Am scris și voi scrie mereu despre Ardeal

Interviu cu profesorul, ziaristul și scriitorul Ilie Șandru REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE 1935 – s-a născut, la 22 martie, în satul Săcalu de Pădure, judeţul Mureş. Părinţii: Ioan şi Floarea, agricultori;...
Viena
Ilie Șandru

Interviu cu profesorul, ziaristul și scriitorul Ilie Șandru

REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE

1935 – s-a născut, la 22 martie, în satul Săcalu de Pădure, judeţul Mureş. Părinţii: Ioan şi Floarea, agricultori;

1941 – 1945 – A făcut primele patru clase primare în limba maghiară, la şcoala primară din sat, în timpul ocupaţiei hortyste asupra Ardealului de Nord;

1945 – 1946 – A făcut clasa a V-a, singura clasă în limba românâ;

1946 – 1948 – A  făcut primele două clase la Liceul ,,Petru Maior” din Reghin;

1948 – 1949 – A fost elev în clasa a VII-a la Şcoala Elementară nr. 1 din Reghin, în urma reformei învăţământui din 1948;

1960 – A susţinut concursul de admitere la Facultatea de Istori-Filozofie a Universităţii ,,Al.I.Cuza” din Iaşi.

1961-1965 a urmat cursurile Facultăţii de Istorie-Filozofie, Secţia Istorie-Limbă şi literatură română, susţinând Examenul de Stat în 1965;

1978 – 1990 – A îndeplinit funcţia de redacror principal la Ziarul ,,Informaţia Harghitei”, singurul cotidian ce apare în limba română,în judeţul Harghita;

1990 – S-a pensionat pe baza Decretului-Legr nr.60/1990.

În 1998 a obţinut disticţia de ,,Învăţător evidenţiat”, iar în 2004 a  fost distins cu Ordinul pentru Învăţământ în grad de Cavaler. La acestea se mai adugă alte câteva zeci de distincţii şi diplome, între care merită a fi amintit înaltul titlu de Cetăţean de Onoare al municipiului Topliţa, obţinut cu ocazia împlnirii vârstei de 75 de ani. Din 1995 îndeplineşte şi funcţia de Preşedinte al Fundaţiei Culurale ,,Miron Cristea” din Topliţa, fundaţie care editează anuarul ,,Sangidava.”

În 2013, cu ocazia împnirii a 60 de ani de activiate în slujba învăţământului şi culturii româneşti, Centrul European de Studii Covasna-Harghita a editat volumul  omagial ,,Ilie Şandru – 60 de ani în slujba învăţământului şi culturii româneşti”(623 de pagini), cuprinzânf 60 de mesaje şi  cuvinte de apreciere; 28 de recenzii şi apreciari critice, 50 de studii dedicate scriitorului.

Cărţi publicate :

„Sub cumpăna veacului – proză – document”, Ed. Pentru Maior, Târgu Mureş 1995;

„Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu” – istorie literară, Ed. Petru Maior, Târgu Mureş, 1997;   

„Patriarhul Miron Cristea – monografie”, Ed. Petru Maior, Târgu Mureş, 1998;

„Oameni şi locuri din Călimani” – reportaje, Ed. Petru Maior, Târgu Mureş, 2000;

„Tulgheş – file de monografie”  – Ed. Constant, Sibiu,  2000;

„Binecuvântată a fost clipa… – roman istoric”, Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe,  2002;

„Basarabia iarăşi şi iarăşi…” – publicistică , Editura APP Bucureşti,  2003;

„O stafie bântuie prin Ardeal” – publicistică” , Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2005;

„O victimă a extremismului maghiar – proză document”, Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006

„Drum spre viaţă – roman” , Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2007;

„Patriarhul Miron Cristea” – ediţia a 2-a, Ed. Grai Românesc, M.Ciuc, 2008

,,Alte măşti, aceeaşi piesă… – publicistică” , Editura Nico, Târgu Mureş, 2009;

„Topliţa – repere monografice” (în colaborare cu Felicia Man şi Costel Cristian Lazăr), Ed. Nico, Târgu Mureş, 2010;

„Inima Timpului – publicistică”, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010 ;

„Vremuri şi destine – nuvele”, Editura Nico, Târgu Mureş, 2011;

„Jurnal de Basarabia (1981 – 2010), Editura Nico, Târgu Mureş,  2011;

„Pe urmele lui Octavian C.Tăslăuanu – ediţia a 2-a, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2012

„Peste hotarele timpului – roman istoric, Editura Nico, Târgu Mureş, 2013;

„Aşa a fost să fie…roman, Editura NICO, Târgu Mureş, 2015.

„Ani de zbucium – roman istoric, Editura Vatra veche, Târgu Mureş, 2016

Liliana Moldovan (L.M.) : – Stimate d-le profesor Ilie Șandru ce a însemnat pentru dumneavoastră primirea titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Toplița acordat prin Hotărârea Consiliului Local din Toplița în anul 2005?

Ilie Șandru (I.Ș.) : – Sigur, acordarea înaltului titlu de Cetățean de Onoare al municipiului Toplița m-a onorat, cum era și normal. Acest titlu se dorea a fi o recunoaștere a activității multiple depuse de-a lungul anilor, respectiv din 1961, de când locuiesc în Toplița. Însă nu m-am gândit niciodată la vreo răsplată sau la o recunoaștere a acestei activități de către organele locale. Tot ce am făcut s-a datorat pasiunii de a face ceva mai mult decât a fost, mai ales în învățământul și cultura locală. Acordarea acestui titlu a fost o surpriză totală pentru mine, nu mi-a spus nimeni nimic, nu m-am așteptat deloc la așa ceva. Țin minte, era 18 iulie 2005, ora 9, când urma să aibă loc deschiderea festivă a celei de a VIII-a ediții a Zilelor Miron Cristea. Sala mare a Centrului Cultural era plină cu vreo 60 de invitați din țară și de peste hotare, când a apărut primarul, Nicolae Baciu, însoțit de membrii Consiliului Local, care mi-a comunicat că, înaintea deschiderii, va avea loc o foarte scurtă ședință extraordinară a Consiliului Local. De unde până unde o astfel de ședință și pentru ce acolo?, m-am întrebat eu, însă de, primarul e primar, ce să zic? Și astfel, la masa prezidiului, a luat loc președintele de ședință, ing. Stelu Platon (actualul primar), însoțit de doi consilieri, care a anunțat ședința extraordinară a Consiliului Local, cu un singur punct la ordinea de zi: ,,Hotărârea nr.97/2005, privind acordarea titlului de Cetățean de Onoare domnului Ilie Șandru”. Am rămas mască, cum se spune. A fost o surpiză totală și pentru mine, dar și pentru toți cei din sală, care s-au ridicat și au aplaudat îndelung. Când mi s-a dat cuvântul, nici nu știam ce să spun, nu-mi mai găseam nici cuvintele pe care să le rostesc, cu toate că, lucrurile petrecându-se atât de repede și de neașteptat, nu am avut timp pentru emoții. Ele au venit abia pe urmă.

Aș zice că momentul respectiv a fost unic în viața mea, atât pentru cinstea care mi s-a făcut, aducându-mi aminte că eram al doilea Cetățean de Onoare al municipiului Toplița, după regretatul Grigore Vieru, cât și pentru împrejurarea în care s-a petrecut acest eveniment din viața mea.

L.M. : – Cu zece ani înainte de acest eveniment, respectiv în 1995, marele poet Grigore Vieru primea același titlu. Ce vă leagă de poetul pe care regretatul  Lazar Lădariu îl numea „Orfeul de peste Prut”?

I.Ș. : – De regretatul ,,Orfeu de peste Prut”, așa cum l-a numit vechiul și stimatul meu prieten, regretatul, Lazăr Lădariu, pe marele poet Grigore Vieru, mă leagă unele dintre cele frumoase amintiri și momente pe care le-am petrecut împreună. Îl știam de mult, i-am citit poeziile, îi cunoșteam neobosita activitate obștească, pusă în slujba fraților noștri de dincolo de Prut, dorința sa arzătoare de a-și vedea Țara, dar mai ales de-a o vedea întregită, prin revenirea Basarabiei la sânul mamei sale – România. ,,Unii visau să ajungă în Cosmos și au ajuns. Eu, viața întreagă, am visat să trec Prutul, ca să ajung în țara mea”! Nu l-am întâlnit însă niciodată. Și nici nu aveam cum, fiindcă înainte de 1989 era foarte greu de trecut Prutul, iar știrile de dincolo erau inexistente. Au venit însă ,,Podurile de flori” de pe Prut. Primul s-a întâmplat în 6 mai 1990. În 5 mai, seara, am ajuns acasă de la o Conferință națională a Uniunii Vatra Românească, de la Târgu Mureș. Ne-am urcat în mașină, eu și soția, și dimineața eram pe malul drept al Prutului, la locul numit Cotu Miculinți, în dreptul comunei Pererita, comuna natală a lui Grigore Vieru.

Peste Prut nu era niciun pod, desigur, dar nici lume multă lume nu era. Însă, după vreun ceas, au început să ,,curgă” mulțimile pe ambele maluri. S-au adunat câteva zeci de mii! Era o atmosferă înălțătoare, sărbătorească! Se strigau frații de pe cele două maluri, unii pe alții, mulți cunoscându-se, erau rude, prieteni.

La un moment dat, de pe malul stâng, ,,moldovenesc”, s-a desprins o barcă, singura care era. Când s-a apropiat de malul românesc  l-am recunoscut, printre cei din barcă, pe Grigore Vieru. Simțeam niște emoții extraordinare la gândul că-l voi putea întâlni. Cred că și Dumnezeu a vrut așa, fiindcă barca s-a oprit chiar la picioarele mele. L-am ajutat să urce pe mal, ne-am îmbrățișat, apoi mulțimea ne-a luat pe amândoi pe sus și ne-a urcat pe o platformă remorcată la un tractor, devenită, ad-hoc, un fel de tribună. Mulțimile parcă ,,fierbeau”. Grănicerii de pe cele două maluri au dispărut, se realizase un fel de unire între cele două maluri, mai ales când un participant de pe malul drept, cu un uriaș buchet de flori, a ajuns, îmbrăcat, în mijlocul râului, strigând ,,unire, fraților, unire”! În acel moment miile de oameni de pe cele două maluri ale Prutului au năvălit în apă, s-au întâlnit în mijlocul ei, se îmbrățișau, plângeau… Au fost momente înălțătoare, ce nu se pot descrie. La întoarcere, Poetul m-a poftit să-l însoțesc dincolo,  pe malul ,,moldovenesc”. Tot de pe o tribună improvizată, le-am vorbit, pentru prima dată, fraților de peste Prut.

Ne-am reîntâlnit la Chișinău, unde am stat o săptămână pentru a lua parte la cea dintâi ediție a sărbătorii naționale ,,Limba noastră cea română”, din 31 august 1990. Un alt moment istoric, care a rămas neșters în memoria mea. A fost o săptămână de manifestări, organizate de toate instituțiile culturale importante ale Basarabiei. Iar ziua de 31 august a fost grandioasă! Ea s-a încheiat seara, când, la lumina reflectoarelor, a urcat pe scena din Piața Marii Adunări Naționale, Limba Română, în chip de domniță, purtând straie strălucitoare, iar pe cap coroană de împărăteasă. Peste marea piață se înălțau, cutremurătoare, versurile lui Dumitru Matcovschi: ,,Sărmană limbă cum ai fost strâmbată / De farisei, de lepre, de năluci / Și totuși ai rămas curată, / Izvoarele cum sunt pe la răscruci. / Sărmană limbă cum ai fost trădată / Și din cenușă cum ai renăscut – / Basarabeană, dulce, minunată, / Exact ca cea de dincolo de Prut”!..

De atunci ne-am întâlnit în fiecare an la Chișinău, mai ales în micul restaurant al unia dintre fiii săi, de lângă Muzeul de Istorie al Moldovei. Acolo ne prindeau, uneori, cele dintâi gene de lumină ce mijeau deasupra Chișinăului.

Se apropia anul 1995, când amândoi urma să împlinim 60 de ani. Simțeam că trebuia să fac ceva pentru ,,fratele Grigore”. Mi-a venit atunci ideea de a propune Consiliului Local Toplița să-i acorde titlul de Cetățean de Onoare al orașului. Ideea mea a fost acceptată neaștepat de repede. Am scris un amplu referat, un fel de ,,laudatio” despre viața și opera lui Grigore Vieru, care a fost supus dezbaterii Consiliului Local, în urma căreia, prin Hotărârea nr.22/1995, i s-a acordat înaltul titlu de Cetățean de Onoare al Topliței. Ne-am întâlit la Reghin, unde Grigore Vieru îl însoțea pe Adrian Păunescu, la un spectacol al Cenaclului ,,Flacăra”. I-am comunicat Hotărârea Consiliului Local Toplița și i-am înmânat invitația oficială de a lua parte la festivitatea ce urma să aibă loc în 30 mai 1995. S-a bucurat și, emoționat, mi-a spus că este pentru prima dată când un oraș din România îi acordă acest onorant titlu.

Prezent la festivitățile organizate atunci la Toplița, reunite sub genericul ”Credință, Neam și Țară” , Grigore Vieru a spus: ,,Este pentru prima dată când un oraș din România  îmi acordă acest înalt titlu, care mă onorează. Cred, sunt convins că prin orașul Toplița am devenit acum Cetățean de Onoare al țării mele, România. Faptul că sunt membru al Academiei Române și Cețățean de Onoare al orașului Toplița valorează pentru mine mai mult decât Premiul Nobel”.Au urmat momente frumoase petrecute timp de trei zile alături de marele poet. Într-una dintre acestea, ,,fratele Grigore” mi-a scris un autograf pe vol. ,,Rădăcina de Foc”: ,,Fratelui Ilie Șandru pe care-l cunosc de 2000 de ani și tot de atâta vreme mi-e drag”.

Vestea morții sale, atât de tragice m-a lovit, dureros, până în adâncul sufletului. Era iarnă, greu de mers la Chișinău. Consiliul Local Toplița a trimis o telegramă de condoleanțe. Am mers însă la Chișinău primăvara, când, la mormântul său, soția lui a făcut un parastas. Am pus flori și am vorbit celor prezenți despre Grigore Vieru și Toplița. Însă golul rămas în sufletul meu îl simt și acum și-l voi simți toată viața. Când mă opresc la bustul său, aflat acum în parcul central al orașului, mă gândesc, cu părere de rău, că Toplița a rămas mai săracă odată cu plecarea în nemurire a primului Cetățean de Onoare al său. Iar eu nu pot uita că am rămas atât de singur fără fratele Grigore Vieru. Însă îmi vin în minte, de fiecare dată, cuvintele rostite de Înaltpreasfințitul Ioan, mitropolitul Banatului, atunci, în 1995, episcop al Covasnei și Harghitei, prezent la festivitatea din 30 mai 1995, de la Toplița: ,,De când a început acest ceremonial, am impresia că particip la taina Sfântului Botez. Astăzi, la Toplița, s-a născut pentru a doua oară Grigore Vieru. El nu mai are 6o de ani, ci doar o zi! Așa se întâmplă cu marii oameni ai culturii și civilizației. Ei nu se sting niciodată”.

L.M. : – Ce loc credeți că ocupă romanul istoric în actualul peisaj editorial românesc?

I.Ș. : – Destul de greu de răspuns la această întrebare. Părerea mea este că ,,specia” aceasta a cam dispărut din literatura contemporană. Iar dacă nu a dispărut, este destul de slab reprezentată. Am reținut câteva nume de autori care au abordat sau abordează această sprecie de roman (Adrian Onciu, Ioan Mihai Chirovici, Adrian Voicu, Ioana Pavelescu, Lucian Dan Teodorivici), însă, cu puține excepții, chiar dacă au scris sau scriu romane istorice, ele sunt inspirate din istoria universală. Tot timpul trăiesc cu impresia că romanul istoric, inspirat din istoria națională, s-a ,,oprit” în secolul 20. Situația aceasta se datorează și faptului că interesul pentru istoria noastră a scăzut foarte mult, practic ea aproape a dispărut din școală. Mi se pare că orientarea este pornită de sus, de la cei ce conduc destinele școlii și chiar ale țării. Este trist! Pe de altă parte, editurile se întrec în a promova  autori preocupați de evenimente recente, mărunte, dar care ,,se citesc”. Se scrie mult, e drept, dar lipsesc valorile. Și lipsesc mai ales acele valori care să impună marile momente ale istoriei noastre naționale. Avem vreun nume mare, așa cum a avut secolul trecut? Nu cred. Poate că asta se și dorește: să nu mai avem istorie națională! Acum ,,se poartă” europenismul, mondialismul, globalismul etc.  Tocmai acest lucru m-a determinat ca din cele 24 de cărți, pe care le-am scris, șase sunt romane inspirate din istoria noastră națională: revoluția din 1848 în Transilvania, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, mișcarea legionară etc.

L.M. : – Există printre eroii ardeleni o personalitate istorică pe care o apreciați în mod deosebit?

I.Ș. : – Da, există. Sunt mai multe asemenea personalități Sunt cei care au devenit eroii unora dintre romanele mele. Unul este Avram Iancu (în romanul „Ani de zbucium”), care tratează evenimentele tragice ale anilor 1848-1849, apoi patriarhul Miron Cristea (în același roman, în anii tinereții, înainte de a se călugări), dar căruia i-am dedicat o monografie (în două ediții), sau Octavian C.Tăslăuanu: un studiu monographic (tot două ediții), unul dintre eroii romanului ”Peste hotarele timpului”; Octavian Goga, eroul nuvelei Al doilea cadril. Acestora li se adugă mulți alți eroi ai romanelor mele istorice, mai mult sau mai puțin cunoscuți, dar care au existat în realitate. Fiindcă romanul istoric nu se poate concepe fără astfel de personaje reale, chiar dacă acestora li se adugă și alții veniți din ficțiune.

L.M. : – În acest an v-ați marcat ziua de naștere cu lansarea unui nou volum, este vorba de ediția a 2-a  cărții „Vremuri  și destine” apărută la editura Vatra Veche din Târgu-Mureș.  Care este elementul comun al nuvelelor și povestirilor din această carte și ce aduce nou ediția din 2019 față de ediția inițială?

I.Ș. : – Așa este. De altfel s-a creat deja o tradiție la Toplița, cei care mă cunosc – și nu sunt puțini! – așteaptă luna martie când știu că, în preajma zilei mele de naștere, voi lansa o carte.  Așa s-a întâmplat în ultimii 10-12 ani. Ați putut observa că sunt mai multe volume care au apărut și în ediția a II-a ,,revăzută și adăugită”. Așa este volumul monografic ,,Pe urmele lui Octavian C.Tăslăuanu” apărut în 1997, (186 pag.). În 2012 am scos ediția a II-a(318 pag.). Volumul monografic ,,Patriarhul Miron Cristea”,apărut în 1998(293 pag.), ediția a II-a apărută în 2008, cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Ioan al Banatului, atunci arhiepiscop al Covasnei și Harghitei, are 380 de pagini.

În 2003 am tipărit volumul de publicistică ,,Basarabia iarăși și iarăși…” cu 144 de pagini, iar în 2018, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, am tipărit ediția a II-a, cu 347 de pagini. Aceste reveniri, respectiv ediția a II-a, la volumele de mai sus, au fost necesare fiindcă în cursul anilor dintre cele două ediții am găsit documente noi și am cunoscut multe date care lipseau în primele ediții.

În cazul volumului de proză scurtă ,,Vremuri și destine”, apărut în acest an, situația este cu totul alta. Nu mai este vorba de documnete și date necunoscute, ci de unele  creații pe care le-am scris în intervalul dintre cele două ediții. Volumul apărut în 2011 avea trei părți: I.Povestiri, II.Vremuri și destine și III. File de epopee. Volumul apărut în acest an seamănă foarte puțin cu cel din 2011. Acesta are doar două părți. În prima parte, ,,Nuvele și povestiri”, am reluat cele opt povestiri și nuvele tipărite în ediția întâi, cărora li s-au mai adăugat alte trei, scrie între timp. Partea a doua ,,Umbre pe pânza vremii”  ține mai mult de publicistică, cuprinzând articole-studii dedicate unor evenimente sau personalități Nu au mai fost reluate părțile a doua și a treia din prima ediție, fiindcă din acestea au apărut fragmente în romanele istorice ,,Peste hotarele timpului” și ,,Ani de zbucium”.

L.M. : – De-a lungul  anilor ați desfășurat o activitate publicistică extrem de bogată și ați colaborat cu numeroase ziare și reviste, printre care cotidianul „Cuvântul Liber” și „Ziarul Națiunea”, cu toate acestea ați debutat destul de târziu, la vârsta la care, de obicei, oamenii spun povești nepoților.  Cum de ați amânat clipa debutului atât de mult timp?

I.Ș. : – Aveți perfectă dreptate în legătură cu debutul meu ,,literar”. Este o problemă de care m-au mai întrebat și alții. Nu știu exact ce să spun. E drept, scrisul a fost o atracție încă din anii copilăriei, când, ca elev, am luat și niște premii la diferite concursuri literare. Târziu de tot, după ce mi-am luat gradul I în învățământ, am devenit ziarist profesionist ca redactor principal la singurul ziar românesc din jud.Harghita ,,Informația Harghitei”, până în 1990, când m-am pensionat la 55 de ani. Am fost rechemat în învățământ, la Liceul ,,Octavian C.Tăslăuanu”, de la care am plecat, în urmă cu 15 ani, la ziar. Aici am mai lucrat încă aproape 20 de ani, până în 2008, când ,,am tras definitiv pe dreapta”, la 73 de ani.

A fost perioada cea mai bogată, în care am colaborat la numeroase ziare și reviste, dar am și conceput și scris majoritatea cărților pe care le-am publicat.

De ce debutul atât de târziu? Cred că nu am avut curajul necesar de a scrie o carte. Sau, poate, marea răspundere pentru cuvântul scris. Ziaristica este cu totul altceva, chiar dacă ea poate fi o portiță deschisă spre creația literară. Curajul a venit totuși după evenimentele tragice petrecute în județul Harghita cu ocazia ,,revoluției” din 1989. Atunci m-am hotărât să scriu despre ceea ce s-a întâmplat. Așa a apărut volumul de proză-document ,,Sub cumpăna veacului”. Celelalte au ,,curs” apoi în mod firesc. Despre Octavian C.Tăslăuanu, conducătorul revistei ,,Luceafărul”(Budapesta:1902-1906,Sibiu: 1906-19014), secretarul administrativ de la ASTRA,(revista ,,Transilvania”), voluntar în Armata română:1916-1918, om politic, patriot, făcând parte din generația marilor bărbați care au avut un rol hotărâtor în înfăptuirea Marii Uniri etc., nu s-a scris aproape nimic.

Eu mi-am început activitatea didactică în 1953, la Bilbor, satul natal al lui Tăslăuanu. Am mai ,,prins” în viață pe doi dintre frații săi, am descoperit în podul casei unuia dintre ei întreaga colecție a revistei ,,Luceafărul”, astfel am aflat despre prietenia sa cu Octavian Goga, rolul său în formarea acestuia ca ,,poet al pătimirii noastre” etc. Am simțit obligația morală de a scrie despre el, pentru a-l readuce în actualitate. Acum, la Bilbor, se desfășoară, an de an, în februarie, Colocviile naționale ,,Octavian C.Tăslăuanu”, Școala gimnazială din Bilbor, ca și unul dintre cele trei licee din Toplița poartă numele său.

Stabilindu-mă în Toplița, fiind numit director al Casei de Cultură al fostului raion Toplița, iar apoi secretar al Comitetului de Cultură al aceluiași raion, l-am descoperit pe primul Patriarh al României și al BOR, Dr. Elie Miron Cristea, născut aici, la Toplița.  Nu s-a mai scris nimic despre el din 1929, de la cartea lui I.R.Abrudeanu – „Patriarhul Dr.Miron Cristea”.Și aceea rămasă neterminată (doar vol.1). Am simțit aceeași obligație morală de a-l readuce în atenția generațiilor de azi pe cel care a scris cea dintâi exegeză completă despre viața și opera marelui poet, Mihai Eminescu, și apoi avea să devină întâiul Patriarh al României. Acum la Toplița au loc în fiecare an, în iulie, ,,Zilele Miron Cristea”, ajunse la cea de a XXII-a ediție, amplă suită de manifestări cultural-științifice și religioase, între care și o sesiune internațională de comunicări științifice.

     Romanele istorice s-au născut din marea mea pasiune pentru istorie. Am absolvit doar Facultatea de Istorie-Filozofie a Universității ,,Al.Ioan Cuza” din Iași. Ele sunt un fel de ,manuale” despre Istoria românilor, scrise altfel decât manualele propriu-zise de istorie, ajunse la un nivel deplorabil! Așa cum a ajuns și studierea istoriei românilor în școală.

L.M. : – A urmat  apoi o activitate literară nestăvilită, reușind să scrieți peste 23 de volume de publicistică, proză, cărți istorice și volume monografice.  Ce surprize literare pregătiți cititorilor în anul care stă să bată la ușă?

I.Ș. : – Într-adevăr. Momentul 1995 a fost hotărâtor în ce privește activitatea literară și publicistică. A fost greu începutul, cu teamă, cu poticniri, cu neîncredere. Vedeam mai ales orietarea creației literare din zilele noastre, curentele literare și îmi dădeam seama că eu nu pot face parte din ele, nu pot fi un scriitor ,,modern”. Când am tipărit unul din primele romane, la Ed. Ardealul din Tg. Mureș, directorul editurii mi-a și spus: domnule Șandru, dumneata scrii foarte frumos, însă nu e o scriitură modernă. I-am răspuns că nu pot și nici nu vreau să fiu un scriitor modern, așa că voi rămâne un tradiționalist. De altfel, nici nu voiam să fiu considerat scriitor, motiv pentru care nici nu am cerut să fiu primit în USR. Târziu, domnul Istrate m-a ,,lămurit” să mă înscriu în Ligă, că se dorește a se înființa o filială la Târgu Mureș și e nevoie de membri. În schimb, sunt membru al Uuniunii Ziariștilor din România și mă socotesc și acum mai mult gazetar decât scriitor.

Despre ,,surpriza” de care mă întrebați, nu știu nici aici ce să vă răspund. Idei sunt destule, ,,roiesc” în jurul meu, dar  sus, la ,,etajul superior” ele sunt încă cam tulburi, nu se vede ,,luminița…” destul de clar. E drept, nu stau degeaba, nu pot sta degeaba, nu sunt făcut pentru așa ceva, munca face parte din ființa mea. Așa că scriu, e ocupația cu care îmi petrec o bună parte din timp, după citit. Ce scriu? Ceva tot din istorie. Din istoria Topliței, o istorie zbuciumată, așa cum au avut multe așezări din Ardeal, așa cum este chiar istoria Ardealului. Toplița actuală s-a născut dintr-un sat iobăgesc, ca mai toate satele românești din Ardeal. Pământul și munții din jur aparțineau câtorva familii de grofi și baroni unguri. Între ele familia Urmanczy deținea câteva zeci de mii de iugăre. Din această familie s-a ridicat Urmanczy Nandor, deputat la Budapesta, unul dintre cei mai înrăiți revizioniști unguri din perioada interbelică. Revenit la Toplița, în 1940, odată cu ocupația horthystă a Ardealului de nord, a dorit să nu mai rămână opincă de valah în ,,Olah Toplicza”. Nu și-a putut duce la bun sfârșit dorința fiindcă, de prea multă bucurie, dar și de prea multe blesteme care l-au ajuns, a trecut în lumea celor drepți,după numai o lună de la întoarcerea sa. 

Acestea sunt ideile pe care le port cu mine  și îmi răscolesc mintea, ziua și noaptea. Unele sunt puse pe hârtie, dar vorba ceea: mai e mult până departe. Nu știu dacă voi avea putere și sănătate pentru a le duce la bun sfârșit. Mai ales gândindu-mă că am totuși o vârstă. Însă îmi vin mereu în minte cuvintele înțelepte ale lui Seneca: „Nimeni nu este atât de bătrân încât să nu-și permită a nădăjui încă o zi de trăit”. Însă una ce trebuie să fie o treaptă pe drumul vieții… Fiindcă viața trebuie măsurată prin fapte, nu prin mulțimea anilor.

Liliana Moldovan
Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole