iulie 2018

Sibiu

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole