Banalitatea magică

Cînd Marin Sorescu a vizitat Suedia pentru prima oară, în iarna anului 1974, ziarul Dagens Nyheter a ținut să-i ia un interviu. Făcînd aluzie la faptul ca s-a născut...
Viena

MARIN SORESCU

Cînd Marin Sorescu a vizitat Suedia pentru prima oară, în iarna anului 1974, ziarul Dagens Nyheter a ținut să-i ia un interviu. Făcînd aluzie la faptul ca s-a născut în chiar ziua de 29 februarie a anului bisect 1936, Marin Sorescu a spus, glumind, că trăiește sentimentul unei „dezvoltări lente“. În cazul lui, aceasta este o realitate poetică. El privește lumea din jur cu ochii unui copil matur. Ne-o spune în chiar momentul cînd își face intrarea în scenă, în poezia care deschide volumul de debut:

Am zărit lumină pe pămînt,

Și m-am născut și eu

Să văd ce mai faceți.

Sănătoși? Voinici?

Cum o mai duceți cu fericirea?

Mulțumesc, nu-mi răspundeți.

Nu am timp de răspunsuri,

Abia dacă am timp să pun întrebări.

Iar fata aceea, iată,

Se uită la mine cu sufletul…

Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.

Din mîna ta.

Îmi place că tu ştii s-o faci

Amară.

Personajul lui Sorescu nu este un om bătrînicios. Dar nici copilăros sau lipsit de logică. Personajul lui Sorescu este o ființă tot atît de jucăușă pe cît este de serioasă. Poetul pune întrebări cu un soi de naivitate înțeleaptă.

De pe patul de moarte, Marin Sorescu a dictat soției sale mai multe poezii, dorind să descrie și această ultimă experiență. Avem în fața noastră un om calm, liniștit care-și priveș­te moartea cu stăpînire de sine. Printre aceste ultime poezii se află și următoarea:

Îmi sînt dragi înaintașii

Încerc în fața lor

Un profund sentiment de admirație și evlavie,

Îi iubesc atît pentru că au trăit,

Cît și pentru faptul că au murit.

Au fost capabili să moară.

Au găsit resurse extraordinare

Ca să se lupte cu noaptea cea veșnică

În chinuri numai de ei știute.

Au înfruntat-o cu bărbăție

Și și-au dat obștescul sfîrșit.

Acum, cînd mă pregătesc să fiu înaintaș

Sărut cu evlavie umbra înaintașilor mei.

Recitind de curînd poezia, mi-a venit în minte o discuție pe care am avut-o cu Marin la Sinaia, în 1995. Slăbise foarte mult și i se vedeau deja pe față semnele bolii necruțătoare care avea să-l răpună nu după mult timp. Hainele de ministru al Culturii pe care le purta la acea dată păreau a fi incomode. Îl deranjau. De altfel, avea să se debaraseze de ele foarte curînd. Iar la scurt timp după asta, aflat în Suedia, la Malmö, unde participa la un festival de poezie, Marin avea să declare că după o perioadă ca ministru al Culturii, a simțit nevoia să se întoarcă la misterul Culturii.

În perioada cînd ne-am întîlnit la Sinaia, lucram la traducerea în suedeză a unei noi selec­ții din poemele lui Marin Sorescu. Cartea care a rezultat, Fallenhet för höjder (Înclinaţia pentru înălţimi), și care a apărut în toamna anului 1996, avea să fie ultima carte a lui Sorescu publicată în timpul vieții sale. Aveam cîteva nelămuriri legate de traducere și pentru că urma să scriu și o prefață mai consistentă, do­ream să discut cu Marin cîteva aspecte legate de opera lui. Într-un anume fel voiam să verific că nu mă înșelam în judecățile mele. Ne-am așezat pe o bancă într-un parc. Era o zi cu mult soare. Marin a început discuția noastră vorbindu-mi despre afinitățile sale cu cîțiva „înaintași“ de seamă, precum și despre asemănările și deosebirile dintre el și aceștia. Mi-am dat seama că socotea acest subiect ca fiind foarte important.

MARIN SORESCU

De Eugen Ionescu, mi-a spus Marin, l-a apropiat verva îndrăcită și atracția spre mecanismul absurdului, spre tot ce se mișcă în gol. Ionescu posedă un mecanism tragic care își are originea într-o voluptate de a diseca rostirea și care trece de la comic la tragic. Marin Sorescu este, însă, mai puțin atent la rostire și mai mult la frisonul liric care se ascunde în acest mecanism. Asta face ca absurdul lui Sorescu să fie unul blînd, care acceptă și izbăvește latura tragică a existenței prin trăire poetică, metaforică. Sorescu este concentrat să descopere un șurub metaforic, cu care demonstrează că ordinea lucrurilor este absurdă. Poemul în sine nu este, însă, niciodată absurd. De aceea este greu să stabilești dacă umorul lui Sorescu este grav sau dacă gravitatea este plină de umor. La Ionescu există o revoltă continuă, pe cînd la Sorescu există și momente de împăcare în metafizica metaforei, deși zîmbetul se crispează și bucuria se întunecă. Marin îmi reamintește de ce scria Seamus Heaney în introducerea la unul dintre volumele de versuri ale lui Sorescu apărute în engleză: „Chiar din clipa în care ceasul a bătut de șaptesprezece ori în acel lung moment de tăcere englezească, ne-am dat seama de darul scriitorului român de a deplasa coordonatele imaginarului. Acest irezistibil și absurd efect sonor de la începutul piesei lui Eugen Ionescu Cîn­tăreața cheală ridică încă o barieră de la frontiera scrisului și unul dintre marele avantaje ale acestei noi căi de acces a fost traducerea operei lui Marin Sorescu“ (Marin Sorescu, Poezii 2, 1993, p. 501).

Avînd un adevărat cult pentru tradiție, Marin Sorescu a simțit în același timp o do­rin­ță nestăvilită de a experimenta. Înclinația spre modernism, spre experimental este profund ancorată în mișcarea surrealistă, iar Tristan Tzara, un reprezentant de frunte al acestei mișcări și unul dintre întemeietorii dadaismului, a contribuit din plin la revolta estetică a lui Sorescu. Așa cum au contribuit paginile bizare ale lui Urmuz, întreaga mișcare dadaistă de la Zürich și o bună parte a avangardei românești.

Ca și Mircea Eliade, Sorescu consideră că orice experiență a unei colectivități, fie ea oricît de mică, fie cea a unui trib sau a unui popor, merită să fie luată în seamă ca purtătoare a unei mari emoții. Marin Sorescu folosește mitul, fie că e vorba despre mitul lui Manole sau despre motivele biblice, ca material de construcție pentru niște așezăminte care sînt, la toate popoarele, omagii aduse creativității geniului uman. În postfața la volumul de versuri Traversarea, Sorescu își exprima convingerea că poezia nu renunță la ritual și că „baia în care se scaldă sînt miturile: cele vechi și cele moderne, care se fac sub ochii noștri“.

La Emil Cioran, Marin Sorescu admiră amărăciunea și geniul catastrofei, chiar dacă el însuși nu este întotdeauna la fel de rigid în aprecieri. Dar ca la Cioran, Sorescu ne anunță în poemele și piesele sale că sufletul e în stare de alertă și că universul e pe cale să se dezmembreze.

Bine ați venit acasă, domnule Cioran –

Ne-ați luat pe nepregătite,

Iertați deranjul,

E numai haos, nimicnicie,

Amărăciune – fără silogism – rătăcire, beznă…

Ați ajuns la timp,

Pentru a o lua de la început

Cu disperarea.

Constantin Brâncuși și Marin Sorescu au multe în comun. Obîrșia țărănească și amintirile copilăriei constituie o prezență nelipsită în opera lor. Ca și la Brâncuși, în poeziile lui So­rescu se îmbină elementul primitiv cu cel ultramodern. Simplitatea, copilărescul și negarea merg mînă în mînă cu gravitatea și geniul creației. La amîndoi găsism aceeași căutare a formei finale perfecte, ca și a abordării personale a tradiției și reînnoirii. La Sorescu, acest dialog atemporal este condimentat cu o dorință neînfrînată de experimentare și un umor reținut. Orizon­tul satului românesc e prezent la amândoi. „Tot ce există – există la sat“, remarca Marin Sorescu într-un interviu în ziarul Svenska Dagbladet. „Mă străduiesc de aceea ca scrisul meu să fie la fel de complex ca viața la sat.“ Și continuă: „Știu că forța vieții stă și în ceea ce vedem noi ca banalități – în opinia mea, banalitățile au ceva ritual și misterios în ele. Mă dedic cu plăcere banalitații magice“. Marin Sorescu ne oferă aici o posibilă interpretare a fascinantei cronici a satului românesc care este ciclul La lilieci: drept descrierea unei banalitați magice.

Un critic literar suedez remarca, pe bună dreptate, că Sorescu scrie o poezie care pornește de la realitățile din România, dar care func­ționează perfect oriunde altundeva. Mai presus de toate, Sorescu îi amintește acestuia de Charlie Chaplin, omulețul ale cărui singure arme împotriva forței brute sînt stîngăcia și picioarele agile, la care se adaugă, uneori, și puțin noroc.

Plăcerea jocului nu l-a părăsit niciodată pe Sorescu. Spre sfîrșitul vieții, în spatele acestei plăceri se ghicesc, însă, o oarecare amărăciune și deznădejde. A sosit momentul ca poetul să ia lucrurile în serios. El a ajuns la capătul unui drum plin de învățăminte, de experiențe care l-au făcut și mai înțelept. Gîndul ne duce la dedicația de pe o carte dată de Cioran poetului: „Lui Marin Sorescu, care a rămas un înțelept, deși a trăit în Balcani“. Poetul cel înțelept ar fi împlinit acum, în februarie, 85 de ani.

P.S.: În anul 2007, la mai puțin de un an de la înființarea sa, Institutul Cultural Român de la Stockholm a instituit un premiu literar, decernat anual unui scriitor suedez care desfiinţează graniţe şi creează locuri de întîlnire, şi care, prin opera sa, face posibilă comunicarea între diferite forme de expresie culturală. Și pentru că premiul „trebuia să poarte un nume“, i s-a spus Premiul „Marin Sorescu“. Alegerea nu a fost întîmplătoare: Marin Sorescu este una dintre cele mai cunoscute personalităţi culturale româneşti în Suedia. Din operele lui au fost publicate în suedeză şapte volume de poeme, teatru şi proză. El a vizitat Suedia de cel puțin cinci ori. Prin dispariția lui, în 1996, România a pierdut un mare poet, iar Suedia un mare prieten. Cunoscut și îndrăgit de poeții suedezi, el a încercat, la rîndul lui, să-i facă pe aceștia cunoscuți și îndrăgiți de cititorii români. Premiul acordat de ICR Stockholm îl păstrează viu în memoria iubitorilor de literatură din țara Premiului Nobel.

DAN SHAFRAN

SURSA : Banalitatea magică | Observator Cultural

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole