Când pe uliți crește iarba

Flora Mărgărit Stănescu – Slobozia – Ialomița La intrarea unui cătun… măcar de ar fi fost numai unul, m-a uimit iarba verde și deasă precum o perie de pe...
Viena

Flora Mărgărit Stănescu – Slobozia – Ialomița

La intrarea unui cătun… măcar de ar fi fost numai unul, m-a uimit iarba verde și deasă precum o perie de pe ulița principală. Dintr-un gard în celălalt un covor de iarbă verde și crudă. Inițial nu am înțeles cum era posibil, să nu fie nici o urmă de pași. Case erau pe ambele părți ale uliței dar, nici țipenie de om, de animal, nimeni.
Privind mai atentă casele am realizat că erau nelocuite de mult timp. Unele ajunseseră într-o așa stare de degradare că abia se mai țineau să nu cadă. 
O jalnică imagine a ceea ce fusese sătucul cândva. Fațada unei case care fusese văruită în alb și ferestrele cu albastru, semăna teribil cu ploapa unui ochi gata să se închidă pentru veșnicie și cu fațada brăzdată de riduri adânci ca ale fostei stăpâne care se mutase de mult la ceruri. Nu mai erau stoguri de nutreț pentru animale nici lemne pentru iarnă. N-am vrut să stric armonia statornicită de natură, nu am vrut să calc iarba verde și deasă, de aceea când am auzit un clopot care bătea în dungă, m-am îndreptat către bisericuța de la marginea satului care se afla pe o mică ridicătură de pământ. Acolo era tot satul dar mă întrebam pe unde au mers că urme nu lăsaseră pe nicăieri.

O bătrânică plecase la Domnul și altele cinci o vegheau și o fericeau că a scăpat de chinuri. Fusese veterana satului și plecase la aproape nouăzeci de ani. Ani de zile nu s-a mai putut ridica din pat și se chinuise în dureri mari de oase. Am privit în jurul bisericii să văd totuși pe unde mergeau oamenii, trebuia să existe măcar o cărare ceva…
În apropierea bisericii fusese școala primară, iar în singura încăpere mai mare am aflat apoi de la preot, le amenajase cu ajutorul lor desigur un dormitor comun, așa ca un mic azil de bătrâni. Bătrân fiind și preotul satului, nu mai putea trece zilnic pe la casele celor câțiva bătrâni rămași în viață și singuri fiind, trebuia să le poarte cineva de grijă. Le-a propus să-și ia fiecare strictul necesar și să se mute în fosta școală să fie lângă biserică, iar când le va veni rândul să poată fi înmormântați creștinește în cimitirul din spatele bisericii.

Nici cimitirul nu făcea exceptie, multe cruci nu mai stăteau ridicate, iar cele de lemn putreziseră. În întreg satul nu se auzea un nechezat sau măcar un lătrat de câine. De fapt erau numai doi câini care se țineau pe lângă cei doi bărbați cu bastoane și care le mai aruncau câte o coajă de pâine. Cu mersul greoi cei șapte și cu preotul opt persoane, conduceau pe ultimul și cel mai scurt drum pe veterana satului. La întoarcerea de la cimitir s-au așezat cu toții la o masă sărăcăcioasă, fiind și zi de post. Au început să depene amintiri desprea cea plecată. Preotul spunea:
-Îmi aduc aminte ce-i povestea lelea Ana, mamei mele de pe vremea când încă mai era regele în țară. Despre ruși, despre nemți, despre spaimele lor ca fete ce se ascundeau tocmai în podurile caselor să nu le gasească soldații. Apoi despre legionari, despre comuniști. Iată că despre cei de azi nu mai poate povesti. Ce ar putea spune? Că ne-au lăsat tineretul fără viitor aici în țara lor și s-au pustiit satele? Aproape că mă bucur că mama mea nu a apucat aceste vremuri. Ar fi murit de supărare să afle că tinerii noștrii au fugit încotro au văzut cu ochii pentru a-și face un rost în viață. Era o femeie cu picioarele bine înfipte în pământul acesta. Își procura ziarele și era la curent cu tot ce se petrecea în lume, ba mi le mai spunea și mie încheiase preotul cu amărăciune.

Mi se părea că-mi reproșază așa ca și cum…noi ce păzeam pe aici de nu făceam nimic? Nu aveam noi nici o putere iar lumea nu se schimbă de la o zi la alta. Este nevoie de multă muncă și educație ca să se schimbe ceva în bine. Nu știu cum se face că în rău se schimbă mai repede decât în bine.
-Părinte! Începuse din nou lelea Ioana, dacă am merge noi ăștia care mai suntem la o mânăstire, oare nu ne-ar primi împreună cu sfinția ta?
-Ascultă măicuță, eu ți-am mai spus și altă dată. Nu plec de aici nici dacă rămân singur și slujesc aici în bisericuța asta. Aici sunt îngropați părinții și multe rudenii ale mele, tot satul, aici vreau să fiu și eu cu ei când o vrea Dumnezeu. Dacă vrei să trăiești ca la mânăstire poți să o faci și aici. De aceea v-am adunat aici pe toți să nu cumva să vă găsească moartea nepregătiți prin casele voastre care stau să cadă. Să recunoaștem că suntem bătrâni și nu mai putem. Să ne mulțumim cu ce ne dă Bunul Dumnezeu. Uite Duminică după amiază dacă nu plouă vine părintele din satul de pe lângă heleșteul de pește. O să ne aducă și nouă câțiva pești și ce s-o mai îndura lumea să ne trimită. Nu ne lasă Dumnezeu să murim de foame chiar dacă nu mai putem munci.

Acum primim ce ni se cuvine pentru ce am făcut în tinerețe sau cam așa ar fi normal. Dacă alții au hotărât altfel noi ce putem face?
Îi priveam în tăcere și gândeam; nu i-a gonit viscolul, nu i-a gonit nici o inundație că nu trecea nici măcar o gârlă pe la ei, nu i-a speriat nici un cutremur dar, iată că i-a speriat lipsa unui viitor pentru ei și copiii lor. Mai întâi plecaseră trei flăcăi din sat despre care se spunea că erau cam aventurieri. Revenind după un an sau doi și-au luat cu ei soțiile și copiii și duși au fost că nu i-a mai văzut nimeni. Apoi au plecat și alții și tot așa până când au rămas numai bătrânii satului, care bântuiau ca niște fantome prin sat să se ajute unii pe alții. Atunci le-a propus preotul să se adune toți la un loc că erau puțini și se vor descurca mai bine. Le-a fost greu să plece din casele lor dar una mai gureșă de felul ei și care înțelesese bine intenția preotului le-a zis-o. 
-Ori mergem toate acolo și iarna facem un singur foc, ori o să murim fiecare în cocioaba care stă să cadă pe noi. Eu una acolo mă duc. Tot ea fusese și moașa satului cândva.

Singura clădire de cărămidă era vechea școală, în rest toate casele erau din chirpici.
Așa au ajuns toți în vechea școală, au venit cu bocceaua de schimburi, cu așternuturi, cu un scaun, o masă ce se mai găsea și putea să fie de folos. Trecuseră mai bine de doi ani de când trăiau astfel. Ar fi vrut ele mai ales vara să meargă să mai deretice prin casele lor dar, le apuca așa o jale când le vedeau cât de ruinate erau că nu s-au mai încumetat să le vadă. Își făceau mai mare rău. Ca să se încurajeze reciproc mai spuneau că oricum într-o zi vor lăsa totul în urmă, nu vor lua nimic cu ele, așa că… au lăsat totul ceva mai devreme și s-au apropiat de biserică și de Bunul Dumnezeu. Erau recunoscătoare că preotul nu le abandonase și rămăsese cu ele până la ultimul om care va mai fi în viață în acel sătuc uitat de lume dar, nu și de Dumnezeu.

Un dor greu și o tăcere apăsătoare se așezase ca o ceață peste sat. Cei ce aveau copiii departe și nu-și văzuseră nepoții crescând, le era cel mai greu. Nimic nu mai era din toată truda tinereții lor. Gardurile de scânduri și ferestrele de lemn, toate erau scorojite de arșița nemiloasă a verii și de gerurile năpraznice din iernile cele mai grele. Nu mai era doctor în sat dar nici nu le trebuia. Creșteau ierburile din belșug și multe din ele erau de leac. Când se adunau seara la cina comună le mai povestea preotul din istoria adevărată a țării acesteia. Le spunea cum muriseră mii de țărani în 1907 când s-au răsculat și au cerut pământ, dar au primit gloanțe. Acum este pământ dar nu are cine să-l muncească. Tot el îi încuraja pe oameni să nu dispere că așa au fost mereu vremurile tot în schimbare. O perioadă mai grea, alta mai ușoară.

Când unul din cei doi câini se pornise pe urlat, un bărbat cu bastonul a încercat să-l facă să se oprească.
-Lasă-l nene că nu urlă degeaba, animalul simte altfel decât omul. Trebuie să-și facă și el datoria.
-Da părinte dar ăsta numai a moarte urlă de parcă altceva nu mai știe. La cât e de bătrân poate că urlă pentru el de data asta. 
-Asta numai Bunul Dumnezeu știe.

La venirea preotului cu șareta primăriei i-au ieșit toți în întâmpinare și au stat de vorbă, i-au mulțumit pentru tot ce le adusese, iar la sfârșitul serii parcă nu l-ar mai fi lăsat să plece.
În dimineața următoare câinele cel bătrân zăcea nemișcat cu botul așezat pe pragul ușii unde dormea preotul. Urlase pentru ultima dată pentru el, pentru plecarea lui. I-au săpat și lui o groapă undeva într-o grădină părăsită, să aibă și el parte de iarbă verde peste el. L-au plâns toți, chiar și bătrânul care a vrut să-l oprească din urlat.

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole