Bibliotecile şi ingineria informaţiei Interviu cu prof.univ.dr.ing. Nicolae – George Drăgulănescu

Potrivit prezentării pe care o face pe website-ul personal : http://www.ndragulanescu.ro/ , „Profesorul Nicolae – George DRĂGULĂNESCU a absolvit Liceului “I.L.Caragiale” din Bucuresti (în 1965) iar în 1970 a...
Viena

Liliana Moldovan

Potrivit prezentării pe care o face pe website-ul personal : http://www.ndragulanescu.ro/ , „Profesorul Nicolae – George DRĂGULĂNESCU a absolvit Liceului “I.L.Caragiale” din Bucuresti (în 1965) iar în 1970 a devenit inginer electronist, absolvind cursurile de zi ale Facultătii de Electronică si Telecomunicatii a Institutului Politehnic din Bucuresti, România.
În 1991 a obtinut titlul de doctor inginer în electronică la aceeaşi universitate iar în 1994 a terminat – cu mentiunea TRES BIEN – „Masterul Specializat în Managementul calitătii” organizat de Ecole Superieure de Commerce de Paris din Franţa. În 1998 obţine – cu mentiunea TRES HONORABLE – un al doilea titlu de doctor, în litere şi ştiinte, oferit de Universitatea Paris X din Franţa.

Prof. univ .dr. ing. Nicolae – George Drăgulănescu

După o foarte utilă experientă industrială de 6 ani (1970-1976), ca inginer stagiar, inginer CTC-Metrologie, inginer proiectant, etc., la întreprinderea IEMI-Bucureşti, alege cariera universitară. Astfel, în 1976, este titularizat, prin concurs, asistent universitar la facultatea absolvită.
În următorii 27 de ani parcurge toate treptele ierarhice specifice, devenind succesiv, şef de lucrări titular (în 1991), conferenţiar universitar titular (în 1996) şi profesor universitar titular (în 2003).
Între anii 1977-1981 a lucrat ca lector în învătământul superior algerian (la Institutul de Telecomunicatii din Oran), în perioada 1990-1992 a fost detaşat la Guvernul României ca preşedinte al Comisiei Nationale pentru Standarde, Metrologie şi Calitate, iar în anii 2000-2001 a fost bursier Fulbright Senior la Universitatea din Pittsburgh, School of Library and Information Science din SUA.
Actualmente este profesor universitar la Catedra de Electronică Aplicată şi Ingineria Informaţiei din Facultatea de Electronică, Telecomunicatii şi Tehnologia Informaţiei a Universitătii Politehnice din Bucureşti.
După 1995 a urmat – în ţară şi în străinătate – numeroase cursuri de specializare obţinând, printre altele, importante calificări şi certificări internaţionale/ naţionale ca:
– „Asesor/ evaluator al candidaţilor la Premiul European pentru Calitate” (European Foundation for Quality Management, Bruxelles, Belgia, 1997),
– „Manager DGQ/ EOQ al Sistemului Calitătii” şi „Auditor DGQ/ EOQ al calităţii” (Deutsche Gesellschaft für Qualität – European Organisation for Quality, Bucureşti, 1997-1998, 2001, 2004),
– „DGQ Umwelt –Beaufträgter/ DGQ Reprezentant al managementului pentru probleme de mediu” (Deutsche Gesellschaft für Qualität, Bucureşti, 2000),
– „Evaluator al candidaţilor la Premiul Român pentru Calitate J.M.JURAN” (Fundaţia „Premiul Român pentru Calitate J.M.JURAN”, Bucureşti, 2001)
– „Auditor TÜV-CERT al calităţii” (TÜV-CERT, Germania, 2003)
– „Auditor şef TÜV-CERT al calităţii” (TÜV-CERT, Germania, 2005)
– „Consultant în Sisteme de Management” (EOQ/ Asociaţia Română pentru Calitate, Bucureşti, 2005)
Este profesor vizitator la Ecole Nationale Superieure d’Electronique et de ses Applications (ENSEA) din Cergy-Pontoise/ Franţa, la Institut National des Telecommunications (INT), din Evry/ France, la University of Nantes/ Franţa şi la University Paris VI/ Franţa.
Este membru al mai multor organizatii neguvernamentale româneşti şi străine:
– American Society of Information Science & Technology / ASIS&T (SUA),
– American Society for Quality/ ASQ (SUA),
– Fundaţia Româna pentru Promovarea Calităţii/ FRPC, Bucureşti,
– Romania-AOTS Alumni Society, Bucureşti,
– Asociaţia Generală a Inginerilor din România/ AGIR, Bucureşti
– Liga de Cooperare Cultural-ştiinţifică România-Franţa/ LCCSRF, Bucureşti.
A elaborat şi publicat până în anul 2005 – în România şi în străinatate – cca. 200 de lucrări (incluzând cca. 40 de cărti si manuale).
Dintre lucrările publicate menţionăm:
– Tezele de doctorat: „Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnologiei informaţiei: O abordare franco-română” (Contribution to the History of Information Science and Techniques ; A Francophone-Romanian Approach (in French), University Paris X / France, Paris, 1998, 446 p.) şi “Technologies and Electronic Power Equipment for Fossil Fuel Deposits Gasification” , Polytechnics University Bucharest / Romania, Bucharest, 1991, 164 p.
Volumele: “Ştiinţa şi tehnologiile informaţiei: Geneză şi evoluţie”, Bucureşti: Editura Agir, 2004 (ediţia în limba română) şi 2007 (ediţia în limba engleză, apărută la New-York) ; “Managementul calităţii serviciilor”/ volum scris în colaborare cu Magdalena Drăgulănescu, Bucureşti, Editura Agir, 2003 ; “The impact of transposing EU quality systems on selected Romanian industrial sectors” (Impactul transpunerii sistemului calităţii din UE, în anumite sectoare industriale din România) în colaborare cu Lucian Broche, Aurel Rizescu ; “Premiile pentu calitate” / în colaborare cu V. Cătuneanu, Bucureşti: Fundaţia Română pentru Promovarea Calităţii, 2001 ; “Calitatea serviciilor” / în colaborare cu V. Cătuneanu, M. Drăgulănescu, Bucureşti: Fundaţia Română pentru Promovarea Calităţii, 2002 ; “Ghidul internautului român”/ în colaborare S. Naicu, Bucureşti: Editura Matrix Rom, 2001 ; “Întreprinderea competitivă şi informaţia”/ în colaborare cu D. Banciu şi Andrei Moşu, Bucureşti: InfoDocRom, 1999 ; “Calitatea în România: O pespectivă pasiv-represivă asupra managementului calităţii totale” (volum apărut în limba franceză), Bucureşti, Editura Tehnică, 1996 ; “De la calitatea controlată la calitatea totală”, Bucureşti: Editura Alternative, 1996 ; “Managementul calităţii totale” / în colaborare cu Const. Ciurea, Bucureşti: Editura Economică, 1995 ; “Cuptorul cu microunde “/Bucureşti: Editura Tehnică, 1995 ; “A.B.C. electronica în imagini: Recepţia emisiunilor TV transmise prin satelit” / în colaborare cu Const. Miroiu, I. Tache, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993 ; “A.B.C. electronica în imagini: Componente pasive” / în colaborare cu Const. Miroiu, D. Moraru, Bucureşti, Editura tehnică, 1990.
A participat la numeroase simpozioane şi conferinţe organizate în ţară şi străinătate şi a fost recompensat cu premii. În 1994, spre exemplu, European Foundation for Quality Management (Bruxelles) i-a acordat Medalia EFQM “In Recognition of Your Contribution to Total Quality Management in Europe” iar începând din 1998 Prof. univ. dr. ing. Nicolae Drăgulănescu este menţionat, în fiecare editie anuală a „Who’s Who In The World”, SUA.”

Liliana Moldovan (L.M.): – Efectuând o simplă inserţie în domeniul teoriei şi practicii biblioteconomice a ultimilor ani am observat o schimbare a perspectivei de conducere şi organizare a instituţiilor bibliotecare, din perspectiva principiilor managementului calităţii totale care presupune receptarea cititorilor drept clienţi ai serviciilor info documentare. Ce modificări ar trebui să apară în activitatea de conducere a instituţiilor culturale din momentul introducerii managementului calităţii totale?
Nicolae-George Drăgulănescu (N.G.D.): – În condiţiile creşterii exponenţiale a ofertei informaţionale, ale diversificării şi creşterii performanţelor noilor tehnologii informaţionale dar şi ale dezvoltării fără precedent a concurenţei (pe pieţele locale, regionale şi mondiale), bibliotecile, mediatecile, centrele de informare şi alte organizaţii/ instituţii prestatoare de servicii informaţionale devin tot mai interesate să atragă şi să menţină cât mai mulţi clienţi (beneficiari, cititori, vizitatori, etc.). În acest scop, este necesar ca produsele şi serviciile informaţionale oferite de acestea să fie, în primul rând, cât mai adecvate cerinţelor acestor clienţi, respectând simultan şi celelalte cerinţe aplicabile (legale, reglementare, proprii, ale pieţei, contractuale, etc.)
În teoria şi practica Managementului calităţii – ca ştiinţă şi artă necesare în orice organizaţie ce-şi doreşte menţinerea/ dezvoltarea pe piaţă prin calitatea produselor/ serviciilor oferite – există patru demersuri/ strategii posibile pentru a obţine produse/ servicii de calitate: Inspecţia, Controlul calităţii, Asigurarea calităţii, Managementul calităţii totale. Acestea au apărut succesiv pe parcursul secolului al XX-lea, iniţial în domeniul fabricaţiei produselor industriale şi s-au extins, în ultimele două decenii, şi în domeniul prestărilor de servicii.
În consecinţă, actualmente, orice organizaţie acţionând în condiţiile mai sus menţionate ar trebui să decidă şi să implementeze o strategie proprie privind calitatea produselor/ serviciilor oferite pe piaţă. Specialiştii în Managementul calităţii ştiu prea bine că demersul/ strategia Managementul calităţii totale (TQM – Total Quality Management) este cea mai eficientă (adică asigură cel mai important efect cu cel mai mic efort, deci consum minim de resurse).
De regulă, pentru a acţiona în acest sens, o organizaţie are nevoie în primul rând de decizia strategică a managerilor săi de vârf (denumiţi încă, în România, ) de-a concepe, implementa şi a menţine propriu (SMC), conform cerinţelor standardului internaţional SR EN ISO 9001:2008. Acest sistem se poate „proiecta” şi „construi” cu resurse proprii (dacă există competenţe adecvate proprii) sau, contra cost, cu sprijinul unei firme specializate de consultanţă şi instruire. În plus, pentru a fi credibil, acest SMC (implicând procese, proceduri, structuri şi resurse) ar trebui să fie periodic evaluat („auditat”) şi certificat, contra cost, de o firmă specializată (ca organism de terţă parte în relaţia furnizor – client).
Implementarea unui SMC într-o organizaţie înseamnă şi adoptarea unor principii şi a unei terminologii specifice Managementului calităţii, conform standardului terminologic internaţional SR EN ISO 9000:2006, standard cu care personalul bibliotecilor din România nu este încă familiarizat.
Implementarea unui SMC într-o organizaţie înseamnă nu numai noi cunoştinţe ci şi, mai ales, noi mentalităţi, deprinderi, atitudini şi comportamente, toate în scopul obţinerii unei mult mai vizibile şi eficace „orientări spre client” a funcţionării întregii organizaţii. De o mare importanţă sunt, în acest scop, exemplul personal şi leadership-ul managerilor organizaţiei, la toate nivelurile.
L.M.: – Prin caracterul său deschis, domeniul ştiinţelor manageriale are o arie de aplicabilitate extrem de generoasă în care este inclus şi managementul informaţiei. Prin ce se distinge acest nou tip de management?
N.G.D.: – În cadrul oricărei organizaţii – deci inclusiv într o bibliotecă publică – coexistă mai multe „tipuri” de management (termen “imperialist” tradus incorect în limba română, înainte de 1990, prin „conducere”) ca, de exemplu: managementul resurselor umane, managementul financiar, managementul proceselor, managementul materialelor, managementul energiei, managementul calităţii, etc. Toate aceste „tipuri” de management vizează de fapt atât stabilirea obiectivelor de asumat cât şi realizarea eficace şi eficientă a acestora. În general, prin management, se înţelege realizarea unor obiective prin parcurgerea repetată a unui ciclu (denumit „cercul virtuos PDCA”) având patru etape distincte:
I.(P – Plan) Planificarea/ stabilirea referenţialului de realizat (de regulă „obiective”)
II.(D – Do) Realizarea obiectivelor stabilite şi evaluarea „realizării” obţinute
III.(C – Check) Compararea caracteristicilor „realizării” cu „obiectivele” prestabilite
IV.(A- Act) Stabilirea şi efectuarea acţiunilor necesare pentru a anula eventualele diferenţe constatate între acestea.
„Managementul informaţiei” este un concept prin care specialiştii informaţiei înţeleg ştiinţa care studiază definiţiile, utilizările, valoarea şi modul de distribuire a informaţiei prelucrate în cadrul unei organizaţii, cu sau fără ajutorul calculatorului, în scopul optimizării proceselor informaţionale implicate.
„Managementul cunoştinţelor” este procesul de administrare şi influenţare sistematică şi activă a cunoştinţelor stocate în cadrul unei organizaţii.
„Sistemul informaţional” este sistemul format din oameni, înregistrări de date şi activităţi prin care se prelucrează date şi informaţie, în cadrul unei organizaţii.
De subliniat că, în România, se utilizează cvasi-exclusiv termenul „sistem informatic” (implicând prelucrarea asistată de calculator a informaţiei) deşi există şi unele sisteme informaţionale care nu utilizează calculatorul electronic! Ansamblul proceselor prin care se proiectează şi se dezvoltă sistemele informaţionale reprezintă „ingineria informaţiei”.
Ansamblul proceselor prin care informaţia şi sistemele informaţionale sunt protejate contra accesului, utilizării, dezvăluirii, modificării sau distrugerii neautorizate a acestora se numeşte „securitatea informaţiei”.

L.M.: – Putem defini, astăzi, informaţia ca un produs economic/serviciu asemenea altor produse/servicii oferite pe piaţa de capital?
N.G.D.: – În perspectiva edificării societăţii informaţionale, există şi se utilizează pe plan mondial – de cel puţin două decenii – o asemenea abordare a informaţiei ca „produs imaterial” care se realizează/ produce, livrează/ comercializează/ distribuie şi utilizează/ consumă similar cu un „produs material”.
Dar informaţia ca „produs imaterial” nu trebuie să fie confundată cu „produsul informaţional material” (de exemplu: o carte, un ziar, o revistă, un CD/ DVD, etc. – toate conţinând informaţie stocată pe un suport material) sau cu „serviciul informaţional” (de exemplu: furnizarea conexiunii la Internet, prin cablu, fibră optică sau unde electromagnetice, toate asigurând transmiterea informaţiei, dar fiecare cu performanţele sale specifice). Şi documentariştii, bibliotecarii, muzeografii şi arhivarii noştri care, timp de multe decenii s-au preocupat exclusiv de suporturile informaţiei (documente din hârtie sau alte materiale) – deci de „produsele informaţionale” – şi de conservarea acestor suporturi, au început să se preocupe tot mai mult şi de informaţie, ca produs imaterial stocat pe aceste suporturi.
Generarea, prelucrarea, comunicarea şi utilizarea informaţiei sunt procese în care se implică, de-a lungul întregii sale vieţi, în mod curent, orice fiinţă umană. Există actualmente numeroase profesii care se bazează pe utilizarea extensivă a informaţiei şi a proceselor sale (construirea/ generarea, comunicarea, stocarea, utilizarea) – cum ar fi, de exemplu, profesorii, jurnaliştii, arhitecţii, medicii, avocaţii, judecătorii, notarii, contabilii, managerii, auditorii, ofiţerii de informaţii, etc.
Dar îmbunătăţirea continuă şi optimizarea proceselor menţionate mai sus reprezintă un vast domeniu pluridisciplinar de interes şi preocupări ale specialiştilor în „Ştiinţa informaţiei”.
Conform specialiştilor americani în Ştiinţa informaţiei, o ţară ar fi terminat de construit Societatea informaţională atunci când majoritatea populaţiei sale active s-ar ocupa cu realizarea produselor şi serviciilor informaţionale (reprezentând aşa numitul „sector cuaternar” al unei economii naţionale, agricultura, industria şi serviciile reprezentând, respectiv, sectoarele primar, secundar şi terţiar ale unei economii) şi/ sau numărul decidenţilor („white collars”) ar depăşi numărul executanţilor („blue collars”). În România (încă?) nu se utilizează o asemenea abordare şi nu se colectează datele statistice necesare privind sectorul cuaternar.

L.M.: – Introducerea managementului calităţii în domeniul serviciilor oferite de bibliotecile publice a avut ca efect constituirea unui mediu concurenţial. Consideraţi că bibliotecile publice din România pot face faţă exigenţelor pieţei de capital care funcţionează pe baza legii „cerere şi ofertă”?
N.G.D.: – În economia de piaţă (care, volens – nolens, este bazată pe competiţie ce devine tot mai intensă, în condiţiile globalizării) şi bibliotecile publice trebuie să funcţioneze pe baza „legilor”/ principiilor echilibrului cererii şi ofertei (care, desigur, guvernează şi piaţa de capital de care amintiţi!)… Avem suficiente exemple în acest sens de biblioteci din statele dezvoltate, cu „vechime” în economia de piaţă, pentru care principala preocupare constă în satisfacerea cât mai multor cerinţe ale clienţilor lor, în scopul atragerii şi menţinerii/ fidelizării cât mai multor vizitatori/ cititori. Acesta este ROSTUL lor şi nu altul! Nimeni nu ar trebui să-şi mai poată permite să consume resurse fără să furnizeze ceva (de valoare pentru client), în schimb, dacă dorim să fim EFICIENŢI…
Un exemplu: în Franţa, coexistă bibliotecile publice cu „mediatecile” publice – instituţii care, pe lângă cărţi şi reviste, oferă vizitatorilor lor şi „suporturi” de sunete şi imagini (CD-uri, DVD-uri, casete audio sau video, etc. – ce pot fi consultate local, cu echipamente adecvate sau împrumutate), astfel încât să sporească atractivitatea instituţiei pentru clienţii săi.
Dar Managementul calităţii – aplicat şi în biblioteci – este doar o soluţie eficace şi eficientă, utilizabilă în scopul atragerii şi menţinerii/ fidelizării clienţilor (şi nu o .. cauză a apariţiei mediului concurenţial – subiect despre care există demult o amplă bibliografie)…

L.M.: – Cum fac faţă editurile româneşti cerinţelor mediului concurenţial? Ce pot face pentru a-şi îmbunătăţi performanţele şi a atrage un număr consistent de clienţi fideli şi mulţumiţi?
N.G.D.: – Deşi nu cunosc din interior activitatea vreunei edituri româneşti, având la activ mai multe zeci de cărţi scrise sau traduse de mine, publicate în editurile româneşti, înainte şi după 1989, pot să vă spun că anii `90 au adus schimbări enorme în lumea editorială, nu numai pe plan tehnologic (în tipografii) ci, mai ales, prin reorganizarea acestor instituţii pe principii de piaţă şi mai ales prin generalizarea „tehnoredactării asistate de calculator”, cu marile sale avantaje: creativitate, diversitate, operativitate, reducerea costurilor şi a preţurilor, etc. toate generând, pe scurt, calitate, eficienţă şi productivitate.
În acelaşi interval de timp, numărul editurilor din România a crescut substanţial (de la câteva zeci, înainte de `90, la probabil, peste o mie, actualmente) ceea ce a generat o competiţie tot mai intensă, între ele, pentru pieţe, clienţi şi resurse.
În plus, pe piaţa românească a apărut şi o masivă ofertă de carte şi chiar reviste editate în alte state (mai ales europene) care, de regulă, sunt de înaltă calitate dar şi mai scumpe decât publicaţiile româneşti.
Afluenţa continuă de vizitatori (unii şi cumpărători) la marile “Târguri de carte” organizate periodic, mai ales la Bucureşti (unele dintre cele mai agreabile şi de succes evenimente culturale ale Capitalei) demonstrează că românii continuă să fie interesaţi de producţia editorială, dar au devenit mult mai exigenţi privind CALITATEA „tipăriturilor” oferite – atât din punct de vedere al suportului material (coperta, hârtia, grafica, tehnoredactarea, etc.) cât şi mai ales din punct de vedere al conţinutului (informaţia, ca produs imaterial, de care aminteam mai înainte). Desigur, preţul de vânzare este esenţial – mai ales în condiţiile actualei crize economice din Europa – dar conaţionalii mei au învăţat, se pare, să aprecieze multicriterial calitatea unei cărţi şi să o plătească în consecinţă.
Având în vedere şi dezvoltarea extraordinară a mass mediei scrise şi audiovizuale în România post decembristă (mai ales prin includerea, din păcate în proporţii tot mai mari, a publicităţii), precum şi creşterea exponenţială a birocraţiei în administraţia publică locală şi centrală, eu consider că s-a ajuns şi în România la fenomenele bine cunoscute (mai ales în ultimele două decenii) în statele dezvoltate „information overload” („suprasarcina informaţională”) şi „textual harassment” („hărţuirea textuală”). De exemplu, de când a devenit disponibilă on-line, presa tipărită nu prea se mai vinde (mai ales că oferta depăşeşte cu mult cererea !!!), multe publicaţii – mai ales publicitare – fiind casate la scurt timp după imprimare, din lipsă de cititori, chiar dacă sunt distribuite gratis….

L.M.: – În ce context l-aţi cunoscut pe Henry Coandă? Ce impact a avut această întâlnire asupra vieţii şi activităţii dumneavoastră?
N.G.D.: – L-am cunoscut pe marele inventator Henry Coandă (1886-1972) în anul 1969, pe aeroportul Băneasa din Bucureşti, atunci când a revenit în România, la vârsta de 83 de ani. Fiind înrudit de departe cu familia soţiei sale, Margareta (născută Lecca), i-am fost prezentat ca “tânără speranţă”, eu având doar 22 de ani şi fiind pe atunci student în ultimul an la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Institutul Politehnic din Bucureşti. Am avut infinita plăcere şi onoare de-a fi imediat invitat personal de Henri Coandă la o vizită, în biroul din fosta casă a tatălui său (casă naţionalizată unde îi fusese stabilită oficial reşedinţa). Întâlnirea noastră a fost „fără martori”, a durat peste 3 ore şi m-a impresionat profund prin ceea ce am aflat dar şi prin modul – “cartezian”, pragmatic, deschis, clar, pertinent, extrem de agreabil, aproape complicitar – în care am putut discuta, exclusiv despre descoperirile şi realizările lui tehnice, problemele cu care s-a confruntat şi lecţiile învăţate din soluţionarea lor.
L.M.: – Henry Coandă spunea : „Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagii: trag la vâsle dar stau cu spatele la viitor” . Credeţi că gândurile ilustrului inventator se aplică societăţii româneşti din ziua de azi?
N.G.D.: – Nu cunoşteam citatul menţionat de dvs. şi aparţinând ilustrei mele gazde, dar îmi amintesc că avea multe planuri şi proiecte de realizat în România, cu românii… Din păcate, Henry Coandă a decedat în august 1972, la vârsta de 86 de ani…
Consider că citatul menţionat de dvs. se referă la orice individ (nu numai din România) şi din orice perioadă istorică (nu numai din societatea modernă) care nu doreşte, ştie şi/ sau poate să-şi facă planuri şi proiecte pe termen mediu şi lung. Dar, după cum spunea marele nostru poet naţional Mihai Eminescu, „…de regulă, bătrânii se gândesc la trecut iar tinerii se gândesc la viitor!…”…Când eşti tânăr, este practic imposibil să nu-ţi faci unele gânduri şi chiar planuri pentru viitor…”Dacă tinerii ar şti şi dacă bătrânii ar putea!” se mai spune… Probabil că „barcagii” la care se referea Henry Coandă erau … în vârstă!
În anul 1990 am avut ocazia să cunosc personal o altă mare personalitate născută în România dar consacrată în străinătate. Este vorba de dr. Joseph Moses Juran (1904-2008), americanul originar din ţara noastră, datorită căruia, printre multe altele, Japonia a putut deveni „leader mondial al calităţii”, la trei decenii după dramatica înfrângere suferită în cel de-al doilea război mondial… Am corespondat cu el timp de peste un deceniu şi am reuşit să-i traduc şi public în România o parte din lucrări. De la Juran am învăţat că „nimeni nu este profet în ţara lui” şi că, pentru a deveni centenar trebuie să-ţi aplici cercul virtuos PDCA (de care am amintit la întrebarea nr.2) la propria viaţă personală. Altfel spus, trebuie să ai planuri şi proiecte pentru realizarea cărora să te lupţi, soluţionând problemele inerente şi depăşind obstacolele…
L.M.: – Spre final dezvăluiţi, vă rog, cum se face că un doctor în inginerie electronică este pasionat de destinele ştiinţei informării şi documentării şi de un domeniu mai puţin cunoscut, acela al Clasificării Zecimale Universale?
N.G.D.: – Tatăl meu, ing. Dimitrie Drăgulănescu (1903-1983) a fost un „pionier” al documentării ştiinţifice în România, datorită lui realizându-se şi publicându-se, în 1938, prima ediţie românească a Clasificării Zecimale Universale, după reprezentarea Românei la FID – Federaţia Internaţională de Documentare. Tot tatăl meu a fost cel care, între anii 1938-1945 a animat, în calitate de secretar general, Centrul Român de Documentaţie – prima organizaţie românească în domeniul documentării ştiinţifice.
Ing. Dimitrie Drăgulănescu a publicat o duzină de cărţi (inclusiv, post-mortem, în anul 2002, “Istoria Documentării în România”, realizată împreună cu cercetătorul dr.Valeriu Moldoveanu şi publicată în Editura Academiei Române) precum şi câteva sute de articole, inclusiv unele prefigurând apariţia Ştiinţei informaţiei. De la tatăl meu am moştenit interesul pentru ceea ce s-a numit la noi „informare-documentare” (în prezent fiind vorba de „Ştiinţa informaţiei”, denumită doar de bibliotecarii români ca „Ştiinţa informării”!) dar şi curiozitatea ştiinţifică precum si preocuparea de-a obţine răspunsuri adecvate la întrebările simple dar profunde “de ce ?”, ”cum ?” şi “pentru ce?” Aceste răspunsuri reprezintă, de fapt, „cunoştinţele” (în sensul de „informaţie” înţeleasă) indispensabile de care avem mare nevoie pentru a ne optimiza acţiunile… Este vorba in primul rând deci de eficienţa şi eficacitatea faptelor noastre dar şi de responsabilitate socială sine-qua-non – caracteristici personale atât de necesare în societatea contemporană, nu numai la nivelul managerilor.

L.M.: – Cum vor arăta ştiinţele informării şi documentării în viitor? Ce traiectorie trebuie să urmeze serviciile info-documentare oferite societăţii româneşti pentru a se plia pe cerinţele standardelor europene din managementul calităţii totale ?
N.G.D.: – Între anii 1994-1998 am realizat şi publicat în Franţa o (a doua) teză de doctorat pe tema evoluţiei Ştiinţei şi tehnologiei informaţiei în SUA, Franţa şi România… Ulterior, între anii 2000-2001, am funcţionat ca „Fulbright Scholar” la School of Library and Information Science a Universităţii din Pittsburgh. Acolo am descoperit enorma contribuţie americană la apariţia şi dezvoltarea a ceea ce ei denumesc „Information Science” precum şi conexiunile acestei noi ştiinţe – de fapt un vast domeniu pluridisciplinar cu abordări interdisciplinare – atât cu Bibliologia, Documentarea, Arhivistica şi Jurnalismul cât şi cu Electronica, Telecomunicaţiile şi Informatica… Desigur, ca inginer, cunoscusem prea bine, în România, ce au însemnat încă din anii `50 – `70, pe mapamond, Teoria informaţiei şi Teoria transmiterii informaţiei, incluse după anii `80, în SUA, în Ştiinţa informaţiei…
Revenit în ţară, am publicat mai multe articole ştiinţifice precum şi, succesiv, în limbile franceză, română şi engleză o carte fundamentală intitulată „Ştiinţa şi tehnologia informaţiei – geneză şi evoluţie”.
În ediţia română a acestei cărţi am precizat că „Information Science” ar trebui să se traducă în limba română, în mod corect şi complet (ţinând cont de definiţia americană actuală a conceptului), prin „Ştiinţa informării şi a informaţiei”,”informarea” fiind procesul din care rezultă produsul „informaţie”. Dar, întrucât acest termen tradus este ciudat, neuzual, şi mult…prea lung, am propus – în carte şi ulterior, prin articole trimise şi asociaţiilor bibliotecarilor – să reţinem doar traducerea „Ştiinţa informaţiei” (având în vedere constatarea că orice produs provine dintr-un proces – în cazul „Ştiinţei informaţiei”, dar nu orice proces generează un produs – în cazul Ştiinţei informării), acoperind astfel ambele aspecte incluse în definiţie…Dar bibliotecarii români au respins propunerea mea considerând că doar traducerea „Ştiinţa informării” este acceptabilă în domeniul lor.
Pe de altă parte, în timp ce Academia Română a elaborat, prin 1995, o definiţie (din păcate inadecvată şi nemodificată de atunci) a conceptului „Ştiinţa şi tehnologia informaţie”, în mediile bibliotecarilor români a proliferat ulterior şi utilizarea termenului „Tehnologia informării” (total incorect dar generat logic şi evident de „Ştiinţa informării”).
În plus, jurnaliştii români au fost educaţi (mai ales sub influenţă franceză) – în cele câteva facultăţi de Ştiinţele comunicării existente, de peste două decenii, în România – că…nu există decât „Ştiinţele comunicării” („Ştiinţa informaţiei” şi „Ştiinţa informării” nefiind incluse în programa de studii! Menţionez că, în conformitate cu teoria şi practica din SUA, comunicarea este doar unul din cele patru procese ale informaţiei ce sunt studiate de „Ştiinţa informaţiei”.
De câţiva ani predau în Politehnica din Bucureşti un curs intitulat „Bazele Ştiinţei informaţiei” care se bucură de un larg interes printre viitorii ingineri electronişti… Iar secţia de „Ştiinţa şi tehnologia informaţiei” din Academia Română publică de aproape 15 ani revista ştiinţifică (cotată ISI) intitulată ROMJIST – „Romanian Journal of Information Science and Technology” în care apar şi articole privind Teoria informaţiei şi Teoria transmisiunii informaţiei, pe lângă cele privind Tehnologia informaţiei… Din păcate nu apar şi articole privind alte discipline incluse în Ştiinţa informaţiei !
Sunt, din anul 2000, singurul membru român al ASIST – American Society for Information Science and Technology (www.asist.org), visând la ziua în care vom avea şi în România o organizaţie similară a profesioniştilor informaţiei prin care să promovăm în ţară o politică naţională a informaţiei (cu instrumentele ei) pentru realizarea căreia să contribuim cu toţii, indiferent de interesele înguste, meschine uneori, „de breaslă”, ale fiecărei profesii…
Academicienii, inginerii, bibliotecarii, jurnaliştii, etc. au în comun INFORMAŢIA şi ar trebui să pregătească împreună România pentru viitoarea Societate informaţională – având, în centrul ei, Ştiinţa şi tehnologia informaţiei…
Dar cine să-i mobilizeze în acest scop şi să-i determine să colaboreze, în interesul superior al naţiunii române?

LILIANA MOLDOVAN

UZPR

Extras din volumul : „Pași prin Bibliosferă”/Liliana Moldovan, Cluj-Napoca-Ecou Transilvan, 2018

Viena
Categorii
Portrete în cuvinte
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole