ARDEALUL, PĂMÂNT ROMÂNESC : Invazia ungurilor în Ardeal

„În Europa de Vest nu se cunoaşte Istoria României şi cei care o vizitează acum văd sărăcia materială de astăzi şi nicidecum milenara ei bogăţie culturală şi spirituală. În...
Viena

Costel Neacșu

„În Europa de Vest nu se cunoaşte Istoria României şi cei care o vizitează acum văd sărăcia materială de astăzi şi nicidecum milenara ei bogăţie culturală şi spirituală. În plus, propaganda maghiară din S.U.A. se bazează pe milioanele de dolari ale domnului Soroş, care finanţează edituri şi opinii la Bucureşti, în timp ce în Elveţia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apărut în secolul XIII şi de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV!
Cu toate acestea, nimeni nu menţionează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tărtăria, pe râul Someş, în judeţul Alba, de către profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afară de România, tăbliţele de la Tărtăria, datate 4700 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi românii ştiau să scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esenţial nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc şi nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialiştii din România? În 1988 s-a publicat „Istoria României” (Editura Enciclopedică Bucureşti) de către un colectiv academic sub conducerea unei „autorităţi în materie”, profesor doctor Mihai Bărbulescu, culmea culmilor, de la aceeaşi universitate (din Cluj) care ne spune că profesorul Vlassa a descoperit Tăbliţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, tăbliţele de la Tărtăria sunt menţionate cu semnul întrebării într-o foarte scurtă frază, fără nici un comentariu: „Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (…) trei tablete de lut acoperit su semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia”. Dar domnul Bărbulescu nu îşi aduce oare aminte că scrierea proto-sumeriană a apărut cu 1000 de ani mai târziu şi că cea cicladică, proto-greacă, după 3000 de ani? El a uitat că metalurgia în Europa a apărut tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n.? Că tracii sunt primul mare popor indo-european care intră în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de două milenii înainte ca celţii, etruscii, romanii, germanii sau slavii să apară pe harta Europei? Şi că tracii ocupau tot teritoriul între Munţii Ural şi Tatra de la est la vest şi de la Marea Baltică la Dunăre şi Marea Neagră de la nord la sud?
De asemenea, şi în acelaşi context, nici un specialist în Istoria României nu atrage atenţia asupra altui „detaliu” primordial, şi anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) şi că, în consecinţă, limba română nu se trage din latină, pentru că, din aceeaşi familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină. Latina se formează din etruscă şi greacă, care, deşi amândouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspândit în lumea mediteraneană a epocii (…) Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea şi însăşi existenţa poporului român dau de gândit. Cine schimbă şi interpretează Istoria României?
În mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelaşi teritoriu, şi o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiară şi nici nu putea fi când strămoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursă turco-finică nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care năvălesc în România şi în teritoriile bizantine din sudul Dunării în secolul VI)… Hunii pătrund în Europa… sub Atilla în secolul V, dar se retrag spre Ural până în secolul IX, când năvălesc din nou în Pannonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecaţi cu slavi (2%).
Poporul şi limba dacă sunt deci cu mult mai vechi decât poporul român şi limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, şi de aceea asimilarea s-a făcut atât de repede, în câteva secole… Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munţii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care împăratul Traian (de origine iberică) le-a dus la Roma ca să refacă tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, după căderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plătit sultanilor otomani va fi tot în aur… Şi tot în aur se plătesc în ziua de astăzi anumite interese în România, după ce tezaurul naţional de 80 de tone de aur a fost vândut de Ceauşescu la licitaţie în Zürich şi cumpărat de Banca Angliei. Cele 14 nu care romane, ci milioane de români din afara României înţeleg şi simt acum, mai bine ca niciodată, sensul versurilor transilvane „Munţii noştri aur poartă, / Noi cerşim din poartă-n poartă!”
În aceeaşi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul catolicilor Romei şi a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura şi civilizaţia europeană şi-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizanţul devine capitala Imperiului Roman. Deşi se studiază istoria şi limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat „barbar” şi „incult”. Nici un istoric elveţian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor bizantin, nici măcar Ana Comnena!
Nimeni nu cunoaşte aici cultura şi civilizaţia bizantină, religia ortodoxă („ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), şi cu atât mai puţin istoria şi tradiţia română. Faptul esenţial că analfabetismul nu exista în Bizanţ, dar exista în Europa de Vest în aceeaşi perioadă este şi mai necunoscut. Academiile „păgâne” (socratice, pitagoreice, orfice, davidice etc) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmă universităţile au început să apară în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de catolici şi studiau teologia. Numai călugării şi clericii ştiau carte, se îmbogăţeau prin exproprierea de pământuri în favoarea mănăstirilor, şi luau puterea în toate ţările vestice, prin misionarism şi prozeletism la început şi prin teroare şi Inchiziţie mai târziu), până în secolul XI când ultimul ţinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei papale.
Renaşterea italiană apare ca o consecinţă clară şi directă a căderii Constantinopolului (1453), cu emigrarea în masă a savanţilor bizantini către Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeşte 5000 de savanţi exilaţi din Bizanţ într-un singur an la Florenţa, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante şi Boccaciu, şi unde vor picta Michelangelo şi Leonardo da Vinci.
Între timp, cultura bizantină este păstrată şi cultivată în Ţările Române (de exemplu la Putna), care nu numai că îşi păstrează autonomia faţă de Imperiul Otoman, plătind-o în aur – ca de obicei – , dar voievozii români trimit anual aur în Grecia pentru a susţine mănăstirile ortodoxe (de exemplu la muntele Athos)…
În final, se pune întrebarea de ce 9 milenii, atestate arheologic, de civilizaţie neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de vest, dar şi în România? Cu ce se ocupă istoricii români? Şi reprezentanţii României peste hotare? Cine promovează cultura milenară a României? Dacă dentiştii, şi nu profesorii de română, vor să facă şcoli în limba română la Geneva, să nu ne mirăm dacă profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelaşi oraş.
În 1996, când am fost la Bucureşti pentru a face cercetări în mitologia tracică la Academia Română, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mă interesează tracii şi dacii, când acesta era subiectul de predilecţie al lui Ceauşescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mă întreb ce contează 50 de ani de comunism în comparaţie cu cele 9 milenii de istorie românească?” (Prof. univ.dr. Maria-Luminiţa Rollé, Universitatea din Edinburgh)

Oricât s-ar strădui istoricii unguri să ne răstălmăcească etnogeneza, afirmând că am fost nişte venetici, aşezaţi în Ardeal după invazia ungurilor (aşa cum susţine P.Hunfalvy în 1876), adevărul este că aceştia nu au nici o dovadă ştiinţifică prin care să justifice teoria imigraţionistă, antiromânească, atât de dragă istoriografiei ostile maghiare. Dimpotrivă, marele istoric german J. Thunmam era de părere (în 1774) că, după aşezarea ungurilor în Pannonia în 896, aceştia şi-au atacat vecinii, în ofensive graduale, găsindu-i pe strămoşii noştri, în Ardeal, unde le-au opus o rezistenţă de-a dreptul eroică. Că au fost primiţi cu înverşunare de ducele român Gelu (Verantius localizează evenimentul undeva după anul 900), al cărui voievodat se întindea de la porţile Meseşului până în apropiere de Mureş (mai erau atunci încă două voievodate româneşti, conduse de Menumorut în Crişana şi de Glad în Banat), reiese chiar din câteva surse istorice maghiare: cronica Faptele ungurilor confirmă că „ostaşii ducelui Gelu au fost biruiţi”, Istoria Ungariei (scrisă de M. Horvath) menţionează că în urma rezistenţei înverşunate a autohtonilor s-a ajuns ca cele 3 voievodate româneşti să devină vasale Ungariei „fără să cadă în stăpânire efectivă”, iar Cronica pictată de la Viena (în care se afirmă că regatul Erdelew era „udat de foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur”) ne încredinţează că un urmaş al ducelui Gelu, Gyula, nu a încetat să îi tot atace pe unguri şi, în cele din urmă, a sfârşit prin a fi aruncat în închisoare (în 1002) de primul rege ungur Ştefan (cronica mai aminteşte că în Ardeal se afla, atunci, o mare cetate construită mai demult de romani)…
Cu alte cuvinte, stimaţi cititori, iată că dispunem de izvoare narative care ne indică fără putinţă de tăgadă că, încă din secolul IX, cele mai vechi formaţiuni de stat dintre Carpaţi şi Tisa, populate cu vlahi (români) înainte de venirea ungurilor (istoricul sas J. Troester, împăratul austriac Iosif al II-lea), sunt voievodatele româneşti. Voievodate care, „aruncând în aer” pe propagandiştii „teoriei pământului pustiu al Ardealului”, vor fi ulterior integrate la Ungaria, ţară incapabilă de a le înlocui specificul românesc, sub Arpadieni (895-1301) şi în epoca dinastiilor de Anjou şi Huniade (1301-1540)… Iar faptul că ungurii îşi nesocotesc propriile izvoare istorice, capitale, este însă o problemă pe care nu trebuie să o rezolvăm noi, românii…

Prof.Costel Neacşu

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole