Dana Grigorcea este o scriitoare româno-elvețiană. Laureată a unor prestigioase premii de literatură din spațiul german, dintre care cel al televiziunii culturale germano-austriaco-elvețiene 3sat, ea este tradusă în română, engleză, olandeză, bulgară, slovacă și albaneză. În 2018 a publicat „Die Dame mit dem maghrebinischen Hündchen“ (nuvelă); „Der Nase nach“ (carte de copii); „Frau Mani auf dem Nachhauseweg“ (carte cu editoriale din revista operei din Zürich); „Einmal Haare schneiden, bitte!“ (carte de copii).
Autoarea va fi tradusă în italiană și franceză la Albin Michel.În prezent scrii în altă limbă decât limba maternă. Cum se produce trecerea aceasta, ce mecanisme psihologice ai simțit că au apărut pe parcursul „adaptării”?
Mi s-a inoculat încă din copilărie că marii aventurieri pe mări și pe uscat vorbesc multe graiuri și se adaptează la multe culturi. La Strasbourg, unde am lucrat pentru televiziunea Arte, frecventam un cenaclu literar bilingv, franco-german. Când mi-a venit rândul sa-mi prezint un text celorlalți scriitori, am ezitat dacă să-mi traduc o povestire în franceză sau în germană. Pe-atunci scriam în română și mi se publicau povestiri în „România literară“.
De la Strasbourg, m-am mutat la Viena, unde-am fost angajată redactor cultural la un ziar. Așa m-am hotărât să scriu în germană. Acum locuiesc de unsprezece ani la Zürich.
Când mi-a apărut traducerea unui roman în română („Sentimentul primar al nevinovăției“, în traducerea Norei Iuga și-a lui Radu-Mihai Alexe la editura Humanitas), jurnaliștii români m-au întrebat, nu fără un oarecare reproș, de ce nu scriu în limba română. Dacă am ales limba germană ca să am acces la un public mai numeros și mai grabnic cumpărător de carte. A trebuit să mă justific, că dacă aș fi gândit așa mercantil, aș fi ales direct limba engleză… Că prețuiesc limba română, care e limba mea maternă și-mi învăț copiii să vorbească română citindu-le toate cărțile românești care mi-au plăcut mie la vârsta lor.
Revenind însă la alegerea limbii germane pentru literatura mea: mi se pare firesc să scriu în limba publicului din proximitate, de la care primesc o reacție imediată. Nu mi-e greu să scriu în germană, pentru că stăpânesc limba foarte bine și sunt adepta ideii că limba este o ustensilă de comunicare și nu „un șirag de piatră rară“, mai prețioasă decât noi care-o folosim. Scrisul e pentru mine ca povestirea unui vis: E ușor să povestești un vis, mai greu e să ți-l amintești și să deslușești ce te-a tulburat.
Imediat după debutul literar în limba germană, în 2011, cu romanul „Baba Rada. Das Leb-en ist vergänglich wie die Kopfhaare (Baba Rada. Totu-n viaţă-i trecător ca şi firele de păr)”, ai primit premiul elveţian de carte Literaturperle, precum şi menţiuni onorifice de la oraşul şi de la cantonul Zürich. Cu cel de-al doilea roman, „Das primäre Gefühl der Schuldlosigkeit (Sentimentul primar al nevinovăţiei)”, ai primit în 2015 Premiul 3sat în cadrul concursului de literatură Ingeborg Bachmann de la Klagenfurt, Austria, iar volumul a fost nominalizat pentru premiul elveţian de carte Schweizer Literaturpreis. Te (și) sperie într-un fel succesul? Care sunt părțile mai puțin plăcute ale acestuia?
Nu mă sperie succesul, poate doar ideea că e trecător. Că nu există o constantă în artă decât cu prețul precupețirii, al trădării elanului creator.
Pentru unii critici literari, succesul este ilustrat de lista de premii și nominalizări la premii. Mi se întâmplă uneori să vină critici literari la mine și să-mi spună ca am ratat la mustață un premiu important la care m-au susținut ei în anume jurii. Asta mă poate măguli sau mă poate necăji.
Când sunt nominalizări la premii literare mai mari și-mi apare poza în ziar, sunt salutată pe stradă și la magazin, vânzătoarele sunt convinse că mă știu bine, că sunt o clientă fidelă. Asta mă amuză, că mi s-a întâmplat și mie să salut călduros un domn în tramvai, crezând că suntem amici, când de fapt era un ministru pe care îl știam doar din poze – datorită confuziei chiar ne-am împrietenit.
Succesul care e descris cu premii și cifre de vânzări-bestseller și enumerare de limbi în care au fost traduse cărțile e bun, ca orice succes, e chiar necesar, dacă vrei să-ți câștigi existența ca scriitor, dar e ceva ce ține de lumea contabilității, o lume exterioară artei.
Succesul care mă entuziasmează pe mine ca scriitoare este reacția cititorilor: reacția la serate literare, la recepții, la care lumea uită să mai plece, de adâncită în discuții despre literatură ce e, reacția prin mailuri, uneori chiar și prin scrisori trimise poștal. Acum câteva zile s-a așezat o doamnă lângă mine în tramvai, o doamnă în vârstă, pe la nouăzeci de ani trecuți, cred, și mi-a povestit că mi-a citit ultima carte, „Doamna și cățelul magrebian“, după care a început să-mi citeze din memorie pasaje care au impresionat-o.
Mi-am ratat stația la care trebuia să cobor, eram cu mult mai emoționată decât atunci când mi s-a decernat premiul televiziunilor culturale de limba germană 3sat și s-a rotit o cameră de filmat în jurul meu pe muzica emisiunii „Vrei să fii miliardar“.
Spațiul românesc este prezent în cărțile tale, cu trecutul din perioada comunismului, tranziția haotică către capitalism și tarele acestor moșteniri istorice. Dacă ar fi să te descrii, ce simți că a rămas înrădăcinat în tine, care sunt părțile pozitive ale unui trecut mai puțin obișnuit?
Aș răspunde cu gluma aia în care o babă îi spune celeilalte că „tare bine mai era pe vremea lui Stalin.
– Cum să zici așa o nerozie? Ai uitat de dictatură, de frică, de frig? Cum să zici că era mai bine?
– Eh, da` eram atât de tinereeeee…”
Asta e partea frumoasă a trecutului: trecutul personal, timpul ăla în care am fost mai mici și mai nevinovați.
În plus eu chiar am avut o copilărie frumoasă, în centrul Bucureștiului, în cartierul Cotroceni, care pe-atunci era atât de liniștit și de plin de verdeață, că mă simțeam ca-ntr-un oraș al maimuțelor din jungla indiană.
Prezint acest București al meu în romanul „Sentimentul primar al nevinovăției“.
Care e influența artei cinematografice asupra scrisului tău? Ce alte domenii te influențează?
Eu am fost profesoară de film la Facultatea de artă de la Zürich, iar unul dintre cursurile pe care le-am predat a fost un curs comun cu un profesor de arhitectură, „Secvențe de spațiu în arhitectură și film“. Pot spune retrospectiv că multe idei pentru romanul despre București mi-au venit predând arta cinematografică a lui Alfred Hitchcock și-a lui Jacques Tati. Am vrut să arăt că
literatura poate construi și transgresa spațiul mai repede ca filmul.
Altfel, inspirația îmi vine când mă plimb. Mi-a rămas pasiunea hoinărelii de pe vremuri, de la București, și-am scris și niște eseuri pe tema asta.
Elveția, deși este țara perfectă pentru hoinăreli, pitorească și fără obstacole și pericole notabile (dacă facem abstracție de cele 48 de piscuri de peste 4000 de metri), lumea nu e obișnuită cu hoinărelile, aici se pleacă în drumeții organizate. Hoinăreala e o practică mai nouă, ceva pentru yoghini și pentru artiști excentrici.
Care ai simțit că sunt diferențele dintre publicul german și cel din România? La rândul tău, ca cititor, ce preferințe ai?
Diferența principală, pe care am aflat-o din reproșul jurnaliștilor români, este că publicul român cumpărător și eventual și cititor de carte este de 2% din populația României, pe când cel german este în jur de 57% din populația Germaniei. În Elveția de limbă germană procentajul este chiar mai mare.
Ca scriitoare care mi-am lansat un roman la târgul de carte Gaudeamus și am avut câteva serate literare prin România, nu mi-am dat seama de diferența asta enormă. Țin minte că la Gaudeamus, o doamnă mi-a dat să-i semnez patru cărți: una pentru ea și câte una pentru fiecare copil al ei. Îmi pare rău ca n-am avut prezența de spirit să-i fi făcut cărțile cadou.
Altfel, mai întâlnesc români și la seratele mele literare din spațiul german. Sunt persoane fine, cultivate, iar întâlnirile astea mă bucură mult. Românii vin și la seratele pe care le am în alte țări, de pildă când mi-am prezentat o carte primăvara asta în Olanda, am întâlnit iarăși mulți români.
Acum eu nu împart publicul pe categorii de naționalitate, oamenii care citesc sunt oameni plăcuți și comunicativi, indiferent de țările din care provin. Dar nu pot spune că nu mă emoționează când, după ce am semnat o carte, persoana din fața mea îmi spune încet: „Îmi puteți scrie ceva și în română.”
Altfel e o mare diferență între politica culturală din Elveția și cea din România: Când citesc în afara Elveției, la una dintre lecturile publice vine ori ambasadorul Elveției din țara respectivă, ori un consul. Cultura e un pilon de bază al diplomației elvețiene. Situația cu România și diplomația ei este alta, din păcate. Dar sper că nu pentru mult timp…
Cât despre preferințele mele ca cititoare: Eu citesc în fiecare zi, pe balcon, în parc, în tren, în curtea școlii copiilor mei și seara, înainte să adorm. Îmi aleg cărțile care îmi par „bine scrise“, în germană li se spune că „au limbaj“, adică sunt bine formulate, „haben eine Sprache“. Eu sunt cumpărătorul ăla de carte care cotrobăie prin librării și răsfoiește o mulțime de cărți înainte să se decidă. Le-aș fi poate antipatică librarilor dacă nu m-ar cunoaște.
***
Dana Grigorcea (n. 1979, București) este o scriitoare româno-elvețiană. Laureată a unor prestigioase premii de literatură din spațiul german, dintre care cel al televiziunii culturale germano-austriaco-elvețiene 3sat, ea este tradusă în română, engleză, olandeză, bulgară, slovacă și albaneză. Trăiește cu soțul și cu cei doi copii la Zürich.
Bibliografie: „Baba Rada. Das Leben ist vergänglich wie die Kopfhaare“, roman, 2010; „Das primäre Gefühl der Schuldlosigkeit“, roman, 2015 („Sentimentul primar al nevinovatiei“, Huma-nitas 2016); „Mond aus!“, carte de copii, 2017; „Die Dame mit dem maghrebinischen Hündchen“, nuvelă, 2018; „Der Nase nach“, carte de copii, 2018; „Frau Mani auf dem Nachhauseweg“, carte cu editoriale din revista operei din Zürich, 2018; „Einmal Haare schneiden, bitte!“, carte de copii, 2018.
Sursa: blog.goethe.de Autor: Andra Rotaru
