Câteva sincere spuneri despre „Hibernarea din cuvinte nespuse”

„Poezia mea nu se adresează unui public anume, ea se vrea o punte între oameni, un liant în diversitatea socio-umană a zilelor noastre, o părticică din mine pe care...
Viena

Liliana Moldovan

„Poezia mea nu se adresează unui public anume, ea se vrea o punte între oameni, un liant în diversitatea socio-umană a zilelor noastre, o părticică din mine pe care vreau să o dăruiesc cititorilor mei”, mărturisea – în interviul inclus în volumul „Interioare literare”- poetul Valer Popean. Evident întâlnirea cu cititorii are pentru dl. Popean valoarea unei experiențe extraordinare prin intermediul căreia reușește să facă un pas înainte spre împlinirea personală. În mod firesc, apariția unei noi cărți echivalează pentru fiecare autor, indiferent de numărul volumelor publicate deja, cu un neprețuit moment existențial iar contactul cu cititorii (prin intermediul lecturii) este de fiecare dată sursa unor bucurii neașteptate, fiindcă da, poetul scrie cu bucurie, scrie cu iubire despre iubire, scrie despre anotimpurile sufletului și despre sufletul fiecărui anotimp.
La fel se întâmplă și cu poeziile selectate pentru volumul „Hibernarea din cuvinte nespuse” apărut în acest an la Editura ID, din Oradea. Prin intermediul lor poetul demonstrează că a avut abilitatea de a ieși din hibernare, dând cuvintelor un suflu nou. Acesta și-a îmbrăcat, a câta oară, gândul în metafore și a venit din nou spre lume cu sufletul încărcat de poezie, cu sufletul spălat de albul zăpezii dintre două metafore. Cu aceste „cuvinte nespuse” în brațe s-a așezat poetul pe prispa propriului suflet în așteptarea unei noi primăveri, a unei noi întâlniri cu poezia, ca într-o renaștere, ca într-o desțlenire a gândului. Și astfel, a strâns poetul, în cel de-al șaptelea volum al său, „clipe ascunse în nori” sau pitite în frunze, clipe făcute șirag de amintiri, clipe sădite în tăcute iubiri, apoi le-a lăsat să se scalde în versuri sublime, să se deșire în cuvinte înlănțuite frumos, ori să se răsfețe în versuri atractive.

„La margini de suflet aștept uneori
Cuvântul cuprins în aromă de tei
Să-l simt cum pătrunde în mine prin pori
Să facă să sară din inimi scântei.” (p 130)

Creațiile lirice din acest volum se adresează, într-adevăr, inimii cititorului pe care poetul vrea să îl scoată din hibernare pentru a-l ghida pe calea luminii. Poezia devine atunci un dialog de la inimă la inimă, fiindcă cuvintele îi curg poetului prin vene dar se primenesc la umbra sufletelor acelor cititori care se lasă ademeniți de magia unor romanțe poetice scrise cu talent și sensibilitate. Pe măsura adâncirii în volum raportul autor-cititor ia forma unei relații extrem de intime, în cadrul căreia poetul „se spune pe sine” iar cititorul, contaminat de frumusețea discursului poetic, încearcă să-și facă din această spunere o îmbrăcăminte potrivită sufletului său.
Drumul de la autor, la cititor este mediat de inconfundabilul stil al poetului dar și de dorința acestuia de a fi receptat „cum se cuvine”. În acest sens, poetul lasă în urma sa „tăceri tulburate” și îl invită pe cititor să guste din veșnicia cuvântului poetic dăriuit cu smerenie și bucurie.

„Și dacă din clipă răsar amintiri
Voi strânge în suflet, voi face șirag,
Pătrunse prin mine, tăcute prin timp
Mă dărui la lume, mă dărui cu drag.” (p. 62)

În absența bucuriei și a sentimentelor dăruite cu o sinceritate extremă, actul creației își diluează rostul. Iată de ce, poetul nu ezită să-și dezvăluie gândurile, să-și etaleze speranțele, să-și expună temerile, să răscolească printre sentimente și amintiri, să invoce iubirea ori să-și expună tristețea, pur și simplu pentru deliciul iubitorilor de poezie dar și pentru bucuria pură a creației, care se contruiește și se recontruiește atât de subtil.

„Eu nu aș vrea să fiu departe
Căci timpul nu pot să-l întorc,
Când viața asta ne împarte
Iar clipele doar lacrimi storc,

Și nu mi-aș coborî privirea
Știind că-n suflet sunt curat,
Mi-am acceptat tăcut menirea
Căci lacrimile au secat.” (p. 55)

Autorul versurilor știe care este locul său în lume, și-a descoperit definitiv menirea prin scris. El a învățat să-și atragă cititorii – după cum scrie George Vlaicu în prefața cărții – „printr-o regie scrisă cu ochii deschiși dincolo de cortina vieții” dar și „printr-o poezie cursivă, ritmată și rimată” (p. 10).

Fie ca această carte să provoace dulci ecouri în sufletul persoanelor care o răsfoiesc, fie ca poemele din volum să strălucească pe scena poeziei contemporane mureșene, fie ca autorul acestor versuri să-și urmeze cu bucurie destinul iar vitalitatea puterii sale creatoare să nu apună niciodată.

Liliana Moldovan

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole