CONSORȚIUL CERBERILOR (POEME)

RĂZVRĂTIREA CERBERILOR   Libertatea noastră nu are stăpân! Nici sufletul nu-și pune trupul ca tribut lui Christos sau vreunui demiurg păgân; nici zeilor din norduri, ce-nvârt iaduri și raiuri...
Viena
RĂZVRĂTIREA CERBERILOR
 
Libertatea noastră nu are stăpân!
Nici sufletul nu-și pune trupul ca tribut
lui Christos sau vreunui demiurg păgân;
nici zeilor din norduri, ce-nvârt
iaduri și raiuri în hăul din fiorduri,
nu li se mai pleacă nomade seminții,
deși în urma lor, stirpe după stirpe
se naște și se-afundă făr’ a zămisli un ultim
soi de floare, sânge rupt din soare,
care să le-atârne istoria-n vârf de cer;
rămân doar ei, adamici, înfrânții victorioși,
ce vin, trudesc și pier.
Nici măcar credința nu mai stăpânește
mintea spovedită de cerberii din noi,
ci ne poartă pasul, cu grabă și cu râvnă,
spre Ziua de Apoi.
Lumea s-a desprins de nașterea-i păgână,
în vremea când șaduful făurea arginți
și din canope Sfinxul reîntrupa doar prinți.
Acum, iubirea noastră se-afundă în țărână,
iar visul treaz se curmă pe năluci de sfinți.
Levitează focul pe tânga de pe cruci,
răzbește în nocturnă; prin mine trece moartea,
mă urcă în trăsură, iar eu o bat pe umăr,
se-ntoarce și îi spun:
– Libertatea mea nu are stăpân!
 
 
CONSORȚIU
 
Hrăneşte-mă cu mâna ta!
Mâna ta să-mi fie sabia lui Saladin,
să-mi fie consoarta anilor lumină
şi până la pământ,
să-mi fie plecată închinăciune,
născută din vântul de sud.
Să stăm în jurul mesei,
de parcă am sta în jurul universului
să ne ospătăm.
 
Dar nu miel – n-am vrea
să-L sacrificăm pe Dumnezeu...
 
 
 
DELIR SICOFANT
 
Mă iubeai ca un sufit, dezrobit fiind de căințe,
și-ai mei sori nesfârcuiți se-nălțau ca niște zmei;
printre ei călăuzeai, fără veghea unor zei,
lumi zidite din osârdie – lumile ochilor tăi.
Cu-o  pedanță de calif, mă iubeai aprins și strașnic,
îmi puneai în piept iscoade și zvâcnirile-i neroade
revărsau norod de inimi ce se-mpresurau în pântec
cu pudoare de infantă; soarta cu gust de curmale
o-nfășam, ca pe un prunc, cu tasmale din amurg.
Eram noi iubiții care făureau smintirii dogmă,
fără teama că în evuri dragostea va fi cu normă.
 
Mă iubești ca un ocnaș care își păzește vina
c-un cinism de cal troian, stors de sângele albastru.
Eu te izbăvesc în suflet, așa cum un caloian
își cadorisește vipia și credința cu salmastru;
și-n dezastrul convertirii la amorul cel ateu,
cercetăm să soarbem timpul, scurs pe cupa lui Orfeu.
Suntem noi iubiții care, naufragiați pe rug,
pervertim al rugii crug, când meschina îndurare,
ascunsă după o dogmă, ne trădează
iar delictul de a ne iubi cu normă.
 
Și-n virtutea celor triste, neîntâmplate, constatăm
că doar sânge mai separă întuneric de lumină,
când destinul își închină chiar a inimii bătaie
pentr-o dragoste bălaie, solitară și proscrisă
unui soi de bun rămas, unui soi de amăgire,
prinsă-n acele de ceas.
Oare fi-va despărțirea, în deliruri sicofante,
doar un gest de mare fante al destinului ingrat?
Hai, iubite, să-l sortim, ca pe-un pașă emigrant,
la dezmățul diletant din sentințele vacante.
 
Ce Destin? Ce mare fante?
Eu sunt Beatrice, tu, Dante!
Tu, Tristan și eu, Isolda!
 
Destinul și-a luat iar solda...
 
 
SURĂ DESPRE DOR
 
Dorul meu – un copil plămădit în foaierul unui erg,
Un mirador pe care poposesc șoimii tăi yoghini,
O patimă neștearsă, într-o misivă, de ochiul tău imberb,
Un ultim devot răstignit... printre spini,
O geamie în care sufletele nu mai au descântec,
O rază de lumină, așteptând în arcul răsăritului,
O noapte-n Marrakesh ce încă-mi arde-n pântec,
Dorul meu – un iatagan ce-atârnă deasupra capului.
 
 
MIREASA FREUDIANĂ
 
Destinele noastre par a se dizolva
unele în altele, 
ca și cum ar fi pictate în tehnica sfumato, 
sub auspiciile unui creator priceput;
același creator care răstignește
surâsul femeii
pe un fundal cu orizont asimetric, 
iar apoi își vinde capodopera ca suvenir
în lumea de dincolo. 
Numai destinele unora se despică 
și lasă lumina să zacă în suflete, 
ca într-un sarcofag; 
altele se închid,
iar întunericul le pândește viața,
ca pe o mireasă freudiană. 
 
 
RESTU-I DOAR KHAYYAM ȘI… MOARTE
 
Câte trepte or mai fi pe mâna ta pentru sufletul meu?
Câte vămi porți în inimă, pe care ar trebui să le mai trec?
Câte înălțări mă faci să le petrec şi
Câte decăderi m-or aştepta prin mine?
Îmi poți goli tu carnea de umbrele din tine?
 
Te-aștept sub un piștak și
Mă gândesc că cerul e prea străin de toate,
De cheile din inimi, de dorul de pe pleoape,
De viața ce se zbate în filele din carte.
 
Te pretind, dar Nimeni, Nimeni nu-mi răspunde
Și simt că Îi urăsc tăcerile imunde.
De-o vreme ating căderea, cu Lucifer de mână,
Și-mi pare că mândria-mi tăcerea îți îngână.
 
Spune-mi, unde ești când sufletul mă lasă?
Tu nu vezi că îngerii se întorc acasă?
Trec sorii fără noi când ne iubim departe…
Iar restu-i doar Khayyam și… moarte.
 
 
LUMINA MEA
 
Lumina bate la poarta dinspre lumea taților.
Acolo ea stivuiește focul și arde porumbeii
trimiși de timpul care mistuie, zi și noapte,
comoara celor neștiutori; vede cum fuge
foamea din fața hranei, setea din fața băuturii
și nenorocirea din fața fericirii.
 
Doar ea poate să se păzească de călău,
pentru că știe că moartea este Sinele său.
 
 
VĂLUL FACERII
 
Sufletul meu are margini.
E ca o întreagă lume străjuită,
când răsare, de Zidul Plângerii,
iar când apune, de stâlpii lapidării, din Mecca.
În miezul lui, se înalță Yggdrasil,
a cărui coroană se revarsă, îmbrăcându-l
într-un văl al facerii de alte suflete –
unul născându-se dintr-altul
și toate, tribut dumnezeilor din mine.
Sufletul meu vânează vulturi mâncători
de alte suflete, în oglinzi,
în ape line și adânci,
în ochii lepădați de credință,
chiar și în seninul din moarte.
Sufletul meu răstignește șerpii înnodați
la capetele vieților netrăite,
pe cei care se fac punte între
cercurile dantești și Omul lui da Vinci.
Și atunci, mă întreb:
ce caută la rădăcină mea
vulturii aceștia mâncători de alte suflete,
șerpii pe care i-am răstignit între margini,
când sufletul meu pune suflet în pieptul tău
și în pieptul celor asemeni ție,
ca să vă puteți naște pe de-a-ntregul?
 
 
SĂ NU LAȘI PIRAMIDELE SĂ PLÂNGĂ!
 
Să nu lași piramidele să plângă!
Tu nu știi că-n deșert nu sunt curcubeie?
Sau că-n tâmpla de moschee mântuirea nu mai umblă?
Că pe vârfuri de muqarne stau ninsorile la pândă,
cu flamura sângerândă, când pe drumuri de cămile
șed stindardele umile ale celor exilați?
Că pe stâlpii din serai zace vina din fecioare –
mărturia celor care cresc cosciugele din rai?
 
De m-aș adăpa cu Nilul, să-i lungesc morții exilul...
Pe acord de melopee, pe-o bucată de camee,
din furtuna de nisip, voi să-i vând deșartei chip!
..................................................................................
Când cete de curcubeie trec prin gaura de cheie,
iar lumina, prin lucarne, cade stins
pe pieptu-mi greu, zemuind ca o nătângă,
tu, iubire, să nu lași piramidele să plângă!
 
 
PSEUDOPSALM
 
Mă dospesc în neputință drojdii de singurătate,
Soarele simțirii noastre între pneume se zbate,
Lumea e un tabernacol de smintiți și de zeloți,
Templul a născut despoți fără sare în bucate.
 
Mă întreb de mai sunt preoți ce slujesc în zigurat,
Ascunși fiind de rujul Evei și de mărul din păcat,
Profeții ce dezertează, umilite de istorie,
Ce-și îngroapă falsa glorie în al vremii bal mascat.
 
Mă dospesc în neputință drojdii de amărăciune,
Că în suflete-ncolțește putregaiul din răpciune;
Sub un strat de-agoniseală zace ruga obidită,
Cu tandrețuri schilodită în cutumele antume.
 
Ce să facem, Doamne, noi,
Când ne bate la fereastră Evanghelia cu nevoi?
Când la sfadă stăm cu moartea pe o margine de pat?
Când în casa Ta de ceruri,viața mea-i un simplu cat?
 
Spune, Doamne, nu-i păcat?
Și de Tine, și de noi,
Că-mpărțim soarta la doi?
 
 
BLESTEM ARĂBESC
 
Cu dragostea de îmi pleci,
Blestemat să fii pe veci!
Allah să te povârnească,
Limba să nu-ți mai grăiască,
Ochii-ți să se-nece-n sare,
Să te usuci din picioare,
Să te bată armatanul,
Arde-te-ar boala tot anul!
Pustiul să-l ai serai,
Jalea să îți fie strai,
În bazar să găsești doară
Funii de mătase rară,
Să te sugrume cu ele
Toate durerile mele;
Să-ți pun umbra-n cingătoare,
Să nu ai noroc în cale,
Să ajungi un fur neder,
Călărind un dromader,
Cadâne să nu mai ai,
Nici fecioarele din rai
Și de speri la alt harem,
Să te-ajungă-al meu blestem!
Să primești în Ramadan
Cazne demne de șeitan,
Iar Profetul să îți dea
Toată tânguirea mea;
Graiul meu cadiu să-ți fie
Testament, nu bucurie;
Să nu calci pământul sfânt,
În deșert să ai mormânt,
Din caftan să-ți faci coșciug
Și din iatagan, zălug,
Sufletul să-ți fie frânt,
Nurii morții, legământ;
 
De îmi pleci cu dragostea,
Jur pe viața mea și-a ta,
Că jihad eu năpustesc
Peste tine, cât trăiesc!
 
 
HAOS PRIMORDIAL
 
Când dogoarea ne stăpânește setea,
cheltuiește-ți pașii prin rostul umbrelor.
Toți suferim de setea mortului…
De aceea am uitat la ferestre
paharele cu lumină

—————————————————————————————–

BĂRBULESCU, Mădălina, născută la 9 mai 1989, și-a petrecut copilăria pe meleagurile bucolice din satul Cârstănești, comuna Oteșani, Județul Vâlcea. A absolvit profilul de filologie, în cadrul Grupului Școlar „Constantin Brâncoveanu”, Horezu, unde și-a desăvârșit apetența pentru creație și frumos. Urmează Facultatea de Relații Internaționale și Studii Europene, la Universitatea din Sibiu, precum și Facultatea de Litere, la Universitatea din Pitești, iar ulterior, în ambele domenii, susține și studii masterale. În anul 2014, debutează literar în revista Cultura Ars Mundi, devine membru al Societății Culturale „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, iar din 2018 vicepreședinte al acesteia. În toată această perioadă, este distinsă și cu câteva premii la secțiunea de poezie, proză scurtă, dar și eseistică. Este, de asemenea, membru în „Cercul Literar de la Cluj”, „Cenaclul Poetic Schenk”, „Clubul Qpoem – atelier poetic” ș.a. Realizează corectura câtorva volume, după cum urmează: Ursulețul de pluș – Daniela Tiger (proză scurtă); Dialog frapant cu fâșiile – Andrada Badea (poezie); Noaptea, și tăcerea strigă – Nicu Cismaru (poezie); Nestemate – Tatian Miuță (poezie); Antologia Societății Culturale „Anton Pann (2017); Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (2018) Publicații în: Reviste: „Poezia” (Iași) „Caiete Silvane” (Zalău), „Banchetul” (Petroșani), „Ecreator” (Baia Mare), „Cultura Vâlceană”, „Povestea Vorbii”, „Anton Pann”, „Forum V.”, „Cultura Ars Mundi”, „Memoria Slovelor”, „Vitralii Culturale” – (Râmnicu-Vâlcea), „Apollon” (București), „Literatura de azi” (București), „Cenaclul de la Păltiniș” (Sibiu), „OLTART” (Slatina), „Glasul Iubirii” (Curtea de Argeș), „Singur”, „Mirajul Oltului” (Călimănești). Antologii: Primăvara, Vara, Toamna și antologia poetică de dragoste Fiori de Taină, alcătuite de Puiu Răducan, Antologiile Societății Culturale „Anton Pann”, Popasuri Scriitoricești pe Olt și Olteț III, coordonată de Prof. Univ. Dr. la Universitatea din New Mexico, Florentin Smarandache, Lacrima dragostei (coordonată de d-l Romeo Roșiianu), ), Serile la Brădiceni, coordonată de prof.  Ion Popescu Brădiceni, (Târgu-Jiu), Buletinul Sesiunii Studenților și Masteranzilor Filologi, NR. 1/2016 (Alba Iulia); Coautor al antologiei de poezie Monede și Monade. Premii: Premiul I – Sesiunea de comunicări științifice, Facultatea de Litere, Universitatea Pitești, Proiectări imagistice ale Sinelui în opera eminesciană (2015). Mențiune – Secțiunea PROZĂ SCURTĂ, la Concursul internațional de poezie și proză scurtă Memoria Slovelor, Ediția I/ 2015 din cadrul Ligii Scriitorilor Români, cu proza Iselin. Premiul III – Secțiunea ESEU, la Concursul internațional „Memoria Slovelor”, Ediția II/ 2016 din cadrul Ligii Scriitorilor Români, cu eseul „Cele două Adevăruri”. Premiul I la concursul de creație al Scietății Culturale „Anton Pann” (2018). (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia, 26 noiembrie 2019)

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole