„Convorbiri literare” – mărţişorul literar românesc

Stimată Redacţie,îmi face plăcere să vă transmit, sub semnul mărţişorului, articolul mai jos ataşat. Cu aleasă stimă, M.Caba În ciclul peren al vieţii trăitoare Mărţişorul este îndeobşte cunoscut ca...
Viena

Stimată Redacţie,îmi face plăcere să vă transmit, sub semnul mărţişorului, articolul mai jos ataşat.

Cu aleasă stimă, M.Caba

În ciclul peren al vieţii trăitoare Mărţişorul este îndeobşte cunoscut ca vestitor al unei noi primăveri, anotimpul revigorării naturii şi al începutului unui nou ciclu.

Provenind dintr-o străveche tradiţie românească, asociată şi altor populaţii din zona balcanică, datorită puternicei conotaţii a substratului comun daco-tracic, la care se mai poate adăuga şi pe cea din timpul Imperiului roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte – zeul războiului, dar şi al fertilităţii şi reînnoirii vegetaţiei – , Mărţişorul este reprezentat de un mic obiect de podoabă legat de un şnur împletit dintr-un fir alb şi celălalt roşu, care, însoţit de un ghiocel – considerat simbolul primăverii – sau şi de alte flori timpurii ale noului anotimp, se dăruieşte persoanelor dragi, împărtăşindu-le astfel dragostea ce le-o nutrim ca înalt sentiment uman, spre a fi purtat distinctiv „la vedere” în timpul primelor două săptămâni ale lunii martie, după care se anină în ramurile pomilor pe care încep să se spargă primii muguri de floare.

Iar semnificaţia culorilor alb – roşu este cea care face trimitere de gând spre dualitatea contrastelor vieţuirii: zi – noapte, vară – iarnă, sănătate – boală, viaţă – moarte, pace – război.

Aşadar, Mărţişorul, ce întruchipează în mod fericit bucuria lăuntrică a trăirii, este o tradiţie a românilor transmisă din timpuri străvechi, din generaţie în generaţie, alimentându-le cu generozitate simbolică optimismul speranţelor de înnoire.

Privind retrospectiv firul acestei străvechi tradiţii, împământenite şi în „dulcele Târg al Ieşilor , vom putea conchide lesne că nu întâmplător membrii Junimii – societatea literară înfiinţată (tot în martie!) în 1863 – , au lansat primul număr al „Convorbirilor literare”,  la data (exactă!) de 1 martie 1867, oferindu-l, astfel, ieşenilor (şi nu numai lor!)  un inedit şi distins… mărţişor literar!

Intrată de aici încolo în „producţia” curentă,  fiind considerată a fi „organul de presă” al Societăţii literare junimiste, „care va apărea la două săptămâni în formatul stinsei Românii literare”, după cum preciza la debut Iacob Negruzzi, desemnat redactorul  şi secretarul acesteia, revista „Convorbiri literare” a devenit treptat o înaltă tribună a promovării „direcţiei noi” în literatura română, potrivit teoriei junimiste lansate de Titu Maiorescu şi de ceilalţi membri fondatori ai Junimii, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Petre Carp şi Teodor Rosetti, aceea a combaterii „formelor fără fond”, întărită şi de deviza adoptată în Cenaclul Junimii: „Intră cine vrea, rămâne cine poate!”.

Imediat după prima sa apariţie, la Mărţişorul 1867, revista „Convorbiri literare” şi-a continuat număr de număr o aceeaşi atitudine de însănătoşire a literaturii române prin incisiviatea spiritului critic al articolelor publicate în care „a triumfat ideea conform căreia, în evaluarea operei de artă, este necesar să primeze valoarea estetică, indiferent de ideea tematică”, după cum a consemnat cu luare aminte şi George Călinescu, reputat istoriograf şi critic literar, în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent, editată în 1941, la Editura Fundaţiilor Regale.

  De altfel, de-a lungul tuturor perioadelor distinctive ale existenţei sale, revista „Convorbiri literare” nu a abdicat nicicând de la „direcţia nouă” promovată de Titu Maiorescu, împreună cu prietenii săi fondatori, formaţi ca şi el la înaltele şcoli ale culturii europene, imprimând curajos în paginile sale linia unei „conduite spirituale  filozofică, oratorică, ironică, critică şi a gustului spre clasicism şi academic”, după cum va opinia mai târziu şi renumitul critic literar Tudor Vianu.

Mergând pe firul numeroaselor aprecieri făcute de monografii şi exegeţii care au analizat retrospectiv „mişcarea junimistă”, se desprinde ca o remarcă definitorie faptul că perioada cea mai fertilă a revistei „Convorbiri literare” a fost cea „ieşeană”, cuprinsă între 1867 şi 1885,

 în care a fost condusă cu aplomb şi dăruire de Iacob Negruzzi, ca director şi secretar „perpetuu” al Junimii.

Într-adevăr, după cum se subliniază în chip autorizat: „prin adeziunea lui Vasile Alecsandri şi prin descoperirea lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă, Junimea şi revista Convorbiri literare s-au acoperit de aureola unui prestigiu câştigat şi de o glorie totală.”

În Convorbiri literare  Mihai Eminescu a publicat cea mai mare parte a operei sale, începând cu „Venere şi madonă” şi „Epigonii”(1870), „Sărmanul Dionis” şi „Floare albastră” (1872), „Mortua est” , ciclul „Scrisorilor”, numeroase poezii de dragoste, „Doina” şi „Luceafărul” (1883), ultimile fiind „La steaua”, „De ce nu-mi vii” şi „Kamadeva” (1887). La îndemnul lui Eminescu, Ion Creangă va debuta la Convorbiri cu „Soacra cu trei nurori” (1875), după care ani la rând va publica aici multe din povestirile şi poveştile sale ce „hohoteau” în cenaclul junimist, încheindu-se cu primele trei părţi ale „Amintirilor din copilărie”. De asemenea, în paginile ilustrei reviste găsim publicate multe dintre piesele lui Ion Luca Caragiale, între care: „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „D´ale carnavalului” – considerate capodopere dramatice. Nu lipsesc din revistă nici scrieri ale lui Duiliu Zamfirescu: „Tănase Scatiul” şi „Viaţa la ţară”, nici scrierile lui Ioan Slavici: „Budulea Taichii” şi „Popa Tanda”, cum nu lipsesc nici lucrările filozofice ale lui Vasile Conta, coleg de clasă cu Ion Creangă, cum ar fi: „Teoria fatalismului”, „Teoria ondulaţiei universale”, „Încercări de metafizică” şi nici scrierile istorice al lui Alexandru D.Xenopol, profunde analize asupra domnitorilor Ştefan cel Mare, C-tin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Alex.I.Cuza ş.a.   Iar lista semnatarilor de vază în „Convorbiri literare” s-ar tot putea continua la fel de expresivă.

  După ce în 1874 Titu Maiorescu pleacă la Bucureşti, fiind numit Ministru al Instrucţiunii Publice, în 1885 îl urmează şi Iacob Negruzzi, continuând în capitală să editeze de unul singur Convorbirile  literare până în anul 1895, când deliberat o predă unui comitet „interimar”, a cărei misiune ia sfârşit în anul 1903, sub conducerea asumată de Ioan Bogdan şi, apoi, în 1907, de Simion Mehedinţi, ambii reputaţi discipoli maiorescieni. Având o componenţă primenită cu George Coşbuc, Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga, cenaclul Junimii  reuşeşte să imprime Convorbirilor literare un predominant caracter universitar, fără a derapa însă de la spiritul critic al lui Titu Maiorescu.

În această „perioadă bucureşteană”, aflată sub lunga conducere „mehedinţiană” până în 1923, cu toată apariţia figurii literare a lui Panait Cernea, Convorbirile literare încep să-şi piardă treptat din strălucire şi

prestigiu, iar din 1924 şi până în 1944, nici sub noua sa conducere succesivă a lui Alexandru Tzigara-Samarcaş şi I.E.Toruţiu, nu reuşesc să-şi regăsească „busola maioresciană”, astfel că, „din lipsa  unor noi şi însemnate talente literare, revista nu izbuteşte să se impună în rolul ei de altădată”, după cum au conchis cu dreaptă judecată exegeţii Junimii.

După o „sincopă” îndelungată, de peste un sfert de veac, în care „spiritul junimist” a devenit indezirabil odată cu instalarea regimului „de tristă amintire”, iată că în 1970, la Iaşi, pe fondul „deşteptat” al nedezminţitei tradiţii spiritual-culturale ieşene, revista „Convorbiri literare” reînvie miraculos, prin schimbarea numelui fostei reviste „Iaşul literar”. Chiar dacă „soluţia” revenirii la strălucita ei denumire a revistei de odinioară a fost una „conjuncturală”, trebuie să apreciem că acest „gest ieşean” rămâne un act curajos împlinit în condiţiile „vitregiilor” temporale. Putem privi cu înţelegere că nou reînviata revistă „Convorbiri literare” n-avea cum să primească acelaşi „gir maiorescian”, doar că, atunci şi astfel, se putea face o directă „trimitere de gând” spre o ţinută valoroasă a conţinutului ei literar.

Edificatoare este în acest sens aprecierea exaustivă a tânărului universitar şi reputat  critic literar ieşean, Bogdan Creţu: Seriile (Convorbiri literare n.n.)  de după 1970, conduse, pe rând, de Dumitru Ignea, Corneliu Ştefanache, Corneliu Sturzu, Alexandru Dobrescu şi, actualmente, de Cassian Maria Spiridon (şeful filialei Iaşi a USR n.n.) privilegiază, fiecare după puteri, atitudinile critice, dezbaterile polemice, dar fără a mai reuşi să faca opera de inaltă pedagogie. De altfel, nici nu ar mai fi fost posibil, de vreme ce intre timp literatura naţională s-a emancipat suficient incât să nu se mai lase dirijată dintr-o redacţie.”

 În acelaşi context salutar poate fi privită şi renaşteraea tot la Iaşi, în vechiul „leagăn al Junimii”,  a noii Societăţi „Junimea ´90”, cu Cenaclu, revistă proprie „Scriptor” şi Editură identică în denumire, care continuă, iată, de trei decenii cu bună împlinire, sub conducerea neobositului scriitor Lucian Vasiliu, tradiţiile junimiste ale promovării actului cultural, exprimate şi prin actualizarea fostei devize: „Intră cine vrea, rămâne cine citeşte!”

Spre binele Capitalei Istorice şi Culturale a României şi Muzeul Naţional al Literaturii Române, cu sediul în casa strălucitului fondator al Junimii şi primar de Iaşi în câteva rânduri, Vasile Pogor, a ridicat recent „ştacheta” prin reînfiinţarea „prelecţiunilor junimiste”,

Fără să greşim cu ceva, putem conchide dar, că prin aceste „relansări” s-a revigorat în Cetatea ieşeană vechiul „spirit junimist” inconfundabil, de care este atâta nevoie, mai mult acum ca niciodată când se remarcă pe plan naţional o tot mai vizibilă disoluţie a actului cultural.

 În spiritul nedezminţitei tradiţii româneşti, să ne bucurăm, totuşi, de cel de al 153-lea Mărţişor de la prima apariţie a revistei „Convorbiri literare”, care, indubitabil, „a avut  un rol decisiv în literatura română” şi să-l purăm întru cinstea şi mândria lui.

                                                                          Mihai Caba

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole