3 întrebări existenţiale de rumegat după Pelicam

Festivalul de Film despre Mediu și Oameni Pelicam a avut a 8-a ediție între 20 și 23 iunie la Tulcea. Au trecut doi ani de la ultima ediție a...
Viena

Festivalul de Film despre Mediu și Oameni Pelicam a avut a 8-a ediție între 20 și 23 iunie la Tulcea.

Au trecut doi ani de la ultima ediție a festivalului de film documentar Pelicam la care am reușit să ajung. Eram curioasă cum arată acești ultimi doi ani de relație a omului cu natura. Mă întrebam cât de adânc s-a imprimat în specificul acestei relații toxicitatea și dacă mai sunt forme de a o repara. Am descoperit noi fațete ale acestei relații, zonele gri despre care nu vorbește nimeni, locuri de refugiu și refulare. Am plecat curioasă și m-am întors și mai curioasă, iar ăsta cred că e cel mai bun lucru care se întâmplă la Pelicam.

Cât timp mai avem, de fapt?

Se crede că insulele Kiribati vor fi primele bucăți populate de pământ care vor fi acoperite de ape ca urmare a creșterii nivelului oceanelor, datorată schimbărilor climatice. Dacă deteriorarea ecosistemelor va continua în ritmul de astăzi, insula va dispărea sub ape până la finalul acestui secol. O bucată de pământ aflată în centrul lumii, despre care cei mai mulți dintre noi vom auzi pentru prima oară în contextul dispariției sale, trage un semnal de alarmă pentru un viitor în care schimbările climatice vor deveni cea mai presantă problemă la care va trebui să ne ajustăm. 

Marele câștigător al festivalului – Arca lui Anote (r. Matthieu Rytz, 2018) urmărește încercările unui președinte care se simte lipsit de resurse în fața forțelor naturii, de a căuta soluții pentru a-și reloca cetățenii și pentru a asigura un viitor pentru Kiribati, departe de insulele propriu-zise. Anote Tong – acum fost președinte al insulelor Kiribati, reușește să impună condiții mai drastice în Acordul de la Paris privind schimbările climatice și folosește fondul de rezervă al statului pentru a cumpăra o bucată de pământ pe Insulele Fiji, pentru a oferi cetățenilor săi o perspectivă de viitor. 

Toate eforturile sale au o miză mai mare decât economia statului, politici sau acoduri internaționale: viitorul câtorva zeci de mii de oameni rămâne incert în fața nivelului apei care e în continuă creștere. O parte dintre locuitori au renunțat deja la a-și mai proiecta propriul viitor pe insulă, așa că aleg să se înscrie în programe internaționale de obținere a unor vize de muncă și își iau viața de la zero într-un loc nou. Unii văd pentru prima oară străzi asfaltate și învață cum funcționează o trecere de pietoni, în timp ce încearcă să strângă bani pentru a plăti biletul de avion doar dus al familiei rămase pe insule, către un nou început.

Nicio autoritate – fie ea locală sau internațională, nu reușește totuși să ofere confortul unei soluții cetățenilor care, la ultimul uragan, și-au pierdut cunoscuți în valurile care au înghițit o bucată de insulă, a căror singură metodă de a-și salva lucrurile cele mai valoroase a fost un hamac atârnat deasupra oceanului care le-a intrat până în case. Pentru că realitatea dureroasă la care e necesar să începem să ne ajustăm este că o astfel de soluție nu există. Există în schimb lideri de stat care refuză să își asume condițiile stabilite în Acordul de la Paris pentru a reduce creșterile de temperatură, care iau în continuare decizii nesustenabile pentru mediu, care nu fac din schimbările climatice o prioritate la nivelul deciziilor legislative.

Prin fiecare decizie ignorantă ne condamnăm copiii la un viitor care le va depăși posibilitățile de reparare, din rândul cărora se vor ridica tot mai mulți președinți descurajați în fața forțelor naturii, un viitor în care inovația va avea o miză tot mai puternică de supraviețuire. Întrebarea rămâne – Cât de departe este acest viitor pentru fiecare dintre noi?

Ce rotiță suntem în marea mașinărie care scârțâie?

Bărbați de toate vârstele cu pielea acoperită de funingine dansează în jurul mormanelor de cabluri care ard în flăcări, ca într-un ritual străvechi de alchimie. În jurul lor, femei de toate vârstele vând apă la pungă, elementul final al ritualului care, cu un sfârâit prelung, va da la o parte plasticul încins și va descoperi strălucirea metalului de sub flăcările înecăcioase. 

Viața în Sodoma se învârte în jurul mormanelor încinse de metal. Cu ele se vor umple sacii pe care angrosiștii le urcă pe un cântar mincinos și în schimbul cărora localnicii vor primi câțiva dolari, cât să își hrănească speranța unui mâine mai bun. În resturile acelorași mormane scormonesc copii, pescăruși și capre, fiecare în căutarea unei guri de mâncare sau a unei forme de a o obține. Norii negri de fum încețoșează privirile și ascund adevărul, astfel că nimeni nu îți pune întrebări incomode și nu ți se cere să te arăți pe tine.

Totul pare că are loc într-o lume îndepărtată, care funcționează după legi proprii și în care ajung cei care nu mai au nimic de pierdut. Până când din spatele unui zâmbet larg auzi: „Cu cât europenii strică mai mult, cu atât trăim mai bine” și îți dai seama că motorul principal al acelei lumi îndepărtate e chiar propriul consumerism. Bun venit în Sodoma (r. Florian Weigensamer , Christian Krönes) urmărește viața celor aproape 6.000 de locuitori din Agbogbloshie, Accra – cea mai mare groapă de gunoi pentru deșeurile electronice și locul în care va ajunge, probabil, calculatorul sau telefonul de pe care citești acum aceste rânduri. 

Viața de acolo, care i-a făcut pe unii oameni din sala de proiecții să scormonească prin buzunare după un șervețel cu care să se șteargă la ochi, e pentru locuitori singurul loc în care reușesc să își câștige onest existența. Cei mai mulți simt că în Africa nu mai e nimic pentru ei și tânjesc la viața din Europa, despre care știu din pozele unora dintre telefoanele care ajung la ei ilegal pentru a fi dezmembrate, alese de componentele de metal, topite și vândute tot ilegal fabricanților de telefoane pentru a reintra în ciclul pieței de consum. Mulți dintre ei ajung chiar să se aventureze pe drumul către viața pe care o visează din Europa, dar mor capturați de hoți sau în periculoasa călătorie peste ocean. Aceia care rămân în locul supranumit Sodoma învață să trăiască după regulile acestei versiuni apocaliptice a ereii moderne. Iar unii chiar cântă despre asta, așa cum face D-boy în studioul lui improvizat.

Cum arată posibile soluții?

Din seria de experiențe pe care le-am avut la Pelicam am adunat numerele care redau aspectele schimbărilor climatice și m-au lăsat mască. Zeci de oameni au fost uciși de uraganul Pam în insulele Kiribati – o zonă care istoric a fost până acum lipsită de uragane. Față de America, unde toate aspectele producției de roșii sunt industrializate, pe plantațiile din China încă lucrează muncitori care culeg manual roșiile. Aceștia sunt plătiți cu 0,01 euro pe fiecare kilogram de roșii adunate. Statul Kenyan a ars o captură confiscată de fildeș care ar fi valorat 150 de miliarde de dolari pe piața neagră, pentru a demonstra lipsa valorii fildeșului când acesta nu se află acolo unde îi este locul în mod natural – pe elefanți. În zonele uscate ale Americii de Nord sezonul incendiilor s-a extins de la o lună, la un anotimp și chiar la tot anul, încât frecvența focurilor a crescut cu 1.000% în ultimii ani. Patru din primele zece țări cu cele mai mari numere de decese cauzate de schimbările climatice sunt de pe continentul european. Este naiv să continuăm să credem că schimbările climatice se fac cele mai resimțite în zone îndepărtate de noi, care nu poartă cu ele emoția proximității. 

Dar datorită acelorași experiențe am plecat de la festival mai conștientă de impactul propriilor alegeri asupra mediului și existența unor soluții care aduc niște lumină în întunericul cifrelor de mai sus. La discuția despre schimbări climatice la care au participat Bogdan Gioară – fondatorul organizației Reper 21 și cercetătorul francez François Dulac, cei din sală am fost îndemnați să nu ne descurajăm de aparenta lipsă a unei influențe reale în fața schimbărilor climatice și să ne asumăm totuși puterea pe care o avem fiecare dintre noi: de a ne educa să fim mai atenți la cum cumpărăm, consumăm, mâncăm, călătorim. Poate însemna o simplă întrebare la banca la care ne depunem banii: în ce tip de proiecte investiți – sociale sau industriale? Poate ajunge până la susținerea financiară a unor proiecte antreprenoriale sustenabile. Sau chiar demararea lor. Totul pleacă de la acceptarea că vor fi necesare schimbări majore în felul în care ne raportăm la mediu, la oameni și la viață în sine. 

Sursa: www.sub25.ro Autor: Corina Cozminschi

Viena
Categorii
FestivalRomânia
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole