CUM ESTE „UCISĂ”, A DOUA OARĂ, ECATERINA TEODOROIU (CĂTĂLINA TODEROIU)!

„Când a intrat Ecaterina mea la şcoală, la Bucureşti, mi-a zis: «Nu mai putem s-o ducem cu sărăcia, mă duc eu unde o da Dumnezeu: ajutaţi-mă acum»” (Elena Toderoiu,...
Ecaterina Teodoroiu
Viena
Ecaterina Teodoroiu

Când a intrat Ecaterina mea la şcoală, la Bucureşti, mi-a zis: «Nu mai putem s-o ducem cu sărăcia, mă duc eu unde o da Dumnezeu: ajutaţi-mă acum»” (Elena Toderoiu, mama Cătălinei).

Ţel de „fier”!

Cine vrea să deschidă „cartea de nestemate” a Eroilor şi Martirilor Neamului Românesc, atât de incomodă generaţiilor dezorientate de te(r)felişti cu ifose seculariste, nu are cum să nu i se „taie” respiraţia când află că undeva, cândva, în această Ţară atât de urgisită, un „boţ” de lut ales, Cătălina Toderoiu (Ecaterina Teodoroiu) şi-a ridicat cu o tărie dezarmantă ochii spre Cer şi Patrie, din cătunul gorjean Vădeni, dintr-o familie modestă, cu 8 copii (3 fete şi 5 băieţi), care locuia într-o miculuţă casă cu două odăi, construită din bornele unei vechi mori de pe apele Jiului, într-una din ele locuind toţi copiii! Desigur că, pentru cei ce astăzi nu vor să dea naştere la prunci de teama „posibilităţilor” … precare, este greu de înţeles cum de a fost posibil ca eroina noastră, oacheşa Cătălina, să doarmă ani la rând într-o copaie (albie), iar cei 8 copii să fie crescuţi, după spusele mamei lor, „cu două pogoane de pământ şi un car cu doi boi”! Însă a fost să fie, în vremea de-atunci a vrednicilor noştri înaintaşi, ca noi să luăm aminte, smeriţi, la cât de greu le-a fost lor, de pildă familiei Cătălinei, să aibă pe masă o pită, în trudă şi dăruire, agonisită de un tată ai cărei fii lucrau de zor la coarnele plugului şi la coada coasei, în timp ce mama şi fiicele sale, uneori desculţe, puneau seminţe în urma plugului!

Sfidând însă greutăţile materiale, înţelese ca o punte spre împlinirea spirituală, copila Cătălina şi-a format un caracter destoinic prin care, având o „voinţă de fier”, s-a distins în a-şi cizela aptitudinile în universul învăţământului (a studiat la Vădeni, Tg. Jiu şi Bucureşti): la şcoală era pasionată de cărţile de istorie, scria poezii (semnate Ecaterina Teodoroiu), cânta la vioară (inclusiv seara, pe banca de la poartă), iar la horă asculta cu atenţie cântecele lăutarilor… Cam aşa era Cătălina – o fetiţă de statură mijlocie care, cu părul ei negru şi ochi negri – sclipitori, s-a îmbrăcat la adolescenţă în cercetaş-infirmieră şi, cu un curaj de-a dreptul impresionant, s-a înrolat pe front – după ce fratele său cel mai mare, Nicolae, a fost împuşcat în 1916 – pentru a dezrobi Ţara din „cleştele” armatei germano-austro-ungare…

Inimi săgetate…

Înhumarea ei (a mamei Cătălinei – n.a.) s-a făcut cu o simplitate mustrătoare pentru cei ce au pic de simţire. În afară de 5-6 femei care au urmat carul cu boi – ce purta coşciugul ei prea modest – de învăţătoarea şi învăţătorii satului, veniţi cu câţiva copilaşi de şcoală pe care i-au putut strânge, n-au mai asistat la înmormântare decât patru domni” (Ziarul „Gorjanul”, 9 mai 1940). 

Ostenindu-se pe moşia boierului Pleniceanu, tatăl Cătălinei, Vasile, nu a încetat niciodată să fie, chiar dacă era cel mai sărac dintre clăcaşi, reazemul familiei şi, evident, cel care, văzând-o mereu pe Cătălina sub „aripa” mamei, s-a bucurat să îşi adune întreaga familie, laolaltă, fie în jurul mesei, fie la bisericuţa ortodoxă din Vădeni… În ce o priveşte însă pe Cătălina, aceasta şi-a  drămuit timpul, în încercarea  de a le uşura părinţilor poverile, între a învăţa şi a se îngriji, pe plaiurile natale şi în Capitală, de copiii dascălilor ei!

În orice caz, înainte de a-şi vedea împlinită dorinţa de a merge pe front, Cătălina Toderoiu avea, printre cei din generaţia sa, o cultură aleasă…Maturitatea ei intelectuală i-a permis să ştie cu precizie că România se afla într-un pericol iminent şi, fără să ezite, şi-a pus cu abnegaţie şi eroism sufletul, pe front, pentru românii săi dragi… Iar cât de mult au suferit părinţii, când au aflat că le-au plecat copiii pe lumea cealaltă, nu are rost a lungi vorba: tatăl Vasile avea să mai trăiască 11 ani, iar mama Elena încă 23…  

Cu siguranţă, pământul şi pensia primite, ulterior, nu au fost în măsură să le stingă dorul de a lor fecioară vrednică, eroina Cătălina, ale cărei oseminte, văzându-le „repatriate” la Tg. Jiu (în 1921), părinţii le-au putut săruta cu pioşenie… Respectul public faţă de jertfa eroinei de la Jiu s-a manifestat şi în 1935, când, tot la Tg. Jiu, acesteia i s-a ridicat un Mausoleu şi însuşi regele Carol al II-lea a avut ocazia să strângă cu respect mâna îndureratei şi plânsei Elena, mama Cătălinei – o cinstită femeie care, cu inima sângerândă de ascuţişul „sabiei” morţii fiicei sale, s-a mutat la Domnul, în 1940, chiar în Săptămâna Patimilor Mântuitorului Hristos! A fost condusă, pe ultimul drum, doar de câţiva creştini! Uitată şi ignorată de ceilalţi! 

În luptă, la Jiu…

Eu rog pe bunul Dumnezeu în tot timpul ca să vă apere de a fi victime. Eu rog pe bunul Dumnezeu în tot timpul pentru toţi ai ţării mele, însă îi cer prea mult şi-i este imposibil de a feri pe toţi. Învingători să vă mai văd odată şi întotdeauna. Eroi. Eroi să fiţi” (Scrisoare a Cătălinei Toderoiu către sublocotenent G. Nicolescu, comandantul companiei unde a luptat fratele-erou al eroinei). 

Când clopotele bisericii din Vădeni au început să bată, ca urmare faptului că România a declarat război Austro-Ungariei în 1916, localnicii au înţeles, în frunte cu Cătălina Toderoiu, că o eventuală „rupere” a trecătorii Jiului, de către armata Puterilor Centrale, ar însemna pur şi simplu, mai ales că forţele germano-bulgaro-otomane conduse de generalul Mackensen aveau să forţeze linia Dunării (la 1 sept.1916), o iminentă şi catastrofală ocupare a Munteniei, Olteniei şi, ceea ce se va şi întâmpla (la 23 nov.1916), pierderea Capitalei, a Bucureştiului. Momentul istoric, de mare încărcătură emoţională, a generat în inima Cătălinei ecoul sfânt al clipei unice, de neratat, de a se ridica, cu o tărie rar întâlnită în operaţiunile militare ale lumii, pe acel piedestal al nemuririi de pe care, din iubire de Dumnezeu şi de neam, a sfidat şi frica şi moartea! Numai aşa  se explică de ce, cu o astfel de înflăcărare în pieptul ei de cercetaşă (adică de infirmieră la spitalul improvizat la liceul din Tg.Jiu), s-a îngrijit cu sârg de militarii răniţi şi, scriindu-i fratelui său aflat pe front (caporalul Nicolae, din Batalionul II), îl înştiinţa de nădejdea „ca în curând să ne vedem cu toţii laolaltă într-o Românie Mare”!

În cele din urmă, cu gândul de a pleca mai repede voluntară pe front, şi-a contactat fratele în toiul luptei de la muntele Scoruşelor şi, cerându-i permisiunea de a-i fi alături în război, i-a spus răspicat lt. Bălcescu : „Nu mă tem de moarte!”… Însă dorinţa ei, raportată comandantului companiei (G. Nicolescu) chiar de fratele Cătălinei, a fost respinsă categoric. În această situaţie, cutezanţa devenindu-i şi mai aprigă, Cătălina s-a implicat activ în bătălia de la Podul Jiului (oct.1916), contra germanilor, strigând gorjenilor să nu se teamă („alergaţi şi puneţi mâna pe arme şi să luptăm”), cărând gloanţe cu fusta către soldaţi şi salvând viaţa la 3 soldaţi răniţi şi căzuţi în apa Jiului…

Apogeul dârzeniei l-a atins, însă, când fratele său a căzut, eroic, în luptă! Fiindu-i alături, în plin şuierat de gloanţe, Cătălina şi-a luat fratele în braţe şi, sărutându-l cu credinţa că Dumnezeu ne va învia pe toţi cândva din morminte, i-a spus: „La revedere, frate”!… Apoi, i-a săpat mormântul chiar pe locul unde fusese ucis, i-a aruncat pământ peste sicriu şi a pus un semn de recunoaştere. Şi, luându-i armamentul şi casca, a plecat la comandantul campaniei, pentru a se înrola în locul fratelui erou, în aceeaşi companie! A trecut peste voinţa col. Obogeanu, care i-a respins intenţia neobişnuită, ajungând în cele din urmă la col. Neagu. Acesta a dat ordin col. Coandă să o primească, în Batalionul II, punând-o chiar sub comanda lt. Gheorghiţoiu (comandantul fratelui său).

„Înarmată” cu o astfel de îndrăzneală, nemaipomenită, Cătălina a depăşit „barierele” naturii firii şi, îmbrăcând haina ostăşească şi toate cele, a primit botezul sângelui, în lupta cu germanii, fiind transportată, pe targă, la spitalele din Filiaşi, Craiova şi Bucureşti. Din „marşul” ei spre a fi combatantă pe front, început cu îndemnul către soldaţi „Trageţi. Nu vă uitaţi, că ne ia(u) nemţii ţara!”, Cătălina nu avea să mai fie oprită nici de teama ocupării germane a Bucureştiului, nici de durerile rănilor sale la picioare, coapsă şi umăr… Şi, din nou, a pus mâna pe armă!

Două pilde de eroism

Nu aveţi tunuri, nu aveţi mitraliere, dar aveţi inimă de român! Să arătaţi lumii întregi că mergeţi la moarte cu pieptul deschis fără apărare, luptând pentru civilizaţie şi pentru îndeplinirea idealului de veacuri al neamului românesc”! (Generalul Ioan Dragalina, Cuvânt către soldaţi).

Generaţiei de azi, smulgându-i-se ideologic (din mentalitate) fiorul firesc al iubirii de Ţară şi Popor, cu siguranţă că îi este greu, dacă nu chiar imposibil, să înţeleagă cum de este posibil, într-o lume tot mai „progresist”… dezumanizată, ce înseamnă să uiţi de sine şi, precum eroii Ioan Dragalina şi Cătălina Toderoiu, să trăieşti doar ca să îi poţi vedea, apăraţi de opresori şi vindecaţi, pe cei din acelaşi neam! Ei bine, stimaţi cititori, întâlnirea celor doi eroi a fost cu putinţă în contextul în care comandantul Corpului de Armată I, generalul Dragalina (1860-1916), a observat că o fiinţă costelivă, Cătălina, îi îngrijea, cu mâinile şi obrajii înroşiţi de frig, pe soldaţii români răniţi. Şi, întrebând-o cine este, Cătălina a răspuns: „Sunt infirmier voluntar… Ţara este în primejdie… Nu m-a lăsat inima să stau deoparte!”. La auzul acestor cuvinte, adânci şi mişcătoare, generalul Dragalina i-a cerut şoferului să îi aducă mantaua şi, aşezând-o pe umerii ei, a spus: „Bravo, copila mea! Eşti o adevărată eroină!”…

De atunci, eroii de la Jii vor ajunge, admirându-se reciproc, să se reîntâlnească la spitalul din Tg. Jiu, unde Cătălina a mers, cu evlavie, să îi dea cuvenitul „onor” bravului nostru general. S-au revăzut, acolo, două glorii sub faldurile unei singure Ţări-România! Apoi, cu firească bărbăţie, generalul-erou va pleca dintre noi, spovedindu-se şi împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, de pe patul spitalului regal din Bucureşti! Ultimele sale cuvinte, în prezenţa celor doi fii ai săi, au fost: „Cornele, îndreaptă-mă cu faţa spre Banat. Să le spui că am murit cu ei în gând!”…

Alo, Banat! Se aude? 

Cu mâna pe armă,

pe frontul Moldovei!

Expunându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă, care vrea să lupte cu arma în mână să-şi desrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi a ordona să fiu primită în oricare alt regiment” (Cătălina Toderoiu, Scrisoare către col. Lăzărescu, şef al Statului Major, Divizia a II-a).

Intrarea în Capitală a trupelor inamice conduse de generalul Mackensen (la 23 nov.1916), a găsit-o pe Cătălina în situaţia de a fi fost evacuată alături de alţi răniţi ai spitalului bucureştean, de fapt cu întreg Guvernul, autorităţile, armata şi unii locuitori, printr-o masivă şi strategică retragere în Moldova. Pe acest teritoriu, strategii noştri militari au pus bazele centrului de rezistenţă românească, Capitala ţării fiind considerată oraşul Iaşi.

Pe când se afla internată la spitalul de aici, Cătălina a primit gradul de sublocotenent, chiar de la regele Ferdinand I, apoi s-a externat şi, mergând la un atelier foto din oraş, a reuşit să îşi facă o fotografie istorică, destinată celor dragi de-acasă, în impunătoarea sa uniformă militară. Pierderea însă a fratelui drag, coroborată cu faptul că ocupaţia militară germană şi austro-ungară avea să conducă la spolierea Ţării cu aproape 18 miliarde lei-aur, a determinat-o pe Cătălina să fie şi mai aprigă în dorinţa de a reveni pe front ca infirmieră, într-o companie (a VIII-a) unde îl va cunoaşte pe Gheorghe Mănoiu, viitorul său logodnic.

Vrând să lupte însă cu arma în mână, Cătălina l-a „convins” pe generalul Broşteanu, un adevărat „ocrotitor”, să o repartizeze la comanda unui pluton din aceiaşi companie, a VII-a, în Regimentul 43, pregătită de atac în zona Coldăeşti-Vaslui. Atitudinea ei fermă, de a participa cu orice preţ la decisiva ofensivă românească în Moldova în 1917, s-a manifestat atât în faţa reginei Maria, care a vrut să o treacă în spatele frontului (la „Crucea Roşie”), cât şi în faţa generalului Broşteanu, căruia i-a spus: „Nu mă lăsaţi să lupt, mă împuşc! Merg să lupt alături de soldaţi din orice regiment contra duşmanilor României şi să contribui şi eu la întregirea neamului”! Cu acest gest, răsplătit la 10 martie 1917 cu distincţia „Virtutea Militară”, Cătălina Toderoiu a intrat în „paginile de aur” ale Istoriei Românilor!

Logodnă în „vals” de gloanţe!

Să ştii că sunt fericit pentru că am ocazia de a lupta din nou cu arma în mână împotriva cotropitorilor germani care mi-au ucis pe Ecaterina Teodoroiu, logodnica mea(Gheorghe Mănoiu, Scrisoare către fratele său – Constantin).

Ecaterian Teodoroiu și locotenentul Gheorghe Mănoiu

Desprinsă parcă dintr-o poveste nebişnuită, viaţa Cătălinei Toderoiu constituie un capitol aparte, frapant şi seducător, a ceea ce poate să însemne sentimentul de iubire, care este mai puternic decât glonţul, când ai conştiinţa deplină că „jumătatea” ta ţi-a ieşit, fie şi pe neaşteptate, în cale! În „povestea” de faţă, „jumătatea” Cătălinei a fost sublocotenentul Gheorghe Mănoiu, un învăţător născut în satul Rosova, din Băleştii Gorjului, care nu a ezitat, pe lângă „Jurământul” său faţă de Ţară (era comandantul unui pluton din compania a VII-a, Regimentul 43 Infanterie), să facă – pe front – şi legământul de a-i fi, Cătălinei, logodnic! Năzuinţa lor, de a fi victorioşi în război şi ulterior o familie fericită, se va destrăma, însă, întrucât, în luptele de la Muncelu, Cătălina va „cădea” eroic pentru libertatea şi demnitatea Neamului Românesc!

Pentru că atât în Gorj, cât şi în Mureş, puţini ştiu ceva despre cursul vieţii lui Gheorghe Mănoiu, logodnicul Cătălinei, precizez că acesta, după rănirea sa pe frontul de la Mărăşeşti (iulie-septembrie 1917) şi sfârşitul războiului, a redevenit învăţător şi nu s-a mai căsătorit…  

Încununându-se cu laurii eroismului, combatant fiind în ambele Războaie Mondiale (la Mărăşeşti şi Oarba de Mureş), a plecat dintre noi cu fruntea sus, fericit că a avut încă o dată ocazia să lupte împotriva invadatorilor germani, asasinii dragei sale logodnice – Cătălina Toderoiu! Practic, aflându-se pe masa de operaţie, s-a „stins” la spitalul din Târnăveni, judeţul Mureş! Este înmormântat, cu alţi 490 de eroi, în cimitirul din oraşul Târnăveni – o parte din cei 11.000 de eroi căzuţi în bătălia de la Oarba de Mureş. În locul unde şi-au vărsat sângele, pentru a elibera Transilvania de Nord, se desfăşoară anual un concert de muzică populară, aidoma celor de la căpătâiul mormântului-mausoleu al Cătălinei Toderoiu de la Tg. Jiu, unde ideea de chef este mai agreată decât cea de evlavie creştină

Ultimele cuvinte…

Crăiasă iubită a neamului românesc… Prin moartea ta glorioasă ai înflorit pentru vecie datoria neamului şi ai sporit comoara lui de basme cu o nouă măreaţă icoană. Crucea albă care străjuieşte cu evlavie mormântul tău din Poene va fi pentru toţi un nou simbol de biruinţă” (Ziarul „România”, articol dedicat – în numărul din 27 august 1917 – eroinei Cătălina).

Neavând teamă de moarte, ştiind prea bine că Dumnezeu ne-a promis învierea din morminte, Cătălina şi-a asumat misiunea de a deveni port-stindard de sacrificiu în linia întâi, într-un ultim asalt, strigându-le, încurajator, camarazilor: „Înainte, băieţi! Sunteţi cu mine!”. După aceste ultime cuvinte, soldaţii germani din Regimentul 40 au deschis focul şi, în ziua de 22 august 1917 (ora 2115), Eroina României a fost lovită fatal de două gloanţe, inamice, în inimă şi în sânul stâng. A decedat, pe loc, alături de dragul ei logodnic: acesta a luat-o în braţe, îndurerat, aşezând-o pe poziţia de pe care plecaseră la atac! 

Şi, oricâtă tulburare era pe front, soldaţii săi… i-au săpat mormântul, i-au făcut coşciug şi, printr-o „înmormântare frumoasă” (cum a descris-o medicul Arie, de la primul post de ajutor), au reuşit să facă gestul creştinesc, spre deosebire de civilii gorjeni de astăzi, de a-i pune la căpătâi o cruce (de stejar). Vrednica noastră voluntară naţională, din  Compania a VII-a,  a fost înmormântată în ziua de 23 august 1917, pe frontul de la Mărăşeşti, într-o poeniţă situată pe valea pârâului Glod, comuna Fiţioneşti, în zona Putna. Va fi însă deshumată în 1921 şi, printr-un cortegiu funerar special, al său trup avea să fie transportat, cu onorurile militare cuvenite, în atât de dragul său loc natal: Tg. Jiu.  

Reînhumarea de la Tg. Jiu (1921)

Găsesc înălţătoare ideea de a comemora, printr-un monument, înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoştinţă, de admiraţie, dar va fi de asemenea cel mai frumos exemplu de virtuţi, ale neamului, pentru generaţiile care vor veni” (General Henri M.Berthelot, şef de Stat Major al Comandamentului suprem al trupelor franceze, pe frontul de Vest, în Primul Război Mondial).

Cum era de la sine înţeles, autorităţile gorjene interbelice au trimis, din respect aparte faţă de eroina Cătălina, o delegaţie (la Poeni) cu scopul de a o deshuma, prin decizia Curţii Regale, astfel încât osemintele sale să fie aduse şi reînhumate, la Tg. Jiu, cu onorurile militare cuvenite. Ca urmare, cei îndrituiţi au aşezat osemintele Cătălinei într-un coşciug, turnat din oţelul tunurilor capturate de la inamicii germani, după care au fost transportate pe afet de tun, mai întâi la Focşani, apoi – cu un vagon mortuar special – la Bucureşti! Peste tot, pe unde a trecut, românii au întâmpinat osemintele Cătălinei cu manifestaţii de masă şi cuvântări.

Când sicriul său a ajuns la Tg. Jiu, localnicii sărbătorind un secol de la moartea altui erou gorjean, Domnul Tudor (Vladimirescu), o mare mulţime din concitadinii săi dragi, în frunte cu părinţii şi rudele, l-au întâmpinat cu adâncă emoţie şi recunoştinţă.

Oficialităţile locului au dispus, din respect, ca osemintele Cătălinei să fie depuse într-un mormânt-monument chiar în centrul oraşului Tg. Jiu, între Catedrala Ortodoxă şi Primărie, „străjuit” de candelă şi creştineasca cruce (conform fotografiilor din arhive) şi, bineînţeles, de două tunuri aduse de la Bucureşti. Din păcate, discursul emoţionant rostit atunci de marele poet patriot Octavian Goga, viitor prim-ministru şi ministru de Interne, nu a fost reţinut de memoria posterităţii! De bună seamă, istoricii noştri au… „dormit” !

Inaugurarea Mausoleului-Sarcofag (1935)

Monumentul acesta, aici, pe plaiurile Gorjului, formează şi încheie astăzi triunghiul credinţelor noastre din război: Curtea de Argeş – Mormântul Suveranilor; Bucureşti – Eroul Necunoscut; iar aici mormântul unei eroine pe care o cunoaşteţi (…) În acest gând, fie ca această piatră să rămână generaţiilor de mâine o VEŞNICĂ PILDĂ DE CREDINŢĂ, de avânt şi de energie” (Regele Carol al II-lea, discurs de la dezvelirea Monumentului-Sarcofag dedicat eroinei de la Jiu, 1935).

Este de presupus că autorităţile locale, în încercarea lor de a se regăsi mai degrabă în graţiile prim-ministrului (gorjean) Gheorghe Tătărăscu, nu au avut prea multe de spus în faţa Arethiei (soţia şefului Guvernului şi preşedinta Ligii femeilor gorjene), cea care, susţinând-o financiar pe sculptoriţa Miliţa Petraşcu, a făcut posibilă o operă de artă (dedicată Cătălinei) cu evidente nuanţe sculpturale păgâne, nicidecum creştine, întâlnite cu predilecţie în reprezentările politeiste antropologice pre-creştine (nu degeaba ziarul „Gorjeanul”, din 8 sept. 2015, îi cita pe doi intelectuali care susţineau că Mausoleul-Sarcofag „aminteşte în cel mai înalt grad de solul trimis de tracii geţi, zeului Zamolxis, spre a afla ce mai făcea el prin cer”, ceea ce înseamnă o perpetuare a miturilor ancestrale ale vechilor şi celebrelor basoreliefuri din lumea antică (a se vedea monumentele funerare egiptene sau romane)! Cum-necum, opera artistică în cauză, sub care s-au îngropat osemintele Cătălinei (preluate din mormântul amenajat în 1921), a fost inaugurată în spaţiul public, la 8 septembrie 1935, în perimetrul rondoului din faţa Primăriei Tg. Jiu. În atmosfera de atunci, cu adevărat copleşitoare, s-au reunit întru recunoştinţă cei mai înalţi demnitari ai Statului Român, de la regele Carol al II-lea şi până la membrii de vază ai Guvernului României (cu o zi înainte, sâmbătă, sosise din strănătate inclusiv Nicolae Titulescu, ministrul de externe), care, în prezenţa a circa 40.000 de oameni de pe tot cuprinsul Ţării, au asistat la slujba arhierească de sfinţire a Mausoleului-Sarcofag (oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu ierarhul Vartolomeu, episcop al Râmnicului) pe care, în sculpturi în basorelief, au fost imortalizate scene semnificative din viaţa eroinei Cătălina (se poate vedea când ţinea în mâini furca şi fusul de tors, când era printre animale, cercetaşi sau soldaţi, dar niciodată – aşa cum obişnuia – să meargă cu familia la bisericuţa din sat)!

Cum spuneam, însă, numeroasa asistenţă i-a făcut monarhului Carol al II-lea, care a poposit la Tg. Jiu timp de 7 ore (de la ora 11 la 18), o primire … regală! Întregul oraş a fost, atunci, pavoazat cu steaguri tricolore, verdeaţă şi chilimuri olteneşti! De la gară, în ovaţii, suveranul a mers pe jos până la Catedrala Ortodoxă! Aici avea să strângă mâna tremurândă a Elenei, mama eroinei Cătălina, care pur şi simplu plângea! Iar când corul de creştini a început să cânte „Veşnica pomenire!”, regele trăgând pânza ce acoperea Mausoleul-Sarcofag, Dumnezeu a îngăduit ca Neamul nostru să mai trăiască o emoţionantă clipă unică, de ceea ce înseamnă să fim uniţi sub un ţel comun, nemaiîntâlnită astăzi, în plin avânt al globalismului anarhic şi devalorizant…

„Misterul” restaurării din Anul Centenar

Când a fost ridicat monumentul, în urmă cu 84 de ani au venit mii de oameni în piaţa care purta numele Ecaterinei Teodoroiu – dar atunci a venit şi regele Carol al II-lea la Tg. Jiu. Acum, dacă n-am avut nici un rege prezent (mai „încet”, domnule, ca nu cumva să îl „treziţi” pe guvernatorul coloniei, Iohannis –n.a.), nici oamenii nu au prea venit. Mă aşteptam la mai multă lume” (Adrian Tudor, viceprimar al municipiului Tg. Jiu).

Greu, foarte greu a fost ca, după trei decenii de aşa-zisă libertate, de când România a fost pusă în mod terorist pe orbita desensibilizării planetare (prin revoluţia globalistă), în sfârşit autorităţile de la Tg.Jiu să reuşească a dezveli oficial, la 14 ian.2019, reabilitatul Mausoleu închinat „eroinei de la Jiu”! Jubileul în cauză, care s-ar fi cuvenit să îi polarizeze pe localnici în cel mai înălţător moment de reflexie şi reculegere socială din Anul Centenar, din nefericire nu a stârnit, la o generaţie căreia i se şterge programatic memoria, efectul public scontat!

Ceea ce doare însă mai tare, lăsându-i la o parte pe uitătorii de Eroi şi de Neam, este că, în urma unui „ciudat” aviz ministerial şi al „captivităţii” oficialităţilor locale faţă de imaginaţia artistică a unei „ucenice a lui Brâncuşi”, la căpătâiul eroinei ortodoxe Cătălina figurează o „cruce”, de granit, restaurată după „replica” celei promovate de Miliţa Petraşcu (scoasă de comunişti) şi amplasată unde fusese montată în 1935.

Cultul acesta exclusivist faţă de artistă, fără ca eroinei să i se respecte credinţa ortodoxă şi dreptul legitim de a avea la mormânt o cruce creştină, i-a determinat pe reprezentanţii târgujenilor ca, după ce au făcut un apel public cu scopul de a identifica „crucea” artistei interbelice, să se adreseze istoricilor de artă din Ministerul Culturii şi Consiliul Naţional al Cinematografiei. Ce anume a ieşit, se vede: o „cruce”… culcată, nu în „picioare”, despre care unii spun că ar fi o cruce malteză (a cavalerilor ioaniţi), iar alţii – o cruce patee (a cavalerilor templieri). În ambele cazuri, însă, avem de-a face cu o cruce eretică, ocultă, expresia unor precursori ai globalizării antihristice. Şi aşa se poate înţelege de ce, pentru globaliştii care conduc lumea, crucea creştină le stă ca un „ghimpe în coastă” şi le dă atâta durere de cap!

Eroina României nu are, la Tg. Jiu, cruce creştină la mormânt!

„Mulţi oameni nici nu ştiu că acolo (în Piaţa Prefecturii din Tg.Jiu – n.a.), sub acea piatră, se află osemintele eroinei! Ar fi normal să existe şi o cruce lângă Mausoleu, cu datele şi chipul Cătălinei, iar noaptea, din respect pentru ceea ce reprezintă ea pentru naţiune, să ardă mereu o lumânare sau o făclie!” (Dorin Brozbă, publicist gorjean).

De Gorj, m-am apropiat cu sfiala că, poate o dată în viaţă, Pronia divină îmi îngăduie să calc, cu atenţie sporită şi recunoştinţă, pământul pe care altădată, cu atâta dragoste faţă de „norodul” acesta oropsit, au păşit titani de ispravă ce ne-au orientat, ca Neam, pe „harta” universală a ceea ce poate însemna să „uiţi” de sine şi să te dăruieşti Ţării tale, precum: Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu (Cătălina Toderoiu), Maria Lătăreţu, Constantin Brâncuşi etc … Şi, uite-aşa, pot spune că, în cele două săptămâni petrecute în Tg. Jiu, am avut ocazia să văd şi să aud „de toate”, într-un periplu inaugurat de o întreită vizită „pe jos” la căsuţa memorială a Cătălinei, căci ar fi fost o impietate să caut cu taxiul „rădăcinile” de la Gorj ale eroinei! Aici, încărcându-mi „tolba” memoriei cu atâtea descrieri succinte, îl întreb pe ghid – ca unul ce mi-aş fi dorit să pun o lumânare şi să mă rog la mormântul Cătălinei – dacă bisericuţa unde aceasta obişnuia să meargă, cu familia, este departe… Nu, nu era departe, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că eroina nu era înmormântată într-un cimitir, ci într-o piaţă publică, numită a Prefecturii, undeva în zona Catedralei Ortodoxe! Măi, să fie! Doar trecusem pe acolo, mă închinasem în Locaşul Sfânt, vizualizasem impozanta clădire a Prefecturii şi… cam atât! Drept este însă că mai văzusem „fugitiv” un fel de monument, ceva artistic, dar nu mi-am imaginat că tocmai acela putea fi mormântul atât de căutat de mine! Intrigat, m-am reîntors la locul cu pricina şi, ce să vă zic, într-adevăr o plăcuţă (pusă în plan orizontal, nu vertical) aminteşte trecătorilor că acolo, sub acel Monument-Sarcofag, se află înhumate osemintele eroinei Cătălina Toderoiu! Totul, parcă, „pe furiş”! Fără cruce, fără candelă!      

Şi atunci, „exploatându-mi” intuiţiile, mi-am zis că ceva nu este în regulă… Că nu se poate ca ierarhii Bisericii, ca familia eroinei şi bineînţeles mai-marii Târgu-Jiului, să accepte atare situaţie, inadecvată, ca un simbol naţional să fie „transformat”, în mod necreştinesc şi neromânesc, într-un fel de obiect muzeal numai „bun” de etalat propagandistic! Ca urmare, în calitatea mea de ziarist (venit din Mureş), am început să „bat” la diverse „uşi”: Constantin Măgdoiu (preot militar) m-a „atenţionat” că sunt cam „cârcotaş”, întrucât lumânările pentru sufletul eroinei se pot pune la biserica din apropiere, iar crucea de la mormânt ar fi acea artistică reprezentare „culcată” (părintele a tăcut când i-am spus că acea „cruce” pare să fie mai degrabă distincţia militară pe care a primit-o eroina); Gheorghe Nichifor (vicepreşedinte al Consiliului Judeţean) mai întâi a fost iritat de neliniştile mele, apoi însă m-a poftit în biroul său şi mi-a oferit respectuos – spunea că mă cunoaşte din articolele scrise în Presă – câteva cărţi tematice; Marcel Romanescu (primar al oraşului) şi-a făcut timp să mă asculte, „presat” fiind de participarea la Ziua Imnului, dar s-a eschivat de la a avea o reacţie tranşantă; Adrian Tudor (viceprimar) m-a „lămurit”, spunându-mi la telefon că mormântul eroinei este „străjuit” de crucea patee (este, cum vă spuneam, un simbol eretico-ocultic); Oana Paloş (purtător de cuvânt al Consiliului Judeţean) m-a privit cu o inflexibilitate insistentă, mirată cum de pot avea „ceva” cu autorităţile, întrucât – nu-i aşa? – „Ştiţi cum e, părerile sunt împărţite” (da, cucoană, se poate trăi şi „întorcând spatele” istoriei!)…

În fine, deoarece vocea cea mai autorizată moral de la Tg. Jiu consider că este însăşi strănepoata Cătălinei Toderoiu, vă voi prezenta, lăsându-vă „dreptul” de a avea „păreri împărţite” în faţa lui Dumnezeu, a propriilor conştiinţe şi a Neamului Românesc,  declaraţia pentru posteritate a doamnei Aurora Luminiţa Dragomir: „Familia noastră, a Cătălinei Toderoiu, este nemulţumită că, la mormântul eroinei, nu există o cruce şi o candelă aprinsă! Suntem întristaţi de faptul că aici, exact lângă mormânt, au loc tot felul de evenimente muzicale, de spectacole! Practic, de cele mai multe ori, noi – urmaşii eroinei – nu suntem invitaţi la evenimentele legate de personalitatea acesteia. Ce să vă mai spun: nu ni s-au cuvenit drepturile legale câştigate în instanţă (avem o hotărâre definitivă şi irevocabilă pe două parcele de teren care existau chiar în continuarea casei memoriale, dar nu reuşim să facem intabularea pe acel teren)!     

Cu toate că familia a donat casa pentru a fi muzeu şi nu am cerut niciodată nici un beneficiu sau drept de autor, autorităţile locale ne dispreţuiesc, ne ignoră şi nu avem nici un respect din partea lor! Toate evenimentele legate de Ecaterina, care au loc în Tg. Jiu, sunt realizate doar că „trebuie”” şi „dă bine” – nu sunt realizate cu suflet, cu respect, cu pasiune! Sunt mâhnită că respectul, onoarea, patriotismul, bunul-simţ, sunt aruncate la gunoi!”…      

Pe „urmele” lui Gheorghe Mănoiu, la Târnăveni!

Mi-aș dori ca o stradă din Târnăveni să poarte numele Ecaterinei Teodoriu” (Doina Mihăileanu, medic, cabinetul de pe strada „Gheorghe Mănoiu”)

Pe cât de încărunțit, pe atât de jovial, fostul primar al orașului Târnăveni, Octavian Popa ( a condus orașul timp de 4 mandate), m-a așteptat și m-a condus la Cimitirul unde trupurile Eroilor, căzuți pentru eliberarea Transilvaniei în Al Doilea Război Mondial (inclusiv al lui Gheorghe Mănoiu), așteaptă A Doua Venire a lui Hristos și obșteasca înviere din morminte. Când am ajuns, am constatat „pe viu” că evlavia din emoția de a le aprinde fiecare câte o lumânare și a ne închina, rostind cuvintele „Dumnezeu să îi ierte și să îi odihnească!”, era mult prea mare, prea covârșitoare, ca să poată fi cumva umbrită de starea dezolantă pe care autoritățile locale actuale înțeleg să o întrețină aici! În acest context, înainte de a mă conduce pe strada ce îi poartă numele eroului Gheorghe Mănoiu, fostul prim-edil al orașului mi-a zis: „Credeți dumneavoastră că puteam să îi uit pe Eroii noștri, să nu le dau cinstea (cuvenită) pentru că ne-au apărat, Țara în vremi de restriște? Puteam oare, ca primar postdecembrist, să nu dau dispoziție ca mormintele lor să capete solemnitate, străjuite de un Monument comemorativ ridicat în mandatul meu? Să știți că nu am scăpat nici o ocazie, nici un eveniment, fără să aduc în conștiința publică, în discursuri oficiale, faptele lor de bravură și recunoștința locuitorilor din Târnăveni. De atâtea ori, elogios, am vorbit despre maiorul Gheorghe Mănoiu – logodnicul Ecaterinei Teodoroiu și vrednicul oltean care a luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub ocupația ungaro-germană. Avem aici și o stradă, propusă în mandatul meu, care îi poartă numele. Atunci, la inaugurare, am invitat-o telefonic și pe o rudă de-a eroului, doctor în Craiova, dar nu ne-a putut onora invitația din motive de sănătate! Uitați-vă pe Monumentul din Cimitir, să vedeți că i-au greșit numele (au scris Pănoiu), dar am intervenit personal și corectura s-a făcut imediat!”…

Când am ajuns apoi pe strada Mr. Gheorghe Mănoiu, mai întâi am parcurs-o, de la un capăt la altul, admirându-i tăblițele care menționau sugestiv cine a fost acesta: un ofițer căzut în Al Doilea Război Mondial. Mi-am „tras aer” în piept și… am purces să aflu, chiar pe Strada Eroului, cam pe ce nivel este conștiința civică autohtonă: și i-am chesionat, timp de aproape o oră, pe primii 10 ieșiți în cale! Rezultatul a fost: 60 % mi-au spus că nu știu nimic despre Gheorghe Mănoiu, 30 % au spus că a fost un ofițer ucis în războiul de eliberare a Transilvaniei, iar 10% au afirmat că a fost ofițer și logodnic al Ecaterinei Teodoroiu!. Ca urmare, „înarmat” cu aceste date preliminare, mi-am aruncat „năvodul” în „iazul” cel mare al orașului și am întrebat pe stradă încă 10 persoane: profesori, doctori, judecători, educatori, elevi, pensionari etc. În final, „bilanțul” a ceea ce știu 20 de oameni din Târnăveni, despre eroul Gheorghe Mănoiu, este următorul: 40% nu au știut nimic, 50% știau că a fost un ofițer ucis în război, iar 10 % știau că fost logodnicul Ecaterinei Teodoroiu și a căzut în Al Doilea Război Mondial! Dar ceea ce ar trebui să îi pună pe gânduri, pe „luminătorii” urbei, este atât faptul că 90% nu au știut că Gheorghe Mănoiu a fost logodnicul Ecaterinei Teodoroiu, cât și aspectul – sesizat de doamna doctor Mihăileanu (cu cabinetul chiar pe strada Mănoiu) – ca în Târnăveni să figureze și o stradă care să poarte numele Ecaterinei Teodoroiu!

În fine, cu toate carențele întâmpinate pe timpul documentării la Târnăveni, nu aș putea să nu evidențiez sclipirea din ochii localnicilor (abordați de mine, intempestiv, pe stradă) când auzeau că rostesc numele Ecaterinei Teodoroiu, că a fost logodită cu Gheorghe Mănoiu, iar logodnicul ei este înmormântat chiar în orașul lor! Și încă ceva: nu numai că oamenii m-au ascultat cu atenție, răbdare și respect, dar 80% au știut să îmi spună câte ceva legat de viața Ecaterinei Teodoroiu și mulți chiar au mulțumit pentru neașteptata „lecție de istorie”!

Cine are urechi de auzit, să audă!

Epilog

„Omul nou”, prefigurat de Lenin, îl întâlnim astăzi pretutindeni, suficient de dezorientat, de cosmopolit, încât să „dea din coate”, disperat, numai şi numai ca să poată „călca în picioare”, imberb, memoria trecutului nostru, apoi să „râgîie” de exemplu când aude cât de sus a reuşit Ecaterina Teodoroiu să ne ridice la demnitatea naţională şi, cu „bâta” ridicată ameninţător spre noi, să vrea a ne alinia, ca pe nişte vite, într-un „ţarc” (globalizant) în care lumea întreagă va trăi teroarea celei mai inumane „Siberii de gheaţă” din istorie! Cu o ştergere radicală a identităţii! Pentru a ni se implementa cu forţa o „lume nouă”!

Ştiind astfel că o mână nevăzută „face şi desface” cam tot ce mişcă în administraţia centrală şi teritorială, nu m-am mirat câtuşi de puţin să observ, mergând (la Tg. Jiu şi la Târnăveni) pe „urmele” a DOI MARI EROI, cum fiorul maselor este speculat „discret” printr-un formalism şi o propagandă seculară în care arta este folosită ca „armă” împotriva însemnelor creştine, spectacolele muzicale (organizate în imediata vecinătate a mormintelor eroilor) întinează atmosfera de pietate şi rugăciune, sentimentele urmaşilor eroilor sunt rănite de vanităţi edilitare inadmisibile, majoritatea oamenilor de rând nu mai au recunoştinţă faţă de înaintaşii lor!

Nu aş vrea să închei fără a spune că, din nefericire, aceste „forme de ucidere colectivă”, faţă de doi eroi care şi-au pus dragostea de Dumnezeu şi de Ţară mai presus de propria lor logodnă, ne vor costa, amarnic, atât în viaţa de aici, cât şi în cea de dincolo. Totodată, aş vrea ca diriguitorii actuali din Tg. Jiu şi Târnăveni să îşi aducă aminte că demnităţile le-au fost îngăduite de Însuşi Mântuitorul Hristos (Împăratul împăraţilor şi domnul domnilor) şi să facă demersurile necesare ridicării unor cruci creştine la mormintele unde sunt înhumate osemintele eroilor Ecaterina Teodoroiu şi Gheorghe Mănoiu. Altfel, urmaşii noştri ne vor cere socoteală că nu le-am lăsat crucea, ca armă, împotriva diabolicei secularizări! Şi toţi necredincioşii vor pieri, dar Eroii şi Martirii României vor trăi în veşnicie! 

Prof. Costel Neacşu

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole