31.08. – ZIUA LIMBII ROMÂNE : Poezii pentru minte, suflet și simțire de Mircea Dorin Istrate

LIMBA NOASTRĂ Motto: Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie, Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi, Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie, Giuvaier dintr-o comoară, împărţită...
Viena

MIRCEA DORIN ISTRATE

LIMBA NOASTRĂ

Motto: Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,
Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,
Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,
Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.
***
Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai
Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,
Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,
Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.
***
Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere
În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii
Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere
Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.
***
Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei
Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,
Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei
Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.

***
Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,
Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,
Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire
Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.
***
Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme
Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,
Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne
Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.

RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ

Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse
Cu luceferii în roi,
Însfinţesc cu-a mele vise,
Urma carului cu boi’’
***
Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
***
Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
***
Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
***
Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.
***
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
***
De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

A NOASTRĂ LIMBĂ ROMÂNEASCĂ

Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,
V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?
E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,
Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.
***
În ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,
Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,
Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.
***
E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,
Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus
Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.
***
Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc
Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,
În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc
Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.
***
A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,
Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,
Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i veche taină și minune

CE E LIMBA ROMÂNESCĂ?

Ce e limba românească?
Frumuseţi ce stau să nască
Din cuvintele măestre,
Ca muşcate la ferestre,
Dor nestins şi alinare,
Vechi blestem şi îndurare,
Leac la inima răpusă,
Cea speranţă-n Maica pusă,
Pildă şi proverb ce spune
Nesfârşita-nţelepciune,
Chiuitul de la nuntă,
Taină veche, neştiută,
Doina plânsă în caval,
Clipocitul unui val,
Tolba plină cu poveşti
Şi iubiri dumnezeieşti,
Dragostea de neam şi ţară,
Lacrima din ochi de mamă,
Nălţătoarea cea iubire,
Nostalgii din amintire,
Bucurii prinse-n visare,
Bocet trist de-nmormântare,
Viaţa scursă-n veşnicie,
Tot ce-a fost şi ce-o să fie,
Harul pus în Eminesc
Din divinul cel ceresc
Leac la suflet, alinare,
Nesfârştă încântare.

DE CITESC A TALE VERSURI
Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.
***
Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
***
Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
***
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
***
Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.
***
În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.
***
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

DASCĂLILOR NOŞTRI

Voi ce-aveţi în grai dulceaţa rostuitelor cuvinte
Ce le puneţi ca plămadă într-un suflet de copil,
Din al vostru gând, seminţe azi le faceţi pentru minte
Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.
***
Ca o flacără vă ardeţi ca să puneţi în fiinţă
Şi-n a tainiţelor inimi sfinte boabe de lumină,
Iar fântâna vieţii voastre apă vie însfinţită
Următorilor le deie, că sunt cruzi şi fără vină.
***
La puţini statui va face viaţa asta hăituită
Ce-n nevoi şi suferinţă vă va arde ca pe-o iască,
Voi, crescuţi în demnitate într-o lume prea grăbită,
Sunteţi oastea cea modestă, osândită să trăiască.
***
Eu v-aseamăn, de-mi daţi voie, cu o candelă aprinsă
Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,
Să-nsfinţească darul vieţii şi-ntr-o lacrimă prelinsă
Să adune bucuria, că pe mulţi făcut-aţi oameni.
***
Când plecaţi din astă lume înspre cerurile nalte
Să vă faceţi roi de stele, împăcaţi şi fericiţi,
Toţi veţi fi trecuţi de-a pururi în a vieţii lungă carte
Şi-n a noastre inimi unde, veţi rămâne veşniciţi.

DOR ȘI DOINĂ

Motto: Eu ,,DORUL” l-am găsit în, ,,FOAIE VERDE”
Pe unde veșnicia mi l-a pus.
***
Cuvântul DOR și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,
Române ce-n trăire ai ale tale legi,
De suflet și de minte, de inimă dictate,
Rotundul lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.
***
În alte limbi, la alții, al vorbei înțeles,
În minte și în suflet nu dau nicicum un ghes,
Doar noi pe astă humă ades ne-nfiorăm
Când spunem ,,Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.
***
Cuvântul DOR cuprinde simțirea noastră toată,
Când încă ne-nfioară privirea cea de fată,
Când duși suntem departe de țara noastră dragă
Și gândul ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.
***
Când moși bătrâni întoarcem viața noastră-n gând
Și stăm postăți de timpuri acolo rând la rând,
Când am dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte
Cu noi să fie-aicea și nu în ceea parte.
***
Când DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare
Îmi simte o durere în picurări de jale,
O ducere cu gândul la ce de-acum e dus,
Speranța ce din caier s-a tors demult pe fus.
***
E mai întotdeauna durere și suspin,
Nostalgică visare în chinga unui chin,
O pierdere ce încă ți-aduce întristare,
O clipă nepierită ce nu se vrea-n uitare.
***
Să știți că până încă avem în noi un DOR
Și-o DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,
Avem în noi simțire lăuntrică, curată
Și-om fi români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.
***
Când spui: ,,Mi-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată
Va umezii o geană la fel ca altădată,
Cuvântul cela vine din suflet și simțire,
Din inimă și minte, te umple de iubire.

ȚINEȚI LIMBA NEPIERITĂ

Moșii noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,
Să-nvățăm că doar credința și cea limbă țin în viață
Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,
Ca să fim pe huma noastră și în bine și-n nevoi.
***
Că doar limba și credința dau speranță și putere
C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,
Iar de-om ține între graniți pe acei care vorbesc
Limba noastră strămoșească, vom ajunge în ceresc.
***
Numai limba românească are-n ea cuvântul DOR,
Ce doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,
Ne ridică în tăria cerului cel însfințit,
Ne alintă, ne mângâie în smerit și-n fericit.
***
Și-apoi câte mii cuvinte cu-alte mii de înțelesuri
Dau în rând din fiecare minunate alte sensuri,
Ce fac limba noastră vie, dulce ca o primăvară,
Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o comoară.
***
MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL, ȚARA, HUMA, toate-s lăcrimate
Și cu viața noastră-ntr-una din vechime-s apărate,
De-asta marile cuvinte au în ele cea putere
Ce ne fac eroii zile, când ea, patria, ne-o cere.
***
Țineți limba nepierită, țineți datina străbună,
Țineți sfinte obiceiuri de din vremea cea bătrână,
Și păstrați dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,
Ca să știm că suntem umbra timpului pe-aici trecut.
***
Limba noastră românească e un figure de miere,
Dați-i sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,
Că de-o ținem în onoare, în curat și în cinstire,
Fi-vom ici, pe huma asta, timp lungit, spre veșnicire.

DOVEZI DE VIEȚUIRE

Istoria străveche, aceea adevărată,
Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,
În semne încifrate în lut sau pe vreo piatră,
La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.
***
Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege
Și în puține semne puneai un legâmănt,
Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta unui rege,
Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.
***
În datini și-obiceiuri stau zile însemnate
Anume dară puse să ținem bine minte,
Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,
Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.
***
Așa era viața pe-atunci, în cele timpuri,
Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,
Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,
Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un nume.
***
Ascunse în legende, în mituri, în povești,
În vechile balade se tăiniuesc adânc
Eroi din cele timpuri din spițele-omenești,
Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.
***
Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune
Cum fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,
Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne
Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.
***
Învață și păstreaz[ în țandără de minte
Minunile acestea, istorii curgătore,
Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,
De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.

VORBĂ VECHE BĂTRÂNEASCĂ

Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească
Ce are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă din cea limba strămoșească
Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.
***
În ceea vorbă-i multă-nțelepciune
Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire
Strămoșii făcători de fapte bune
Ce au acum în ceruri izbăvire.
***
Nici nu gândim ce-avere ne lăsară
Și ce comoară-n grai e tăinuită,
Că vorba cea bătrână-i floare rară,
Ea înstelând cea limbă ce-i vorbită.
***
Prin ea legăm trecutul de departe
Cu mersul zilei cele-i de acum,
De-o mai vorbim nimic nu ne desparte
De-al nostru început, pe-acesta drum.
***
Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n
Biserica vorbirii românești,
Prin ea oricine-n lume recunoaște
C-aici am fost din timpuri strămoșești.
***
Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,
Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,
Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,
Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.
***
Că ceia TROACĂ fosta-mi scăldătoarea
Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,
Că MUMA e atoateștiutoarea
Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.
***
Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie
Când mi-o GRĂIȚI , că bine îmi alegeți,
Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,
Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.

LIMBA BĂTRÂNEASCĂ

Mi-e dor de limba bătrânească, cu vorba-i moale, liniștită,
Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă nepierită,
În spusa ei sunt vremi bătrâne și-atâtea taine încifrate,
Atât adâncă-nțelepciune, șirag de perle adunate.
***
Cuvintele în ea îmi cântă, avându-mi tril de ciocârlie,
Ce-n preasmerenie se umplu de dor arzând și bucurie,
În zisa lor se-nlăcrimează fiorul pus în Mioriță,
Iar în lucrarea cea surpată, jertfelicita nevestiță.
***
Și câte încă vechi zicale ce le-au rostit demult străbunii
Ne fie stup de înțelesuri, avere ce-au purtat-o bunii
Prin viața lor și-apoi mi-au dat-o, ajungă-ntreagă pân’ la mine,
Iar eu ți-oi da-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.
***
Cu ea ne-am dus în largul lumii când pus-am stâlpi de noi popoare
Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele hotare,
De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am frați,
Iar încă mult mai pe departe avem pe-acolo veri, cumnați.

***
Grăiți-mi limba ceia veche, că ea ne leagă de trecut,
Să știm c-aici am stat de-a pururi în cuibul nostru, dinceput,
Și nume-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,
Așa că voi păstrați-o dară, să poată încă, viețuiască.
***
Nu mi-o stâlciți că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,
Devine searbădă și goală, își pierde farmecul, eresul,
Ea ne-a ținut uniți prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai
Și poate sus, prin cele ceruri e limba vorbitoare-n rai.
***
Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot neamul mi-a vorbit-o
Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am iubit-o,
Cu ea mi-am scris prin veac trecutul și viitorul ce-o să vie,
Cu ea cerșim iertări la Domnul, cu ea ne-ngroapă popa-n glie.

***
Pe humă pune-oi un pripon, să țin cu brânca nemuritul
Și-n dosul stânii-ntr-un cotlon, răvaș să am cu veșnicitul,
Când nevoit, din cele două, lua-voi doar o crestătură,
Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.
***
Acolo tot pe voi, românii să vă găsesc îmbătrâniți,
Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim înveșniciți ca sfinți,
Că l-am slujit pe Preaiubitul de când am fost Adamii humii
Și până-n ceasul de pe urmă, când bate-va sfârșitul lumii.

&&&
De prin hărți străine, stânge-ne Tu, Doamne,
Pe aceia care încă glăsuim,
Limba Românescă și-n a ei hotare
Pe vecie încă , hai să ne unim.

MIRCEA DORIN ISTRATE

Viena
Categorii
Actualitate
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole