De ce se emigrează?

La toate analizele din ultimii ani, România înregistrează un indicator dramatic: mărimea neobișnuită a emigrației. Este, proporțional, dacă nu chiar la modul absolut, cea mai mare emigrație dintr-o țară europeană...
Viena

La toate analizele din ultimii ani, România înregistrează un indicator dramatic: mărimea neobișnuită a emigrației. Este, proporțional, dacă nu chiar la modul absolut, cea mai mare emigrație dintr-o țară europeană în condiții de pace. În multe țări deja, imigrația dinspre România este dintre cele mai numeroase. Mai mult de jumătate din tinerii români, ne spun anchetele de opinie, doresc să părăsească țara. Aspirația cea mai profundă a multor liceeni este să facă studii în universități din afara României.

Dimensiunile emigrației și ale acelei aspirații sunt un fapt grav, care spune mult despre societate și stat. Este un fapt care spune mult despre cei care decid, în fața cărora orice suficiență retorică este gratuită.

Cauzele emigrației se văd aproape cu ochiul liber, iar analizele sociologice, atunci când sunt serioase, nu fac decât să le confirme. De ce se emigrează de fapt?

Desigur că odată cu reducerea industriei indigene în procesul privatizării  – care, din nefericire, în România a luat în prea multe situații calea distrugerii de capacități de producție, mai curând decât a restructurării și modernizării – s-au pierdut foarte multe joburi. Orașe și sate întregi nu mai au surse de venit semnificativ. Cetățenii români au emigrat masiv, înainte de toate, în căutare de locuri de muncă.

La această cauză economică s-a adăugat o cauză socială. Este vorba de nevoia de venituri sporite pentru întreținerea familiilor și bunăstarea personală. Piața din diferite țări a oferit aproape tuturor profesiilor venituri mai mari și condiții de viață mai bune decât în țară. Peste toate, o lege stupidă a salarizării din 2010 a micșorat de fapt veniturile, oricum precare, și a sporit hemoragia de oameni. Pe de altă parte, abia recent, odată cu crearea unor unități industriale în țară, profesiile inginerești au început să găsească locuri de muncă convenabile și să fie stimulate salarial de întreprinderi indigene.

Este evident că emigrația – nu doar din România, dar și de aici – are cauze economice și sociale. Tropismul celor mai mulți oameni este bunăstarea și confortul, care țin de civilizația în care trăim și ale cărei valori sunt larg împărtășite.

Ar fi însă o iluzie păguboasă să nu se observe că sunt și alte cauze ale emigrării. Sunt adică, cum se spune, nu doar  factori care împing la emigrarea (push factors) din țară, ci și forțe de atragere (pull) în alte țări. Să rămânem însă la factorii care împing la emigrare.

În 2002, s-a organizat la Sofia, în coordonarea DAAD, o analiză specializată a cauzelor pierderii de profesioniști în partea de Europa în care trăim. Am subliniat atunci (vezi A. Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005, pp. 351-380) că emigrarea pretinde, spre a fi explicată, „o privire mai profundă nu numai în condițiile de viață ale specialiștilor, ci și în sistemele economice și de cercetare științifică înăuntrul cărora ei lucrează în țările lor de origine și nu numai în acestea, ci și în sistemele de dezvoltare profesională și, chiar mai departe, în sistemele politice și dezvoltarea lor previzibilă” (p. 355). Altfel spus, dacă discutăm de cauze  ale emigrării –  și, firește, de motive de emigrare –, atunci la cauzele economice și sociale rezumate mai sus se adaugă alte cauze, de naturi diferite.

Cea mai importantă cauză este nesiguranța realizării personale în libertate, conform puterilor proprii. În primul rând, criteriile de ocupare de posturi și de avansare profesională din România actuală nu sunt capabile de a motiva oamenii.  Nici o lege  nu este elaborată încât să existe siguranța valorificării meritelor, iar practicile evaluărilor („după ochi și urechi”, dacă nu cumva după criterii și mai rele!) din România actuală, din orice domeniu, sunt catastrofale. Apoi, cel care meditează la șansele sale vede în jur o răsturnare de valori care a devenit mai nou sistematică. S-a ajuns iarăși la controlul instituțiilor de către oameni de mâna a doua sau a treia. Meritocrația, câtă era, s-a prăbușit cu totul, locul ei fiind luat de nepotism, pile, intervenții oculte – de tot ceea ce nu are legătură cu pregătirea și cu meritul. Când cineva cu anume sensibilitate vede cum se selectează persoanele pentru funcții, cine este în față în instituții, în universități, vede inși pompați de diferite coterii hotărând soarta celorlalți, își pune întrebarea dacă rămâne în țară. Mai departe, este excesivă dependența vieții în România acestor ani de servicii secrete ieșite de mult din matcă. Protocoalele de „cooperare” judecători, procurori, ofițeri de Securitate, universități sunt veritabil unicat în istoria postdecembristă din Europa și atestă nu numai carențele justiției, ci și anvergura securismului. În sfârșit, extinsele rețele corupte din instituții, învrăjbirile de oameni „de sus”, falsificările pe față ale realităților și amploarea minciunii, a vorbelor fără acoperire, nu sunt de natură să stabilizeze în țară oamenii.

O cauză particulară a emigrării, mai ales în rândul tinerilor, este degradarea universităților după aplicarea legii din 2011. În pofida vorbelor care pe unii îi mai înșală, legea a decapitat universitățile printr-o a treia eliminare politică de profesori universitari din istoria țării – peste o mie, oricum mai mulți decât au eliminat legionarii în 1940 și comuniștii în 1948 la un loc. Iar posturile golite s-au ocupat, pe scară mare, de inși care nu ar fi fost, în condiții normale, nici măcar lectori. La aceasta s-au adăugat răspândirea nepotismului mai mult ca oricând în istoria țării, aplicarea eronată a Declarației de la Bologna (1999) și recursul la rectori care nu au nici merite profesionale și nici capacitatea managerială și a inovării. Știind că o universitate depinde de valoarea profesorilor ei, ne dăm ușor seama că abia tinerii care nu sesizează la timp șanse în universități din alte țări mai rămân aici. Iar studiul „în afară” este tot un pas spre emigrare.

Nu mai poate fi ignorată importanța imaginii pe care orice tânăr și-o face până la urmă despre funcționarea statului actual. Ce vede în primul rând? Vede pregătirea lacunară a multor justițiari, divergența dintre drept, justiție și dreptate, considerarea sentințelor ca instrumente în lupta unora contra altora. Faptul că nici o țară nu-și lasă cetățenii la îndemâna justiției de aici este și el concludent. Neîncrederea în justiția care se face pe aceste meleaguri este motiv important de emigrare.

În sfârșit, perspectiva de viață ce se oferă are importanță enormă. Scena publică este dominată de mult timp de o luptă oarbă – cum a fost, de pildă, prost gândita „luptă anticorupție”  – care nu a dus și nu are cum duce la ceva. Politica internă de împiedicare a ameliorărilor – de salarii, de funcționare a justiției, de folosire a resurselor proprii etc. – printr-o mâncătorie  organizată și politica externă de excursii cresc, la rândul lor, motivația favorabilă emigrării.

În decizia emigrării este, desigur, și un procentaj de subiectivism. Fiecare cetățean își dă seama că emigrând în țări aranjate, în care nu infrastructura, sărăcia, abuzurile, nedreptatea sunt realități cotidiene, ajunge să o ducă măcar altfel, dacă nu mai bine. Mulți preferă fără ezitare acele țări – și nu poți, omenește, să nu le înțelegi trăirile.

Dacă ne uităm însă la atitudinea grecilor, turcilor, chinezilor, nu putem să nu ne jenăm și să recunoaștem că există, dincolo de rațiunile umane ce pot determina emigrarea cuiva (mariaj, tratarea unei boli etc.), și un ciocoism. Mai nou, unii care s-au îmbogățit pe munca celor de aici construiesc vile în alte țări și se fălesc aici cu ele. Nu mai vorbesc de „patriotismul plătit” – al salariilor și pensiilor „speciale” al multora fără vreo muncă specială, care nu are echivalent în țările europene de astăzi. Acesta-i idealul?

Dacă privim lucrurile într-un cadru și mai larg, putem spune că s-a intrat în societăți în care nesiguranțele au luat conducerea vieții oamenilor. Am descris fenomenul pe larg (vezi A. Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016), încât aici menționez doar un fapt: pentru tot mai mulți oameni a intra în realitate înseamnă a intra în nesiguranță. Acest fapt explică în bună măsură tendințele spre emigrare. Aceste tendințe ating deocamdată mai mult țările cu insuficiente dezvoltări economice și cu blocaje instituționale. Dar fenomenul nesiguranței este pe cale de extindere. Iar în România actuală, nesiguranța trăită de oameni este mai mare decât se crede.

Sursa: cotidianul.ro Autor: Andrei Marga

Viena
Categorii
SocialUniunea Europeană
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole