“ANTHROPOS ON TUT ISTHI CAI MEMNES AEI Nu uita niciodată că eşti om (Filemon 361 – 262)”

“ANTHROPOS ON TUT ISTHI CAI MEMNES AEI Nu uita niciodată că eşti om (Filemon 361 – 262)” Despre MAÎTRE Valeriu Filimon – numai de bine! Înainte de a Pleca...
Viena

“ANTHROPOS ON TUT ISTHI CAI MEMNES AEI
Nu uita niciodată că eşti om (Filemon 361 – 262)”

Despre MAÎTRE Valeriu Filimon – numai de bine!

Înainte de a Pleca mi-a scris:
“Tare scurtă a fost intrarea toamnei în frig.
M-a zdruncinat. Credeam că va fi o toamnă lungă.
Ne-a păcălit calendarul
Ostenelile cred că sunt egale.
Pe zi ce trece simt că-mi pierd voioșia și forța.
Gândurile mele frumoase se pierd pe drum colbuit.
E presimțirea înghețului deplin.
Nu mai pot isprăvi scrisa.
Sunt ostenit de neputința mea ispravnică.
Chinurile mele sunt testament.
N-am ucis, n-am furat, n-am hulit, n-am mințit.
Dară se adunară toate vinovățiile în mine.
Sunt trist.
Dară cu bucurie încerc să salvez ce-a mai rămas din mine”.
…………………………………………………………………………………………
… Despre personalitatea lui Valeriu Filimon, despre profunzimea preocupărilor sale literare, despre străluminarea sufletului său nu poţi vorbi decât forjându-ţi slovele prin inimă, alcătuind, imaginar, un spectru de furtuni vulcane, în clocot de ruguri florale, în care MAÎTRE să se citească pe sine, discret şi abraș, asemenea alesului damnat, rostuit cu tragism să-şi poarte crucea destinului sub forma unui cântec de-amar, surupat în ape slănice:
„În fiecare trup
un înger al Nopţii Eterne
stă la pândă…

A muri e o înaltă datorie
faţă de naştere.

Numai Poetului
îi este dată viaţa ca fulger nedatat
străluminând stejaru-n cuta frunţii…
Rătăcitorului prin Nopţi
peceţile de paşi ai minţii
le poţi afla
pe zariştea omătului hârtiei.”

Valeriu Filimon vede lumina vieţii pământeşti la 12 octombrie 1931, în Slănic Moldova, ca fiu al preotului Clement Filimon – licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, ziduitor al bisericilor din Slănic-Băi (1929) şi Slănic-Cerdac (1932), preot militar pe frontul de Est, ulterior preot-maior la Regimentul de Gardă Regală şi, după desfiinţarea clerului militar, preot paroh la Biserica Mihai-Vodă din București, ctitoria Voievodului Mihai, unde a slujbit până în 1985, când Casa Domnului de pe Uranus a fost pribegită, la ordin tovărășesc….
Mama sa Zoia, învățătoare, va sluji învăţământului românesc cu gradul I şi „gradul de merit”. În perioada bucureşteană a fost director-adjunct la Liceul Aurel – Vlaicu, apoi directoare a Şcolii Generale de Fete nr. 26.
Ambii părinţi sunt copii de învăţători. Străbunicii după mamă şi după tată – învăţători. Străbunicul după bunica maternă nu a fost altul decât Pandele Iancu, şeful gărzii lui Cuza!
Şcoala primară „o face” la Slănic Moldova, iar studiile liceale sunt continuate la Liceul Militar din Chişinău şi la cel din Timişoara, până în 1947, când respectivele școli militare au fost desfiinţate.
Ultimele trei clase sunt absolvite la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, în anul 1950.
Pe la finele lui ‘48, profesorul H. Sanielevici îi solicită poeziile de la Gazeta de perete a clasei, pentru a le multiplica și a fi recitate la spectacolele ce se dădeau la Ateneele Populare din Capitală.
Tot profesorului H. Sanielevici, directorul Aşezămintelor Culturale, îi datorează şi frecventarea Cenaclului „Theodor Neculuţă”, unde a fost recomandat scriitorului Grigore Băjenaru – faimos si iubit de elevi pentru romanul Cişmigiu & Company -, preşedintele cenaclului, secondat fiind de Mihu Dragomir, Victor Tulbure, Petre Luscalov, Al. Gheorghiu – Pogoneşti.
Recomandat călduros de Grigore Băjenaru şi Petre Luscalov, participă la numeroase emisiuni radio, în cadrul rubricii „Viaţa cenaclurilor literare”.
După bacalaureatul „întâmplat” în iunie 1950, Valeriu Filimon debutează în pagina de poezie din revista „Flacăra”, – publicația oficială a Uniunii Scriitorilor (devenită, mai apoi, Gazeta literară).
A făcut parte din prima promoţie a Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu”, avându-i colegi de seminar pe Dumitru Micu, Dionisie Şincan, Alexandru Oprea, Aurel Rău, Nicuţă Tănase, Florian Saioc, Aurel Covaci, Ilie Purcaru, Traian Filip şi Alexandru Andriţoiu – coleg de bancă. Visul său cel mare a fost să devină actor! În momente sublime, de calmă reverie, înconjurat de prieteni, recita, cu talent extraordinar, mai ales, din Shakespeare… Părinții l-au vrut absolvent de Politehnică, unde-a și frecventat vreo doi ani…
Între anii 1952 – 1957 a urmat Facultatea de Filologie, fiind coleg de promoţie cu Nichita Stănescu, Florenţa Albu, Doina Ciurea, Călin Căliman, Nicolae Ciobanu, Matei Călinescu, Eugen Simion. Despre prietenia şi relaţiile literare cu Nichita consemnează colegul de promoţie Nicolae Mohorea – Corni, în cartea „Amintiri cu Nichita Stănescu”, Editura Forum, Bucureşti, 1999.
După absolvirea facultăţii devine cadru didactic la Catedra de Literatură Universală, Teorie literară şi Folclor, avându-l ca şef de Catedră pe celebrul Tudor Vianu.
Din 1959 şi până în anul 1966, când este trimis ca lector de literatură română la Universitatea Carolingiană din Praga, începe să publice lucrări ştiinţifice în Analele Universităţii, în Revista de Filosofie a Academiei Române şi în Revista română pentru străinătate, în limbile engleză, germană, franceză şi rusă.
În anul universitar 1971 – 1972, deja renumitul dascăl universitar instituie Cursul de Poetică – unicul din țară, în toate facultățile de profil – curs frecventat mai târziu, cu „evlavie”, aş putea zice, şi de către subsemnatul…
Nu este membru de partid şi asta îi creează probleme. Cu greu este admis la examenele doctorale. Reuşeşte să-şi susţină doctoratul în Ştiinţe Filologice (Teoria literaturii), în decembrie 1974, cu tema „Poetica imaginarului românesc”, având ca referenţi pe Al. Dima, Al. Piru, Nicolae Balotă, Irina Eliade şi Al. Dimitriu – Păuşeşti. Referent principal a fost prof. dr. Al. Husar de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, cel ce avea să-i prefaţeze, peste ani, volumul „Poetica Imaginarului românesc”, Editura PACO, Bucureşti, 2001.
Lectorul universitar Valeriu Filimon îşi înscrie în palmares, de-a lungul timpului, numeroase colaborări ştiinţifice la rubrica „Dicţionar de istorie literară românească şi universală”, condusă cu pricepere şi clarviziune de Florin Pavlovici, iar la rubrica „Biografia unei capodopere” (redactor Doina Pap), colaborează cu scenariile: Lucreţiu – De rerum natura, George Coşbuc – Cântece de vitejie şi Octavian Goga – Cântece.
Între anii 1980–1984 a susţinut prelegeri în cadrul Universităţii Populare „Dalles”, pe următoarele teme: Istoria ideilor estetice, Poetici şi manifeste literare, Amprente stilistice la scriitori români şi Poetica imaginarului românesc, cu aplicaţii la Eminescu, Arghezi şi Blaga.
Din 1982, (la un an de la decesul Agathei Grigorescu – Bacovia), la rugămintea lui Gabriel Bacovia, preia conducerea Cenaclului „George Bacovia”, care îşi ţinea şedinţele periodice în Casa Memorială din București.
Încă din aprilie 1990, înfiinţează, sub oblăduirea Rectoratului Universităţii din Bucureşti şi a Patriarhiei Române, Societatea Literară şi Teologală LOGOS, avându-i ca preşedinţi de onoare pe Al. Piru şi P.S. Costin Târgovişteanu, Vicar Patriarhal. Societatea s-a bucurat, permanent, de tot sprijinul său dezinteresat, la conceperea și stilizarea textelor de specialitate, la lansările de carte rară, prin prefeţele şi postfeţele pe care le-a ticluit, potrivit solicitărilor.
Eu l-am cunoscut în toamna anului 1976, la una dintre întrunirile Societăţii literare „Relief Românesc”. Ne-am împrietenit „din prima”! Nu ştiam că-i voi fi student… Şi, mai ales, Prieten! Am descoperit cu stupoare că avem rădăcini comune. Şi asta explică multe! În vremea aceea încă mai merita să fii tânăr şi să îngenunchezi la nălucirea vreunui vers de pripas, încă nescris, din motive de foame… Ne-am despărţit, mai apoi… Eu mă reîntorceam pe meleaguri trotuşene, să fac apostolat, el rămânea în „turcitul Bucureşti” (al Cezar-ului) să lupte cu absurdul care ne învenina existenţa. Cele peste 120 de scrisori cu care m-a onorat Domnia Sa stau mărturie întru cele afirmate mai sus. Şi-a făcut un crez din a-şi apăra ideile cu argumente diamantine şi cu credinţa în Dumnezeu. S-a bătut permanent cu hidra mediocritatii ieșite la drumu’ mare, şi-a închinat înveşnicirii, cu pasiune şi talent, condeiul său de sincer slujitor al literaturii autentice. A fost un OM! Om de aleasă cultură, cu zilele şi, mai ales, cu nopţile pătrunse de freamatul discret, „antimic”, al bucoavnelor care-i trudeau ființarea, aşa cum copilăria i-a „împletit solarele coşuri cu bucurii”, desigur, pe Valea Slănicului… Când s-a plinit sorocul, ne-a părăsit în luna lui iulie 2004, murmurând ca pentru sine: „Mă-ncredinţez dulbinei curgătoare ca unei lacrimi de potop şi trupul meu mi-l pune-voi zălog pentru o zodie înaltă ţării în care-am ziduit, precum Manole, înrodnicind un rost al vieţii mele. La moartea mea, voi, ape, murmuraţi!; tu, codre, viforeşte!. Voi, stele, pâlpâiţi-mi lăcrimarea!… De moartea unui rost înalt mi-e sete!…”
Maître Valerică nu mai este să calce lut şi “cuta frunții” sale universitare exemplare rămâne, astfel, azimutul de “lumină lină” pentru junimea literată chemată să descifreze taina Poeziei vrednic gândite şi ospeţite ca pe-„un extemporal de-nstrăinare”.
Dan Sandu

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole