Cântec de prieten

Închinat Maestrului Viorel Savin, la cei 80 de ani crăiți cu vrednicie Mă şi mir şi mult mă minun! De cum poate Boier Dumnealui să se-ncropească (aparent, vezi bine!)...
Viena

Închinat Maestrului Viorel Savin,

la cei 80 de ani crăiți cu vrednicie

Mă şi mir şi mult mă minun! De cum poate Boier Dumnealui să se-ncropească (aparent, vezi bine!) din toţi ghimpii şi scaieţii literaturii române, când are la îndemână florile talentului prinse la butonieră, mânuri de aur prin care Dumnezeu îi toarnă straşnic porunca scrisului etc.… Atunci NUŞTIUCINE mă strigă pe numele mic cu vorbe desculţe şi eu alerg prin sângele meu şi văd cu ochii lui Viorel Bibireştii săi cu garduri uriaşe cât palma (aşa-mi mărturisea el, mai anţărţ, nostalgia paradisului pierdut! ), eu neputând să sculptez pe de rost fulgere măsluite, să fiu vecin de iluzii cu el, neîncăpute şi-acestea în pântecul vreunei coli de scris… pritocite pe la miezul nopţii, când se deşteaptă cel mai bine cuvântul şi scriptura capătă gust de insomnie îndulcită cu „miere de lună” şi lină lumină, departe de vâlvele lumii. Numai Viorel cel Mare, printre noi , aspiranţii la praznicul slovei meşteşugite sublim, devine îmblânzitor de oglinzi şi puitorul de mine solare, sumeţindu-şi capul pe sus cu-ndreptăţită mândrie, asemenea macilor umblând blajin prin Grădina Maicii Domnului de la Naum. Viorel Savin îşi desăvârşeşte „truda manolică” ziduit/astrucat între mormane de cărţi şi morganatice biblii (şi-acelea fudule!), departe de ”aroganţa titlurilor academice”, pentru că (ne)dreapta măsură a zilei de mâine nu va şti cum şi cât să-i mulţumească-ndeajuns… Astfel, că „se vor veșteji amurguri”, vor trece secolii şi ei, nevrednicii, care i-au arătat din plin copita recunoştinţei, vor tot spune băi foloşpoacă, dă-te, mă, sfântu, de-aci, că iată ţi-ai găsit bacăul cu ăsta – (ăsta fiind chiar Scriitorul Viorel SavinAntim-ul „istui veac înjunghiat”! –) şi daţi după el cu/ cratiţe, ceaune platouri de inox tigăi şi cazane”/…, ‘raţaidracu de/ “otrepe mândre”/ şi /secături…coprofage paceaure cu stil marţafoi”/... Ce să-ţi fac, Serenissime, n-ai fost cu ei, n-ai fost ca ei, nici măcar un pârlit de majur, după cum bine zici: /laşi nemiloşi / defăimători ticăloşi haini/ jigodii pofticioase de măriri ilicite”…/ …/ “clănţăi/moftangii”/ … , adică, tocmai/ cei adunaţi să mă judece”/ … …/”În sala de execuţii pentru oameni oneşti”/… Şi-astfel, pedeapsă pentru ei, ipocriţii, vor înflori dimineţi de colivă şi „Dumnezeu îi va înveşnici numele” doar lui, arzoiului berbec din zodiacul lui april şi-i va cresta o nouă vârstă pe răbojul de aur al fiinţării noastre cărtureşti. …Sufletul său – o tăcere Ca viermele-n hrean, odihnind pe arpegii de mandolă dezacordată, după “preinfarctul comunist din ‘89”…(biată sculă între scule!), gâtuită de ageamii, batjocorită şi persiflată de noua democraţie, trimisă la cules de sparanghel , pe marginea fricii. Pentru c-aşa-i clasa muncitoare:/ dă din mâini şi din picioare…!” …Paşii săi obosiţi de-atâtea golgote, în lacrimi se desfrunzesc abitir şi grăbit pe tulburea cenuşă a celor plecaţi dintre noi fără să-şi mai fluture batista rămasului-bun. (Din când în când, parcă şi ăia, strângându-şi spaiama la piept, se uită, furiş, înapoi/îndărăt – oare s-a luat cineva după noi?) …Iată panaşul de lacrimi cu care Poetul îşi vindecă toamna/tomnirea, de spaime, mai apoi blajin pârguită în jilţul înţelepţiei stinghere şi însingurate, cu oameni, locuri şi cu întâmplări recognoscibile! Cum, adică, Viorel(ul)e, chiar ai uitat ce ne-a mărturisit numai nouă, între patru/şase ochi, Bunu Petrică? Chiar aşa ne-o spunea, de la obraz, Omulcucartea, Petre Isachi: “… arhitectura secretă a Lumii este construită de impostura ce se face invizibilă sub Utopia Binelui general. Măştile imposturii: Dreptatea, Binele, Frumosul, Morala, Pacea, Prietenia etc. aflate sub haina verde, roşie, albastră, portocalie etc. a altruismului necondiţionat. … … „Eheu!Fugaces…!” …Şi nu-i da, Doamne, mai apoi, prietenului nostru, semn celest cu ”praguri de lumină” , prea curând, pentru că dragostea noastră frăţească se cuprinde între două lacrimi de înger poposit la Apa Vavilonului….Genius loci i se va spune survolând oglinzi paralele până la totala confuzie cu Nyvas – aşa cred-, spre pohvală, gloatelor bănuite, mai mereu, de felonie. Topos de necredinţă şi deşertăciune de suflet se face uitarea… ne vămuiesc zilnic ei, trepăduşii, existenţa pusă la zid, cetatea îşi zguduie porţile cu salve iluzorii de tun, întâmpinând pe Poet, goluri de peşteri tocmite tăcere fac semne discret la semnele vremii… Se c`aină poala vântului negru, noaptea -ntreagă, ziua-ntreagă…, vânt al Trecerii preagrăbite spre/prin patria lui Melec, cel care ne-aminte cu degetul la buze că Viaţa nu-i decât o adiere de zâmbet pe rictusul negru al Morţii… Pentru că tot pe Tragismul fiinţării noastre fără de noimă s-au otrăvit castanii de spaimă, s-au sinucis, uşure,-n vis. Dragule, chiar crezi că eu le-am smuls inima, aşa cum m-acuză netoţii?… Uite, veţi spune, înfloresc spinii lui Crist pe frunţile uitării nedate sărutului vostru tiptil…! Şi eu mai zic ceva din chinovia mea de la Berzunţi, alături de Maestru, ca să se afle şi să ştie tot natul: “Să ne gândim şi la cei/ ce n-au primit bun de tipar,/ nescareva păuni,/ străini de timpul lor,/ se odihnesc în sceptre,/ deşi regretele lor/ n-au apărut niciodată/ în şpalturi,/gâtuind cineva,/ delicat, cucuta cenzurii/. Adică,

Moartea

a

ajuns

la

litera

S.”

Ave, MAÎTRE!

Dan Sandu

Viena
Categorii
ActualitateCulturăRomânia
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole