Corneliu O. Rodeanu: un poet doar pentru „coperta patru”?

Când un poet își intitulează volumul de versuri ”Drumul către coperta patru” este clar că este un tip ce-și asumă smerit fața luminoasă a muzelor și ingratitudinea posibilă a...
Viena

Ionuț Țene

Când un poet își intitulează volumul de versuri ”Drumul către coperta patru” este clar că este un tip ce-și asumă smerit fața luminoasă a muzelor și ingratitudinea posibilă a cititorilor. La ”Zilele Tribuna”, în cadrul seratelor literare de la Hotel Seven din Cluj-Napoca, am avut surpriza să primesc o plachetă de versuri de la Corneliu O. Rodeanu, cu un titlu interesant: ”Drumul către coperta patru”, volum ce a văzut lumina tiparului la Editura Tribuna, patronată de Mircea Arman. Poetul Corneliu O. Rodeanu nu este un exahr al noii generații poetice milenariste, ci un personaj discret care scrie o poezie intimistă, șlefuită în cadrul Direcției 9, coordonată de impetuosul poet Adrian Suciu. Poetul este un interiorizat la propriu al generației sale. Nu-i place, se pare din lecturarea versurilor, și nu epatează emfatic prin lirică excentrică. Trăiește și compune poezia pe drumul spre o consacrare asumată doar și pentru coperta patru? Poetul nu disimulează o falsă pudoare poetică, ci prin versuri își caută drumul spre interiorul sufletului chinuit de incertitudini firești și în inima cititorului, într-o vreme când mai nimeni nu mai pare să fie interesat de poezie. Drumul liric e greu, triptic și complex și se lungește în sinuozități paradoxale și odiseice, de tip post-modernist. Nu practică un lirism dezabuzat sau violat de metafore, ci se simte comod în alegoria discretă și ușor parfumată a poeziei optzeciste, fără încărcături baroce și exces de culoare sau pudibonderii. Folosește o textură lirică ce se zbate în climaxul prozei ușor excentrice. În această inserție expresionistă și prozaică versurile au ceva din frângerea fratelui de generație, Daniel Moșoiu. Tristețea și disperarea fac casă bună cu înstrăinarea față de o lume tot mai venetică și mai la îndepărtare: ”cafeaua a răcit între timp./credeai că este poezie?/nu, e viață simplă, cu facturi de curent,/cu nevoi și oameni ciudați” (stau în mașină și fumez o țigară).

Poetul e conștient de futilitatea preajmei, care cade în derizoriu și banal. Nu încearcă să vadă prin lucruri înalte dorinți transcendente, ci își acceptă cu seninătate și ușoară nostalgie comoditatea societară ce pare decupată din Camus: ”ca orice altă poveste/începe cu un canceu de vin,/gheață și curiozitate,/în colțul încăperii, Isis face probe d esunet, după al doilea pahar/ încep să curgă poeții” (drumul către coperta patru). Destinul poetului poate fi asumat simplu fără dramatisme incestuoase cu gloria, doar ca pe ”o copertă cu isbn prea scurt.” Rodeanu își îngurgitează blagian o atroce singurătate de sine, devenind un personaj algerian din romanul ”Străinul”. Poetul se ”joacă secund” cu instrumente lirice subtile, metafora find încastrată unei trame tensionate de nuvelă excentrică: ”ascuns în umbra liniștii/iar ceața din tic tac/să învelească frigul singurătății/clopotele decăzute din drepturi (cum ar fi să mor sub greutatea mea). Singurătatea nu este lirică și nici expresionistă în genul lui Trakl, ci pur și simplu o poveste despovărată de poezie despre viața crudă a poetului îmbătrânit de provocările lumescului: probabil că va alege să plătească factura/să fie telefonul încărcat/atunci copilul sună/să ceară ajutor./departe e greu să fii singur. (bătrânii noștri nu mai aleg). Între oboseala diurnă indusă de achitarea facturilor și întâlnirea cu motive citadine, Corneliu O. Rodeanu pare un Bukowski rătăcit pe plaiurile mioritice, sătul de prețiozitatea poeziei baroce, el preferă seninătatea simplă a mărturiei autosuficiente. Poetul este un martor al fecundității unei existențe nefirești, care și-a pierdut se pare sensul acum: ”la toate minciunile tale, la serile în care/rupeai cuvintele cu dinții și/le păstrai doar pe acelea care te jeleau cu lacrimi, roșea oglind în spatele tău” (sunt martor). Putem spune că poetul este un existențialist al vremurilor noastre, fără să fie sofisticat ca Sartre, dar totuși sigur pe valoarea singurătății sale creatoare: ”nu ești/dacă nu respiri un secret. Împachetat în ținuta ta de victimă/dacă taci rămâi singur,/în liniștea singurătății poți înțelege unele lucruri.” (apasă încet). Poetul e clar că știe secretele menestrelului, dar mai cunoaște că poezia nu este ”cireașa” de pe tort, ci o asumare a unei interiorități devastatoare, în care dacă vorbești prea mult sau spui ”secretul” te va sfâșia ignoranța nerecunoscătoare a societății și ingratitudinii. Octavian O. Rodeanu nu compune o poezie spectaculară sau vernaculară, dar te cucerește prin expresia simplității acelei metafore, care pare o povestire nesfârșită despre ”a fi sau a nu fi”. Simplitatea expresiei se obține greu, doar prin muncă și lectură. Poetul nu este obsesiv să șocheze incisiv cu noutăți și delicatețuri lirice inedite, viața sa înregistrează formule de bilanț după un ”cataclism sentimental”. La final, poate, pentru ca noi să punem epilogul pe coperta patru, poetul alege transcendent un cadou ”otrăvit” cititorului lenevit de obturația socială, un ”meniu pentru ultima zi pe pământ./iertat sau nu,/singurul detaliu care contează între noi/este cât timp am pierdut împreună.” (tămâie, lacrimi și vin). Timpul pierdut nu este unul al risipirii, ci o chemare proust-iană la anamneza unei frustrări arhetipale, care, iată, naște poezia ce se frânge tot mai puțin în zilele acestea apocaliptice de bon ton.

Ionuț Țene

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole