ACTUALITATEA ȘI MODERNITATEA UNUI SCRIITOR „UITAT”

Nu știu dacă simpla coincidență dintre numele său și prenumele scriitorului Damian Stănoiu îl va fi îndemnat/atras pe TITI DAMIAN pe dificilul drum al explorării vieții și operei acestui...
Viena

Nu știu dacă simpla coincidență dintre numele său și prenumele scriitorului Damian Stănoiu îl va fi îndemnat/atras pe TITI DAMIAN pe dificilul drum al explorării vieții și operei acestui „prozator de prestigiu al literaturii române” care „și-a câștigat un loc binemeritat în galeria autorilor noștri de mare valoare”, un „scriitor de primă mărime” din perioada interbelică, „uitat” în ultima vreme, dar publicarea masivului volum Damian Stănoiu. Monografie (Editura Editgraph, Buzău, 2020), structurat în trei mari părți, cărora li se adaugă două liste bibliografice și patru anexe, este un gest de mare noblețe și un dar făcut cititorilor de astăzi, oferindu-le „prilejul să confrunte acele realități” din viața monahală și laică dintre cele două conflagrații mondiale cu cele din zilele noastre și „mai ales să-i savureze umorul și prospețimea stilului” care fac din scriitorul său preferat unul „profund, original, moral, actual și modern deopotrivă” (Introducere).

Dincolo de faptul că scriitorul Damian Stănoiu și opera sa n-au existat în programa școlară, nici măcar în așa-numita și obligatoria listă de lecturi suplimentare pentru elevi, mărturisesc sincer că lecturile mele s-au oprit doar la romanele Alegere de stareță și Ucenicii sfântului Antonie, singurele existente în biblioteca personală și în cea a școlii generale unde am dăscălit „românește” pe copiii din comuna mea, dar acum realizez pierderea mea, fiindcă nu „m-am înfruptat” cu „farmecul, savoarea, prospețimea, expresivitatea și vigoarea” întregii opere damianstănoiene.

Revenind la volumul lui Titi Damian, trebuie să remarcăm acribia documentării, Bibliografia cuprinzând atât lista completă a scrierilor prozatorului, cât și pe cea de critică și istorie literară cu nu mai puțin de 112 titluri ale lucrărilor referitoare la viața și opera acestuia, reproducând în Anexa II, Receptarea critică, citate extinse care îl ajută pe cititor să-și creeze o imagine, aproape exhaustivă, asupra creațiilor analizate de-a lungul timpului. Și, pentru a demonstra că Damian Stănoiu ocupă un fotoliu de onoare în galeria scriitorilor care au abordat tema mediului mânăstiresc, Titi Damian prezintă, sintetic și cu citate revelatoare, scrierile acestora, subliniind faptul că ele „au surprins doar ipostaze ale călugăriei, prezentate prin experiențe proprii sau potrivit viziunii lor artistice despre lumea monahală, Anexa III, Scriitori români despre călugări și monahism susținând demersul criticului literar. De altfel, într-un subcapitol anterior cu același titlu, subliniase particularitățile scrierilor respective,  menționând că proza lui C.D. Aricescu prezintă „multe documente asupra vieții monahale”, că Ion Creangă, cu umorul său caracteristic, ne introduce în lumea „aspiranților la preoție”, iar Calistrat Hogaș realizează, cu ironie și umor, portretul unui reprezentant al clerului dintr-un „schit uitat de lume”. Tot un portret realizează și Gala Galaction când ne face cunoștință cu un „călugăr din schitul din creierii munților” și cu „taine ale trecutului său”, iar Vasile Voiculescu „se apleacă asupra miturilor care însoțesc existența călugărilor” și, parcă îndemnat de acesta, Mihail Sadoveanu cercetează „motivele dramatice care au determinat izolarea lor de lume”. În timp ce de la D.D. Pătrășcanu reține o anecdotă referitoare la „pedepsirea” cu un lung marș pe jos de către mitropolit a fețelor bisericești care „se cam îngrășaseră”, Alexandru Sahia „urmărește abrutizarea individului călugăr”, ca și Vasile Demetrius care „surprinde viața ascunsă a călugărului tinzând spre cele lumești”, iar Tudor Arghezi „prezintă viața mânăstirească în abjecțiile ei”, ținta satirei sale fiind „mai marii arhierei”.

O Biobibliografie de la începutul monografiei, susținută de imaginile revelatoare prezente în Anexa IV, Iconografie – Pe urmele lui DAMIAN STĂNOIU, îl introduce pe cititor în lumea acestuia, prezentând cu amănunte, multe inedite, viața și evoluția ca scriitor, de la debutul cu placheta de versuri Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” din 1917, adevăratul debut ca prozator din 1927, cu nuvelele publicate în reviste literare, urmat de primul volum de povestiri, Călugări și ispite, din 1928, până la reeditările postume, puține, de altfel, de dinainte și de după 1989, câteva referințe evidențiind faptul că „talentul de povestitor a întâlnit doar o virtuozitate verbală pe care unii scriitori o capătă pe calea erudiției și a dus la o literatură care pare o prelungire a Mineelor” (G. Călinescu).

Partea cea mai consistentă, revelând calitatea remarcabilă de critic literar mai mult decât avizat și de cunoscător până la amănunte a operei damianstănoiene a autorului acestei monografii exhaustive de excepție, o reprezintă cele două capitole dedicate creației, pornind de la Primele încercări literare în care apar „excelente pagini de umor, ironie, satiră și amărăciune ”, oferind cititorului „o fereastră spre această lume ascunsă, ipocrită”, lumea monahală.

Schițele, povestirile, nuvelele și romanele lui Damian Stănoiu, cărțile despre și pentru copii, grupate tematic sub titluri-sinteză sugestive, monografiile unor mânăstiri și paginile memorialistice sunt comentate cu aplomb de Titi Damian, care, în demersul său, pornește de la constatarea că ele prezintă „lumea în care a trăit”, acea „lume a satelor din Muntenia”, concomitent cu lumea „cartierelor mărginașe” ale orașelor, „lumea monahală” cu tot felul de personaje pitorești și, mai ales, o lume a sa unde îl descoperim „pe omul (copilul, adolescentul, tânărul)”, un romantic „dornic de cunoaștere și de aventură”, întrecându-și colegii la învățătură, dar nereușind să se adapteze nicăieri. Totodată, în scrierile sale apare o „galerie de personaje (355 aparținând „operelor sale de inspirație monahală”), realizând „o panoramă unică” a mediului monahicesc cuprinzând „o tehnică a portretisticii multiplicate” specifică prozatorului ai cărui eroi se deosebesc „prin vârstă, înfățișare, temperament, caracter, proveniență din medii diferite, grade de cultură și civilizație diferite, apucături și obiceiuri la fel de diferite”.

În ansamblu, Titi Damian constată prezența a două registre stilistice, unul „religios”, ca „element de certă originalitate” din perioada 1924-1932, celălalt din perioada „postmonahală” (1932-1947), un „registru stilistic al limbii vorbite, laic”, surprinzându-și exegeții care au considerat, în mod eronat, că „operele de inspirație laică nu se mai ridică la nivelul celorlalte”, în ciuda constatării lui G. Călinescu, potrivit căruia „esențial la el este stilul, care înseamnă cursivitatea narațiunii, savoarea locală a dialogului, consecuția ritmică a clopotelor frazelor și bonomia ușor satirică”.

Analizând scrierile literare ale lui Damian Stănoiu, în Partea a treia. Modernitatea scriiturii, cu un titlu sugestiv pentru intențiile sale, exegetul subliniază „talentul narativ și portretistic” al acestuia, reieșind din „spontaneitatea dialogului”, din limbajul artistic „care face întâmplarea vie, accesibilă, plăcută, fluentă” din descrierile de interioare și de natură ca „fundal pe care se derulează evenimentele”, toate acestea contribuind la definirea personalității scriitorului prin două trăsături fundamentale: autenticitatea și modernitatea. Este meritul incontestabil al lui Titi Damian de a fi evidențiat faptul că modernitatea scrierilor prozatorului „se manifestă în narațiunea inconfundabilă, în varietatea de tipuri literare, în pitorescul mediului, în umorul savuros”, iar, pentru că „nu poate fi comparat decât cu el însuși”, constatând „modernitatea și actualitatea creației sale, fie ea de inspirație monahală, fie laică”, societatea de azi fiind asemănătoare cu cea din vremea lui, fapt care conduce la concluzia că el este „un scriitor la fel de original, la fel de moral, la fel de modern, la fel de actual”, idei care nu se regăsesc în zecile de articole din reviste și dicționare, în zecile de pagini acordate de autorii unor istorii ale literaturii române (G. Călinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Alexandru Piru, Ion Rotaru, Nicolae Manolescu). Doar autenticitatea operei sale a fost remarcată de Ion Nistor („Importanța operei sale rezidă deci în autenticitatea cu care surprinde manifestarea, într-o ipostază aparte, a condiției umane.”), actualitatea ei fiind subliniată de Aureliu Goci („Recitită cu atenție […] opera lui Damian Stănoiu rezistă și astăzi, dovedește că deține potențialitatea unei recurente actualități.”).

Cunoscut ca scriitor talentat prin volumele de proză scurtă și prin romane, mai ales prin premiata tetralogie Muscelenii, ca publicist și eseist prin volumele de „pagini jurnalistice”, iar în calitate de critic literar prin numeroasele cărți de „cronici de întâmpinare”, de această dată, Titi Damian completează toate aceste ipostaze cu cea de istoric literar, realizând o monografie binevenită, (re)aducând în atenție un scriitor „de primă mărime” din perioada interbelică, oferind cititorului prilejul de a cunoaște stilul unui „scriitor profund original, moral, actual și modern”. În întreprinderea sa demnă de toată lauda, Titi Damian are ca țintă un îndemn pornind din sufletul său, convins fiind că „opera lui Damian Stănoiu se impune a fi citită, receptată și restituită astăzi patrimoniului literar românesc printr-o altă cheie critică, morală și psihologică și, desigur, din perspectiva artistică a modernității”.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

Viena
Categorii
ActualitateRomânia
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole