„Cei șapte ani de acasă” nu trebuie făcuți la fără frecvență!

  Pe vremea copilăriei, când tata era cel care muncea, iar mama casnică, cea care creștea între trei și cinci sau mai mulţi copii, educația se mai făcea și...
Viena

 

Dorina Stoica

Pe vremea copilăriei, când tata era cel care muncea, iar mama casnică, cea care creștea între trei și cinci sau mai mulţi copii, educația se mai făcea și cu nu­ielușa. Auzeai adeseori spunându-se că „bătaia e ruptă din Rai”. Nu am crezut nici atunci și nu cred nici acum că bătaia poate educa o ființă înzestrată cu ra­țiune. Acesta este și motivul pentru care nu-mi amintesc să-mi fi lovit vreodată copilul care a făcut desigur, ca orice copil ori tânăr, multe pozne ori ne-a pus în si­tuații-limită când a trebuit să-l ajutăm pentru a ieși dintr-o încurcătură, a depăși o dificultate. Spre deosebire de mama, care ne-a vegheat atent fiecare pas, noi am lucrat uneori și câte douăsprezece ore, fiind nevoiți să lăsăm copilul în grija unor educatori de la căminul de zi, unde l-am dus de la vârsta de doi ani. Altfel spus, am fost pă­rinți de duminică și de concediu! Totuși, nu am neglijat să-i dăm o edu­cație corectă, altfel spus, să beneficieze de „cei șapte ani de acasă”! Atât noi ca familie, cât și colectivitatea (cămin, gră­diniță, școală) l-am învățat să salute, să spună mulțumesc, să respecte persoanele adulte, să nu fure, să nu fie violent, să aibă compasiune pentru cei neaju­torați, să-și respecte pă­rinții și dascălii.

Deși atunci când au avut loc evenimentele din 1989 copilul era la vârsta pubertății, iar noi, părinții, treceam printr-o perioadă de incertitudini determinate de schimbările lumii în care ne-am format și apoi maturizat, întoarsă pe dos peste noapte, am încercat și am reușit să rămânem oameni demni și părinți corecți. Valorile în care noi am crezut cu tărie (disciplina, cinstea, moralitatea, corectitudinea, decența) nu au mai fost la loc de cinste, așa cum erau până atunci.  Ne-am străduit să menținem același nivel de educație, conștienți fiind că, indiferent cum vor fi timpurile, este crucială educația din familie.

Dragostea nu a lipsit niciodată, poate uneori a fost în exces, copilul simțindu-se protejat, în siguranță, acceptând de bunăvoie regulile de comportament nu impuse, ci însușite prin exemplul pe care noi înșine i l-am oferit.

Recompense materiale au fost din belșug, căci ne-am străduit să nu-i lipsească nimic și atunci când erau vremuri de criză cumplită. Atenți la înclinațiile pe care copilul le-a manifestat, încurajându-l să le dezvolte ori să le abandoneze dacă nu se mai regăsea în ele, i-am oferit suportul material în perioada de studii, lăsându-i însă și libertatea de a-și alege un alt drum, atunci când cel spre care noi l-am orientat s-a dovedit a nu fi pe placul său. Din umbră am urmărit anturajul, viciile le-am semnalat din timp, făcându-l să înțeleagă că acestea îi pot distruge viața chiar înainte de a o începe. Ușa casei a fost larg deschisă prietenilor, astfel încât să avem posibilitatea de a ști cine sunt ei și cum se comportă. Deloc neglijabilă a fost raportarea vieții familiei noastre la valorile tra­diționale autentice, și anume: păstrarea credinței ortodoxe în care am fost botezați și iubirea de neam și de țară.

Nu știu dacă am fost cei mai buni părinți, sunt convinsă că există alții cu mult mai eficienți prin metodele lor, dar pot spune cu certitudine că ne-am făcut datoria. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă la rândul nostru nu am fi avut părinți credincioși, care au cunoscut, dar și respectat atât legile divine, cât și pe cele ale societății, ce ne-au format să devenim adulți educați, responsabili moral și patrioți. Nădăjduim că se va perpetua aceeași bună educație și asupra generației următoare. Și dacă este așa, nu avem motive a ne teme că în viitor se va trăi haotic, primitiv și brutal!
Toată această pledoarie pentru o educație sănătoasă am făcut-o pentru a  sublinia ideea că o națiune în care părinții, școala și societatea nu sunt indiferenți la educația copiilor nu poate fi sortită pieirii.

Asistăm astăzi la o degradare vizibilă a ideii de familie tradițio­nală, o mare lejeritate în ceea ce privește pregătirea pentru viață a tinerilor vlăstare, o diminuare a respectului pentru mamă, familie, Biserică, țară. Unii părinți pleacă în alte țări pentru a câștiga bani și se străduiesc din răsputeri să-și occidentalizeze copiii cât mai repede, ținându-i departe de Biserică, fără a le cultiva dragostea pentru neamul lor și pentru limba română. Aceştia fac un mare deserviciu viitorului, nu numai al copiilor lor, dar și al celor din generațiile viitoare. Chiar dacă acestor copii nu le va lipsi nimic din cele materiale, vor creș­te ca niște oameni fără țară, fără identitate clară și posibil chiar cu dispreț pentru originea lor.

Din păcate, societatea actuală se îndreaptă într-o direcție pentru mulți îngrijorătoare, oferind prea multă libertate prost aplicată, prost înțeleasă.

Călătoresc cu mijloacele de transport în comun și mi se întâmplă adeseori să mi se ofere locul atunci când este aglomerat. Coeficientul de educație devine atunci vizibil pe grupe de vârstă! Arareori fac aceasta tinerii până în douăzeci de ani. Concluzia se trage singură!

Educația primită în familie în primii șapte ani este importantă și pentru cultivarea respectului și grijii pentru părinții bătrâni și neajutorați care nu trebuie uitați ori tratați ca poveri greu de suportat în viața fiilor. „Cinstește pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine și să trăiești ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieş. 20, 12) sau „Fiule, sprijină pe tatăl tău la batrânețe și nu-l mâhni în viața lui” (Înţel. Sir. 3, 12).

Desigur, nu depinde totul de noi, deoarece sunt direcții ce vin din alte conjuncturi europene sau chiar mondiale, dar sănătatea unei națiuni, a unei comunități mai mari sau mai mici depinde până la urmă și de… „cei șapte ani de acasă”! (Dorina Stoica)

Sursa: http://ziarullumina.ro

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole