„…C-a ieșit comunicatu’/ că și … gripa ți-o ia statu’…”

„…C-a ieșit comunicatu’/ că și … gripa ți-o ia statu’…” Când a fost să mă-ntarte Bâtu’ Ion Fercu, cel dedat sărutului de buhă pustie cuibărită pe umărul său de...
Viena

„…C-a ieșit comunicatu’/ că și … gripa ți-o ia statu’…”

Când a fost să mă-ntarte Bâtu’ Ion Fercu, cel dedat sărutului de buhă pustie cuibărită pe umărul său de filosof ranforsat cu tocmele numai de el știute, eu tocmai mă rugam la Dumnezeu să ne plouă (și-n gură!), să crească mămăliga (și) pentru nătărăi (adică și pentru mine!) și-l fugăream, imaginar, pe moș Arghezi prin chinovia mea ce seamănă a Mărțișor de Bucureșci, prea bine cunoscut de mine, în junețe, c-un vraf de amintiri proscrise, rugându-l/conjurându-l să strige tare și abraș, cu voce de bătrân Sisif neinventat și claustrat între credință și tăgadă: “Tare sunt singur, Doamne, și pieziș;/ Copac pribeag, uitat în câmpie,/ Cu fruct amar și cu frunziș/Țepos și aspru-n îndârjire vie.” … Și uite-așa, cufundat în cuprinsurile meditației negreșit faustice, am proiectat, fantasmagoric, un lazaret mioritic, de circumstanță, inconfundabil, cu viziuni coșmarești, în care poți fi, oricând, încoronat și covidat, fără putință de salvare. Noroc că de prin clopotnițele răspopite ale celor sute și mii de bolnițe autohtone sau exotice ,mai mult sau mai puțin …mascate, mi-a sărit în ajutor Maja Lunde care m-a privit cu milă și cu puțină invidie, în același timp, și mi-a trântit în brațe plânsul ei strepezit, izvorât din încrâncenarea potolită cu care a prevestit Colapsul Ființării, în electrizantul său roman Istoria albinelor: “Tata murise… Avea puțin peste cincizeci de ani, dar fizic era mult mai în vârstă. Umerii, spatele, încheieturile,toate erau uzate… Se mișca tot mai greoi cu fiecare zi care trecea. Poate că circulația sângelui era deficitară, pentru că într-o zi, după ce îi intrase o așchie în mână, rana nu se mai vindecase. Amânase prea mult să ceară ajutor… Iar, când, în sfârșit, medicul consimțise să-i prescrie antibiotice, cu toate că tata era prea bătrân pentru a beneficia de prioritate, când veni vorba de un tratament… , era deja mult prea târziu. În mod surprinzăror, mama își revenise rapid… Vedea partea bună a lucrurilor. Se arăta optimistă. Era încă tânără… și mai avea o viață lungă de trăit. … Nu a trecut mult și nu a mai putut să se prezinte la munca de pe câmp. Stătea doar acasă…. Într-o bună zi, m-am dus să văd cum se mai simte, dar nu mi-a deschis ușa. … Aveam o cheie de rezervă cu care am deschis și am intrat. Apartamentul era ordonat și curat, mai rămăseseră mobilele vechi. Tot ce-i aparținea dispăruse… În aceeași după-amiază am aflat că fusese expediată în nord. Responsabilul cu sănătatea din district m-a asigurat că o ducea bine și mi-a dat chiar și numele căminului în care se afla. Am reușit să văd un film de prezentare, tăiat, ici și colo: un așezământ luminos și frumos, cu camere mari, înalte, și cu un personal numai zâmbete. Dar când am cerut liber să mă duc în vizită, mi s-a comunicat că trebuie să aștept… Câteva săptămâni mai târziu, am fost anunțată că plecase dintre noi. <plecată dintre=”” noi.=””> Acestea erau cuvintele pe care le folosiseră. Ca și cum s-ar fi ridicat din pat și ar fi plecat. Am încercat să nu mă gândesc cum au fost ultimele ei zile. Tusea sfâșietoare, febra mare, spaima și singurătatea…”
Am citit cu durere și … nu m-am crucit! Poți să știi ce-ți aduce ziua de mâine? Privesc de undeva, dintr-o latură, nu de sus, nu de jos, istoricește, vezi bine! și-l deslușesc, prin ani, pe Veteranul+65, breslașul meu și-al altora, cel din închipuirea mea deloc închipuită, care și-a astupat, cum a putut, din fugă, c-un pumn de țărnă urmele de glonț, când ataca la baionetă redutele Plevnei, care și-a lăsat tinerețile pe la Mărășești sau prin cele peste o sută șaptezeci de lagăre de prizonieri germane, pe cel trimis la Cotu’ Donului sau în Tatra ca să-și numere singurătatea înecată în sânge și să se mai întoarcă, uneori, de la Vorkuta sau de la Gherla, acasă, în patria română, sub formă de dușman al poporului, pe cel amenințat cu domiciliu forțat sau cu binefacerile raiului comunist (postpensionare!) din proiectatele și nerealizatele falanstere ale Geniului din Carpați (bine că “timpul n-a mai avut răbdare!”). Bine că n-au știut-o ei și pe aia cu zghihuitul! Cică, tot pe lângă muntele Nara (la vreo șase mii și ceva de km.!) și tot în vremea aceea, tinerii îi suiau pe bătrâni în pom și-l zgâlțâiau din răsputeri. Cine cădea ăla era! Ciorbiță sau tocăniță, spuneau gurile rele! Cu timpul, nu scăpa unu’! Domnu Trandafir +65 – e ,musai, amenințat/atins de Covid și identic în suferințe cu cei stahanovind, cândva, prin fabrici și uzine (“cum calcă din urmă-n urmă/ parcă sunt făcuți de-o mumă!”) -, e măscărici convins, de-atâtea măști (și pe bune!), e mai mereu priponit la domiciliu și e conștient de justețea măsurilor luate de cei ce vor să-i facă un bine, fie și cu forța! Când nu e amendat de-l seacă la inimă! – merge prea domol căci coxartroza îi taie avântul -, e condamnat de soartă să-și (de)plângă inutilitatea într-o lume în care-a venit, probabil, copil nedorit, sortit a învăța, la bătrânețe, cuvinte noi, absurde (carantinare și izoletă!), e blagoslovit a număra, prin ochiuri de fereastră veștejită, mai toate frunzele tremurătoare din toți (aproape toți) copacii văzuți și nevăzuți (și „care îi ieșeau mereu fără soț”) și, desigur, ca și Bunicuța, se pregătește, de când se știe, să moară… După ce și-a realizat distanțarea socială (ce pompos și malefic, de parcă o alienare sau un alzheimer nu i-ar fi fost de-ajuns!) i se recomandă să-și ia medicamentele de trei ori pe zi, după masă și, săracul, se aciuează, cuminte, după o masă de brad băbătie și scorojită ca să-și ia cu sfiiciune “rația de singurătate” și pomelnicul/rețeta de buline, de vreun doctor milos prescrise… de cum îl vede că intră pe ușă… (Tot moare!). Cât despre mâncare, …poate că altădată și …cât se poate de costeliv, doar și-a lăsat toată pensia la farmacie (numa’ spirtu’… l-au scumpit nenorociții ăștia de vreo cinci ori! își spune tot el în mintea lui interioară). …S-ar zice, așadar, că nu numai corbii și cioclii prosperă… Te uită, deci, cu luare aminte, cum Seniorul +65 care și-a cârpocit cei mai frumoși ani din viață … construind socialismul, “leapădă (acum) amintiri, scutură stejarul poruncilor viguroase, împarte dulci anateme pe fruntea celor cu fesele trase pe cap (până peste ochi) și cu oiștea în gard, ca neinspiratul (mereu) Eremia, se-nluminează de unul singur când se vede căzut și, părelnic, astrucat sub țărâna indiferenței, se-nchină crucilor din țintirim purtătoare de pasere-suflet și crescute nefiresc , sub formă de moși-strămoși (ne)răzbunați pentru îngenuncherile lor. Și toate acestea, sub pecetea unui Tragism pe care-l plinește ca Destin, inevitabil, numai Omul pământului încrustat pentru eternitate în amărăciunea propriilor rădăcini identitare”. Restu’-i Poveste:
“Era ca o singurătate între oglinzi…
-dom’ profesor (dascăl de țară)-
ca un petec de olandă
-vai!-
cu titlu de giulgiu –
pensia prefigurată subtil,
scrijelită alene
în cupoane poștale…
mâna rămasă mută de uimire –
( cum? numai atât ?!?)
sprijină creta pe zid…
… la anu’ poate vreo cruce
servind
drept material didactic…”</plecată>

Dan Sandu

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole