30 de ani de la prăbușirea comunismului

În perioada 1-2 aprilie 2019 a avut loc, la Bucureşti, conferința internațională 30 de ani de la prăbușirea comunismului în Europa de Est. Rolul diplomației culturale în dezamorsarea conflictelor...
Viena

În perioada 1-2 aprilie 2019 a avut loc, la Bucureşti, conferința internațională 30 de ani de la prăbușirea comunismului în Europa de Est. Rolul diplomației culturale în dezamorsarea conflictelor înghețate.

Organizată de Fundația Română pentru Democrație cu sprijinul Guvernului României, în cooperare cu Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, Senatul României și Ministerul Afacerilor Externe, cu prilejul sărbătoririi a trei decenii de la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, conferința a pus în lumină importanța liderilor care au schimbat istoria în 1989 şi a împărtășit experiența lor nemijlocită în procesul de tranziție de la comunism la democrație, precum și în gestionarea conflictelor în cursul acestei tranziții.

Discursul Președintelui Emil Constantinescu

Președintele Emil Constantinescu

Lecţia tranziţiei post-comuniste şi provocările guvernanţei globale

    În această sală, populată în majoritate cu tineri născuţi cu trei decenii în urmă, se găsesc şi câţiva foşti şefi de stat care au ceva în comun: au fost primii preşedinţi democraţi ai ţărilor lor după o jumătate de secol de dictatură comunistă. Despre democraţie vorbesc şi scriu – în conferinţe, în prelegeri universitare sau în cărţi – filozofi, politologi, sociologi, scriitori, oameni de cultură sau oameni de afaceri. Aveţi în faţa dumneavoastră personalităţi care au fost obligate, în momente dificile ale istoriei popoarelor lor, să ia decizii în numele acestor popoare şi apoi să răspundă pentru ele în faţa contemporanilor lor şi în faţa generaţiilor care vor urma.

Cei prezenţi acum, cei care au fost aici cu cinci ani în urmă, când celebram un sfert de secol de la căderea comunismului, ca şi cei care între timp au plecat din această lume – Havel, Jelev, Goncz, Kovac – am fost o adevărată familie şi continuăm să fim o familie de lideri diferiţi faţă de foştii dictatori ai ţărilor noastre, dar şi faţă de liderii de azi ai democraţiilor contemporane.

Pentru noi este o datorie să vă împărtăşim experienţa noastră. Nu avem pretenţia că avem răspunsuri la complicatele evoluţii care au urmat. Istoria nu se repetă, se repetă numai consecinţele negative ale unor fenomene istorice, dacă nu înţelegem corect ce au în comun şi ce este diferit, la fenomene social-politice, din perioade şi locuri diferite care par asemănătoare la prima vedere.

Ţările care au reuşit să iasă de sub o dictatură au în comun faptul că trebuie să facă faţă unor conflicte, de multe ori seculare, pe care dictaturile le-au congelat fără să le rezolve. Este vorba de conflicte religioase, naţionale, etnice, sociale, culturale, ideologice.

Noi, în sud-estul Europei, ne-am lovit de toate acestea în 1989 – 1990, când pe parcursul a doi ani toate dictaturile comuniste care păreau veşnice s-au prăbuşit brusc. Aceste conflicte potenţiale veneau în primul rând din lunga noastră istorie, pentru că aşa cum spunea Churchill, referindu-se la Balcani: „au mai multă istorie decât îşi pot permite”. Pe pereţii şcolilor, universităţilor, academiilor, muzeelor fiecărei ţări din sud – estul Europei se află o hartă a „ţării mari”: Grecia Mare, Turcia Mare, Polonia Mare, Cehia Mare, Croaţia Mare, Ungaria Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare, Albania Mare, România Mare şi, bineînţeles, Rusia Mare. Fiecare dintre aceste hărţi cuprinde alte ţări vecine sau părţi din acestea.

Aceste hărţi nu se află numai pe pereţi sau în cărţi, ci şi în mintea oamenilor crescuţi în spiritul gloriei trecute. Un teren cum nu se putea mai bun în cazul Europei Estice pentru supravieţuirea comunismului prin naţional-comunism, printr-un lider salvator al neamului.

Prima tentaţie a fost redesenarea graniţelor dintre ţări prin război sau prin apel la marile puteri. A doua problemă a fost cea a relaţiilor dintre majoritate şi minorităţile naţionale şi etnice existente în fiecare ţară: în România, minoritatea maghiară; în Bulgaria, cea turcă; în Serbia, cea albaneză, în ţările fostei Uniuni Sovietice, cea rusă. Această relaţie este mai dificil de gestionat, când este însoţită de diferende dintre religiile creştine – ortodocşi, catolici, protestanţi – sau dintre aceştia şi musulmani, chiar dacă aceşti credincioşi fac parte dintr-o naţionalitate sau etnie comună.

Conflictele naţionale sau etnice au fost însoţite după prăbuşirea dictaturilor de conflicte sociale. Ele au plecat mai întâi din dificultatea gestionării libertăţii, văzută de cei mai mulţi prin avantajele ei – libertatea de circulaţie, de opinie, de asociere -, dar nu şi prin riscurile ei (concurenţa) sau prin pierderea unor avantaje pe care dictaturile comuniste le asigurau, de pildă dreptul la muncă, chiar dacă aceasta era prost plătită. O altă dificultate a fost introducerea şi mai ales funcţionalitatea instituţiilor democratice, în lipsa unei conştiinţe democratice a cărei formare are nevoie de timp.

Ca de multe ori în istorie, s-a văzut că este mai uşor de realizat solidaritatea împotriva unui duşman comun extern sau intern, decât solidaritatea în jurul unui ţel comun. Dar experienţa câştigată în ultimii 26 de ani, pot spune că proiectul elitelor intelectuale din ţările Europei de Est, de integrare în Uniunea Europeană, adoptat de popoarele noastre, care au fost capabile să-şi asume costul social foarte dur a dus la depăşirea conflictelor potenţiale dintre state şi a celor din interiorul acestora.

Noi, primii preşedinţi democraţi din Europa de Est, după o jumătate de secol de dictaturi comuniste criminale, în care dictatorii comunişti au lipsit de libertate, au torturat şi au ucis zeci de milioane de oameni din propriile popoare, ne-am străduit să transformăm „pedagogia suferinţei” într-o „pedagogie a reconcilierii”. Dacă am reuşit sau nu, numai istoria va judeca.

Ce putem spune acum, după treizeci de ani, este că drumul de la dictatură la democraţie este lung, dificil şi plin de pericole. Nu poţi şti niciodată dacă nu e reversibil. Mai putem spune că nu există un singur model care poate fi repede implementat oriunde. Există principii fundamentale comune, dar şi posibilitatea fiecărui popor de a le adapta la propriile tradiţii şi la cultura sa.

Nu pot să nu-mi exprim dezamăgirea faţă de lipsa de viziune a unor lideri democratici ai lumii de azi, faţă de proliferarea corupţiei, demagogiei, populismului care pot fi folosite de duşmanii democraţiei pentru a o compromite în ochii tinerei generaţii, care poate fi atrasă de mirajul unor personalităţi autoritare.

Pentru cei care au trecut prin comunism şi au fost nevoiţi să străbată perioada de tranziţie postcomunistă, nimic nu este mai adevărat şi instructiv decât lectura Exodului. Noi înţelegem cel mai bine de ce i-au trebuit 40 de ani poporului evreu ca să ajungă în Ţara Sfântă, ce înseamnă închinarea la viţelul de aur, tentaţia destrăbălării colective, violenţa şi trădarea, necesitatea unei Table de Legi şi a pedepsei pentru nerespectarea celor zece porunci.

Prăbuşirea în 1989 a dictaturilor comuniste din URSS şi sud-estul Europei şi înlocuirea lor cu regimuri democratice au pus capăt unor uriaşe pierderi de vieţi omeneşti. Pentru generaţia tânără, eliberată de constrângerea comunistă, zbaterile părinţilor lor ar putea părea să fie un subiect ce ţine mai degrabă de trecut, decât de un prezent marcat de alt tip de crize politice, economice şi sociale, decât cele tributare suferinţei şi lipsei de libertate. Cu toate acestea, cei ce poartă încă vie memoria acelei epoci sunt principalii artizani ai abordării problemei drepturilor omului dintr-o perspectivă contemporană. Ororile epocii apuse şi-au lăsat amprenta asupra mentalului întregului spaţiu ex-comunist. Milioanele de morţi din lagărele comuniste pot părea pentru unii contemporani simple date statistice, însă memoria istorică rămâne elementul care explică de ce popoarele din fostele ţări comuniste refuză să accepte demersuri totalitariste, indiferent de haina în care acesta se prezintă. Pedagogia libertăţii are nevoie de memoria suferinţei deoarece, ca şi în cazul sănătăţii, percepem valoarea libertăţii atunci când nu o mai avem. Dar ce se va întâmpla atunci când ultimii supravieţuitori ai gulagurilor vor dispărea?

Cu experienţa trăită în regimul comunist putem înţelege uşurinţa cu care regimuri cvasitotalitare acceptă principiul „statului de drept” înţelegând respectarea propriilor legi. Am văzut cum sloganul „alegeri libere” pe care l-am scandat în faţa tancurilor şi armelor aparatului de represiune comunist poate fi folosit pentru acapararea puterii de către fosta nomenclatură comunistă sau de noii oligarhi. Am văzut cum „democraţia de vitrină” se poate deghiza în democraţie reală. Am văzut cum manipularea opiniei publice prin „presa liberă” poate fi în economia de piaţă şi în democraţie mai eficientă decât propaganda comunistă propagată prin media oficială a regimului totalitar în care nimeni nu mai credea.

Din păcate, am constatat că democraţia nu este un ideal peren al fiinţei umane, ci mai degrabă un vis al celor lipsiţi de ea. Democraţia este însă cel mai bun instrument de împărţire a puterii. Puterea este una din cele mai puternice motivaţii ale acţiunilor oamenilor. Ea poate deveni un drog periculos pentru cei care o deţin. Din experienţa mea de viaţă, cred că puterea asociată unei funcţii de şef de stat este o conjunctură sau o iluzie. Valoarea morală a puterii apare doar în confruntarea dintre această putere formală şi cel care o deţine temporar. Este acesta, ca persoană, dominat de putere sau o poate domina prin înţelepciune sau bun simţ? Poziţia de şef de stat poate, într-adevăr, transforma o existenţă în destin doar dacă dificila coabitare dintre ideal şi realitate produce o schimbare semnificativă la nivelul istoriei unei naţiuni.

Din păcate pentru noi, cei care am idealizat-o, civilizaţia occidentală traversează o perioadă de decadenţă marcată de trecerea de la economia reală la o economie speculativă, de la societatea bunăstării la societatea de consum, de degradarea sistemului politic prin populism şi demagogie, dispariţia liderilor vizionari şi înlocuirea lor cu manageri ai unor mandate prezidenţiale sau guvernamentale, escamotarea realităţii prin limbajul “politically correct”, involuţia de la democratizarea culturii şi educaţiei la masificarea lor cu preţul pierderii calităţii, deturnarea mass-media, altă dată “câinele de pază” al democraţiei spre obiective comerciale, acceptarea de către elitele intelectuale a manipulării “pozitive” în dauna adevărului ştiinţific, pentru asigurarea fondurilor pentru cercetare şi a protejării mediului. Toate acestea au efecte pe termen lung asupra conştiinţei democratice. Libertatea individuală şi democraţia pot supravieţui doar în societăţi constituite din cetăţeni conştienţi şi nu dintr-o masă amorfă de indivizi uşor de manipulat.

Democraţia occidentală este ameninţată în prezent, pe de o parte, de prezenţa tot mai vizibilă la partea superioară a unui triunghi toxic: administraţia-corporaţiile-mass media, pe de altă parte de atracţia spre democraţia directă exercitată prin referendum sau sub presiunea străzii, care este periculoasă pentru că duce tot la regimuri cvasitotalitare. Paul Valéry condamna pe bună dreptate o guvernare în care politica este doar «arta de a-i consulta pe oameni în privinţa problemelor pe care nu le înţeleg deloc şi de a-i împiedica să se ocupe de problemele care-i privesc în mod direct».

Cultura democraţiei este ameninţată la începutul mileniului trei şi de dominanta cultură postmodernă care pare a face inoperant recursul la idealurile părinţilor fondatori ai Uniunii Europene. Conducătorii politici, ca şi simplii cetăţeni par să ignore importanţa socială a guvernării prin cumpătare, virtute şi moderaţie, valori morale esenţiale. Poate tocmai întoarcerea la aceste valori, în condiţiile în care costurile sociale ale guvernării sunt suportate din ce în ce mai greu, în care societatea se divizează accelerat între privilegiaţi şi dezavantajaţi, ar putea fi o sursă de reconstrucţie a politicului pe alte baze decât colectivismul impus în comunism sau individualismul egoist din capitalism. Revenirea la valorile morale poate fi o alternativă la atitudinea indiferentă sau dispreţuitoare faţă de nevoile şi cerinţele celor trataţi doar ca o masă de votanţi sau producători şi consumatori de bunuri ori informaţii.

Secolul XX a adus o extraordinară libertate pentru toate minorităţile rasiale, etnice, sexuale, profesionale, politice. Ce s-a pierdut este solidaritatea. Solidaritatea, care este forma supremă a libertăţii şi fundamentul puterii sociale de care avem nevoie, nu pleacă numai din înţelegerea între oameni sau chiar din simţul lor de compasiune, ci din participarea la o operă comună în slujba unui ideal comun. Recitindu-l pe Saint-Exupery, ne vom aminti că a iubi nu înseamnă a te uita unul la celălalt, ci a privi împreună, în aceeaşi direcţie.

În decembrie 1989, tinerii care manifestau împotriva dictaturii comuniste în Piaţa Universităţii din Bucureşti nu au cerut nici pâine, nici salarii mai mari. Ei au scandat „Alegeri libere!”, „Libertatea presei!” , „Libertate te iubim, pentru tine noi murim” şi „Vom muri şi vom fi liberi!”. La miezul nopţii, trupele de represiune au intrat cu tancurile în manifestanţii neînarmaţi care nu ameninţau nicio instituţie de stat şi care oferiseră militarilor flori. Zeci de oameni au fost omorâţi şi câteva mii arestaţi şi torturaţi. Şi ar fi fost şi ei omorâţi, iar cenuşa lor aruncată în canal, cum se întâmplase în urmă cu 5 zile cu participanţi la revolta de la Timişoara dacă a doua zi, jumătate de milion de bucureşteni nu ar fi înconjurat tancurile şi sediul puterii comuniste. Dictatorul a fugit şi libertatea a fost câştigată. Într-unul din momentele luminoase ale istoriei, oamenii au fost dispuşi să moară pentru libertate şi pentru democraţie.

Răspunsul privind viitorul libertăţii şi democraţiei rămâne la alegerea fiecărei generaţii şi, în cele din urmă, a fiecăruia dintre noi.

Până la urmă, democraţia se naşte, se dezvoltă, slăbeşte sau moare în conştiinţa fiecărui om care alege să fie cetăţean liber sau să-şi predea libertatea şi demnitatea umană unui lider autoritar.

Revoluţiile din 1989 din Europa de Est au fost unul din momentele pe care istoria le descrie drept definitorii. Robert Cooper considera că în astfel de momente cruciale popoarele nu acţionează numai pe baza intereselor ci conform modului de a fi, adică prin acel comportament care le defineşte identitatea.

În cele trei decenii scurse de la Revoluţiile din 1989, statele foste comuniste şi-au realizat două interese politice majore: integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Primul le garantează independenţa, unitatea şi securitatea, eliberându-le de spaime seculare. Cel de-al doilea, prin statutul de democraţie consolidată şi economie de piaţă funcţională, le oferă protecţie economică într-un moment de criză financiară globalizată. Oricât de mari realizari ar fi acestea, la scara întregii istorii, este totuşi vorba de interese politice, militare, economice, sociale, culturale, nu de idealuri.

Mai este astăzi posibilă o solidaritate bazată pe idealuri şi credinţă? Pentru ca ea să fie posibilă, avem nevoie să restabilim demnitatea proiectului intelectual al celor care acum 30 de ani au iniţiat un proiect politic propriu, contribuind la lărgirea Europei democratice. Intelectualitatea şi popoarele din fostele ţări comuniste au dat un nou etos,  au reuşit să imprime unei Uniuni Europene din acel moment, oarecum osificată şi dirijată numai spre probleme economice, un elan nou, să trezească forţe noi, să trezească energii noi. Acest lucru se poate petrece şi astăzi. Din nou Uniunea Europeană este pândită de pericolul birocratizării şi dacă în Europa Centrală şi de Sud Est se va realiza un proiect politic vizionar, adaptat marilor provocări ale prezentului, el va restabili nu numai demnitatea noastră intelectuală dar va contribui la revigorarea Uniunii Europene şi la creşterea influenţei ei pe plan mondial.

Dialogul creştino-musulman în moştenirea culturală europeană

Moştenirea culturală europeană a fost totdeauna un subiect dificil şi extrem de delicat pentru toţi cei interesaţi de păstrarea şi valorificarea istoriei. Studiile scrise pe această temă au atins un număr impresionant fără ca cineva să fi oferit vreodată o soluţie cu adevărat viabilă. Principala problemă o constituie caracterul cu totul şi cu totul subiectiv al ideii de moştenire. În mod aproape involuntar, un cercetător occidental va acorda întâietate realităţilor istorice şi culturale pe care le simte cel mai aproape, după cum un istoric oriental va face mereu referire la tradiţia strămoşilor săi, aşezând în plan secund valorile celor ce nu sunt părtaşi la această tradiţie. Iată că în asemenea situaţii, ideea de moştenire culturală se rezumă mai degrabă la lămuriri conceptuale, la delimitări mai mult sau mai puţin arbitrare, decât la o identificare concretă şi onestă a valorilor culturale perene, valori care au marcat decisiv civilizaţia europeană. Este foarte interesant faptul că toate aceste dispute se fundamentează aproape în exclusivitate pe apartenenţa confesională sau religioasă a celor implicaţi în ea. În asemenea situaţii, singurul mijloc de soluţionare reală a unor asemenea disensiuni îl reprezintă dialogul, structurat pe mai multe planuri ale realităţii: ştiinţific, sociologic, culural, artistic şi, nu în ultimul rând, religios. Desigur, este vorba despre ideea unui dialog fundamentat pe unitatea în diversitate şi, de ce nu, pe acea coincidentia oppositorum, despre care vorbea Nicolau Cusanus. Poate că nu întâmplător, acelaşi Cusanus scria, la scurtă vreme după cucerirea Constantinopolului, o mică lucrare intitulată De pace fidei (Despre pacea între religii), operă care, în ciuda importanţei sale şi a caracterului vizionar, a fost multă vreme trecută cu vederea.

Fundamentul acestui demers constă în conştiinţa clară a importanţei vieţii religioase pentru societatea contemporană şi în dorinţa de valorificare nu doar a punctelor comune, ci mai ales a diferenţelor culturale, sociale şi religioase pentru o mai bună înţelegere a realităţii în care trăim. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată importanţa dialogului inter-religios în contextul exacerbării fundamentalismului, fie că vorbim despre lumea musulmană sau despre cea creştină.

Cazul Spaniei medievale este poate, cel mai bun exemplu. În ciuda îndelungatei dominaţii arabe, legătura dintre islam, creştinism şi iudaism a fost una extrem de rodnică. Este suficient să amintim faptul că prima şcoală de studii orientale a fost înfiinţată la Toledo, de călugării Ordinului Dominican, pornind tocmai de la întâlnirea acestora cu lumea şi civilizaţia islamică. Toledo este primul mare centru de cultură în Evul Mediu Occidental. În secolul al XII-lea Toledo a reprezentat pentru lumea creştină ceea ce Bagdadul a reprezentat pentru lumea musulmană. Este suficient să amintim că Avicenna a fost tradus la Toledo de un mic grup din care făceau parte Ibn Daud, evreu cunoscător de arabă, care efectua traducerea în castiliană şi Dominicus Gondisalvi, creştin ce realiza traducerea din castiliană în latină. Această traducere din Avicenna este de o importanţă capitală mai întâi pentru că vedem aici un evreu şi un creştin colaborând pentru apropierea culturală a textului unui persan, tradus în arabă; apoi pentru că textul lui Avicenna este cea dintâi operă filosofică însemnată care a ajuns în Occident. Se uită prea des că latinii l-au cunoscut pe Avicenna înainte ca Aristotel să fie tradus integral. În realitate, dacă a existat în secolul al XIII-lea o filosofie şi o teologie numite „scolastice”, aceasta se datorează în primul rând faptului că Avicenna a fost citit şi exploatat încă de la sfârşitul secolului al XII-lea. Alain de Libera, unul dintre cei mai buni cunoscători ai civilizaţiei Evului mediu, concluzionează pe bună dreptate că „Avicenna şi nu Aristotel a iniţiat Occidentul în filosofie”.

Pornită de la Toledo, mişcarea de aculturaţie a Occidentului se continuă la Neapole şi în sudul Italiei, datorită „politicii culturale”, dusă de împăratul Frederic al II-lea. Dragostea pentru cultura şi ştiinţa arabă l-a determinat să se opună celei de a VI-a cruciade, fapt pentru care papa Grigorie al IX-lea l-a excomunicat. În ciuda acestei pedepse extrem de aspre, împăratul nu a ezitat să militeze pentru aplanarea conflictului, semnând tratatul de la Jaffa, pe 11 februarie 1229. Creator al Universităţii din Neapole, Frederic al II-lea, asemenea vechilor califi din Bagdad, a dus o politică de traducere şi achiziţionare de cărţi; s-a bucurat de traducători renumiţi precum Michael Scot, cel ce dirija munca micilor echipe bilingve; într-un cuvând a adus în lumea europeană occidentală rigoarea interpretării filosofice, curiozitatea ştiinţifică şi mai ales gustul inegalabil pentru frumos al lumii arabe.

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că prima încercare de traducere a Coranului este realizată în jurul anului 1141, la îndemnul lui Petru Venerabilul, în cadrul abaţiei de la Cluny, unul dintre cele mai importante centre cultural-religioase ale Evului Mediu. La universitatea din Paris sau la universităţile italiene, tratatele medicilor, fizicienilor sau astronomilor arabi stau la mare cinste, alături de documentele antichităţii clasice. Chiar pe tărâm teologic, părinţi ai Bisericii precum Toma d’Aquino, Albert cel Mare sau Siger de Brabant utilizează fără să ezite comentariile filosofilor arabi la textele aristotelice, platonice sau neoplatonice.

Iată, aşadar, că la temelia culturală a Europei moderne stă o moştenire arabă adesea renegată şi tot mai puţin exploatată în sensul pozitiv al cuvântului. Ne-am obişnuit cu clişeele conceptuale de tipul „expansionism islamic”, „fundamentalism religios”, „intoleranţă”, însă ne limităm la zona de suprafaţă a problemei, fără a lua în calcul latura ei profundă. Migraţia masivă a cetăţenilor de religie musulmană în spaţiul european nu este cauzată doar de factori economici sau politici. Într-un fel ei se simt legaţi de această civilizaţie pe care o adoptă, tocmai datorită moştenirii culturale comune şi, în această situaţie, nu mai avem de-a face doar cu simple supoziţii filosofice sau sociologice, ci cu realităţi concrete, bine fundamentate. Un musulman poate fi în egală măsură un bun cetăţean european şi un bun credincios fără a fi nevoie de compromisuri. Dificultatea apare atunci când această moştenire culturală europeană este greşit înţeleasă. Cel mai adesea confundăm culturile în sine cu moştenirea pe care aceastea au lăsat-o de-a lungul timpului. Suntem legitimaţi să vorbim despre o cultură greacă, latină, iberică, germană etc., însă moştenirea culturală depăşeşte sfera naţionalismelor. Valabilitatea sa se extinde asupra întregului spaţiu european şi acest fapt se poate observa în primul rând în felul de a fi al oamenilor, în existenţa lor de zi cu zi. Prin urmare, posibilitatea unui dialog inter-religios autentic este condiţionată tocmai de înţelegerea şi asumarea reciprocă a acestei moşteniri. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că noţiunea de religie presupune existenţa unei comuniuni reale, dincolo de diferenţele ce ne separă. La fel, cultura presupune, înainte de toate, existenţa unui dialog din care fiecare are ceva de învăţat. În fond, numitorul comun îl constituie fiinţa umană, sub toate aspectele ei, şi din această perspectivă musulmanul, creştinul sau evreul pot conlucra pentru înţelegerea celei mai mari taine a acestei lumi: OMUL.

Diplomaţia culturală: pace şi progres prin înţelegerea celuilalt

De ce este nevoie de diplomaţie culturală – acest concept nou, pe care Institutul de la Berlin încearcă să-l promoveze cu atâta pasiune şi angajament? Răspunsul meu: pentru că lumea se schimbă. Şi dacă lumea se schimbă, şi politica în sensul ei înalt de slujire a intereselor comunităţii trebuie să se schimbe. Ilustrul strateg german Clausewitz considera că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace. Eu cred că şi pacea poate să fie un rezultat al politicii, dus cu alte mijloace. Unul dintre acestea este diplomaţia culturală, care fără să-şi propună să înlăture diplomaţia tradiţională a dialogului între interese diferite, susţinut prin diferite tipuri de presiuni şi ameninţarea cu forţa, să-l poată completa cu un element nou: dialogul bazat pe înţelegerea celuilalt şi, într-un sens mai larg, este vorba de o înţelegere mai bună a lumii în care trăim. Primul pas al diplomaţiei culturale ar trebuie să fie, după părerea mea, construirea unei hărţi conceptuale a universului poilitic internaţional pe care să desenăm lumile diferite care populează planeta noastră, cea post-modernă, cea modernă şi cea pre-modernă. Numai pe această bază putem construi politici şi strategii de securitate adecvate unei lumi în schimbare rapidă şi contradictorie.

Vocaţia preventivă va constitui cheia de boltă a diplomaţiei în viitorul imediat. Aceasta implică o complexitate crescândă a analizelor şi mijloacelor de acţiune. Crizele repetate au arătat că, din păcate, intervenţiile preventive punctuale nu sunt suficiente şi trebuie inserate într-un complex de acţiuni pe termen lung care să ia în considerare ansamblul unor regiuni şi ansamblul problemelor care le pot destabiliza, de la dificultăţile economice la stereotipurile ancorate în mentalităţi divergente, de la precaritatea căilor de comunicare la riscurile neconvenţionale de securitate.

Diplomaţia culturală poate funcţoiona ca un laborator unde se creează cultura politică a securităţii globale prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare. Ea poate identifica riscurile majore, poate formula şi pune în practică programe de întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc cât şi în zonele cu potenţial conflictual.

În acest laborator cred că există un loc privilegiat pentru foştii preşedinţi din perioada tranziţiei de la dictaturile comuniste la statele democratice. Cu experienţa lor civică şi de oameni de stat reformatori, folosindu-se de relaţiile reciproce şi de prestigiul câştigat, ei pot juca un rol atât în dezamorsarea unor conflicte, cât şi în regândirea unor strategii pe termen lung.

Marea contribuţie a diplomaţiei culturale preventive la arhitectura de securitate a lumii va fi, fără îndoială, aceea a războaielor care nu vor fi avut loc datorită creării unor mecanisme democratice de dialog şi întăririi colaborării cu societatea civilă.

Doresc în încheiere să mulţumesc tuturor participanţilor pentru contribuţia pe care au adus-o la succesul conferinţei noastre. Acest succes nu ar fi fost posibil fără sprijinul pe care l-am primit din partea autorităţilor române, cărora le mulţumesc, dar el nu ar fi fost posibil şi fără efortul excepţional al celor care au contribuit la organizarea evenimentului: Fundaţia Română pentru Democraţie, Institutul de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului, Universitatea din Bucureşti, Baltic Black Sea Forum.

                                                Biroul de Presă

                               Fundația Română pentru Democrație

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole