De la alegorie de nemurire cogaionică, la simbolul înfiorării cosmice din era hadronică

(*) De la alegorie de nemurire cogaionică, la simbolul înfiorării cosmice din era hadronică Ion Pachia-Tatomirescu (III) După sărbătorile berlineze de iarnă dintre anii 1872 şi 1873, poet-studentul întru...
Viena

(*)
De la alegorie de nemurire cogaionică, la simbolul înfiorării cosmice din era hadronică
Ion Pachia-Tatomirescu

(III)

După sărbătorile berlineze de iarnă dintre anii 1872 şi 1873, poet-studentul întru îndoctorandire, Mihai Eminescu, a revenit la masa de lucru, la „notiţele-i de lectură făcute mai mult ca sigur în zilele de 18 ‒ 21 decembrie 1872“ cu privire la uimitoarele Basme valahe, hotărât „să redea“ spaţiului spiritual valahofon cele două basme purtătoare de sacre peceţi zalmoxiene, Domniţa din Grădina de Aur (în traducerea kunischian-germană sub aproximatul titlu: „Das Mädchen im goldenen Garten“) şi Zâna-fără-Corp (în „fidelitatea tălmăcirii“ pentru spaţiul spiritual germanofon: „Die Jungfrau ohne Körper“), culese de diplomatul prusian, Richard Kunisch, din Valahimea anului 1857 / 1858 şi publicate în cartea Bukarest und Stambul. Skizzen ans Ungarn, Rumunien und der Türkei („ediţia a III-a“: Berlin, 1869).
Sugestia de a versifica epopeic-baladesc cele două basme încă din anul 1872 / 1873 vine dinspre tradiţia pelasgă > valahă a anticilor şi evmezicilor rapsozi faimoşi ai Daciei / Dunării, returnarea lor în pelasga > valaha „veche şi-nţeleaptă“, făcându-se „în paralel“, după cum certifică Perpessicius (cf. EOp, VI, 491 / 502), cercetător minuţios şi al manuscriselor dintre anii 1873 – 1875.
Basmul valah Domniţa din Grădina de Aur („Das Mädchen im goldenen Garten“) este stihuit de Mihai Eminescu în 61 de octave, sub titlul Fata-n Grădina de Aur, desigur, în mai multe etape / versiuni (variante), cele din anii 1873 şi 1874, din perioada berlineză, fiind în manuscrisele de sub indicativele (secţiei de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române) A. 2258 şi B. 2262, iar cele din 1875, „din perioada ieşeană“, aflându-se în manuscrisele de sub indicativele C. 2268 şi D. 2281 (cf. EOp, VI, 491). „Versiunea finală“ de sub titlul(7) Fata-n Grădina de Aur (cf. ms. 2281) are 488 de versuri (infra), în măsura 10 / 11 (cf. EOp, VI, pp. 47 – 62).
Fără a-i da vreun titlu „nou“ prin vreun manuscris păstrat, al doilea basm Zâna-fără-Corp („Die Jungfrau ohne Körper“) este versificat de M. Eminescu în acelaşi timp cu Domniţa din Grădina de Aur, după cum atestă manuscrisele din perioada berlineză (1873 – 1874), de sub indicativele A. 2259 şi B. 2262, ori manuscrisul ieşean, din 1875, aflat sub indicativul C. 2281 (cf. EOp, VI, 505); în manuscrise, eminesciana versiune versificată a basmului Zâna-fără-Corp („Die Jungfrau ohne Körper“) nu se relevă sub vreun titlu dat de poet-traducător-cunoscătorul de profunzime al limbii germane, mai mult ca sigur, pentru că „Die Jungfrau…“ ‒ termen al titlului tradus din valahă în germană de R. Kunisch ‒ nu i s-a părut „cel mai potrivit“ în substituirea termenului dacoromânesc, Zână, desemnând una dintre faimoasele făpturi ale pluralităţii cunoscute drept Ielele / Frumoasele mitologiei / mitosofiei Pelasgimii > Valahimii; postum însă, „considerându-l imperios“, eminescologii şi-au însuşit „ca mai distinctiv“ titlul Miron şi frumoasa fără corp pus «la întâia-i publicare din 1902, [de] Ilarie Chendi» (ibid., p. 502), după cum ne încredinţează acribiosul Perpessicius.
Având în vedere capacitatea eminesciană de a versifica rapid şi genial, Perpessicius încearcă să găsească „o justificare“ a desfăşurării pe trei ani (1873 – 1875) a procesului de turnare în tipare prozodice a celor două basme de către M. Eminescu:
«Cum începutul anului 1874 e prins de proiectele doctoratului în filosofie, cu care-l grăbea Maiorescu, cum pe de altă parte noul titular al Agenţiei noastre la Berlin, N. Creţulescu, spre deosebire de înaintaşul său, Theodor Rosetti, îi impune un aspru regim birocratic şi-i mai scade şi salariul, şi cum, în tot acest timp, explorările istorice de la Cracovia şi Königsberg, drumul în ţară, luarea în primire a postului de bibliotecar de la Universitatea din Iaşi şi după aceea, alarmele şi grijile pricinuite de pierderea fratelui său Şerban la Berlin – toate aceste împlu în aşa măsură întregul an 1874 încât ai fi înclinat a situa elaborarea unor poeme de extensiunea şi măiestria acestora, cu un an mai devreme. De aceea şi spunem: cca 1873 – 1874. […] D. Versiunea definitivă, în sensul că ultima – deoarece nenumăratele tăieturi de strofe şi versuri, operate cu creionul roşu (o singură dată cu creionul albastru) şi acestea mai mult în prima treime a poemului (cca strofa 22 inclusiv), arată că, deşi-l transcrisese, precum se poate vedea din facsimilul respectiv, caligrafic, de o versiune definitivă nu poate fi încă vorba – se află în mss.-ul cartonat de la Iaşi, 2281, 1 – 24v., cu strofele numerotate de la 1 la 61…» (EOp, VI, 491 sq.).
Adevărul este că M. Eminescu „a amânat trei ani varianta definitivă“ deoarece, revenit în România, „poetul a mers pe urmele lui R. Kunisch“, căutând să ajungă direct la sursa / sursele valahe ale celor două basme, aflând şi alte „lucruri noi“, recuperând „elemente“, „motive subtile“, „iniţiatice“ etc., în textele basmelor versificate relevându-se „cele imperioase“ : Făt-Frumosul din Domniţa / Fata-n Grădina de Aur are un nume, Florin («Dar de a ei frumseţă fără seaman / Auzí feciorul de-mpărat Florin, / Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn, / De-atunci un foc îl mistuie…» ‒ infra), nume de prinţ amintind şi de zalmoxianul protagonist-căluşar, Florean, relevându-se prin milenii, dinspre Sanctuarul-Calendar al Soarelui-Tânăr de la Sarmisegetusa şi „Căluşul“ de la Alba Iulia, din 1599, desfăşurat regal, la nunta fiicei lui Mihai Viteazul (1558 ‒ 1601), Beatrice (XC – XCII, 20 – 27 noiembrie 1993 / PTSanc, 1132, 1138, 1144). Şi Făt-Frumosul din Zâna-fără-Corp îşi află un nume: Miron(8) («Şi cu toţi se duc de-a valmă, / Văd, se miră, nici se-ncearcă, / Dar Miron ia barda-n palmă / Şi copaciul mi-l încarcă, / Pân-ce vede că se-nclină, / Scărţâind din rădăcină – / Ş-a cioplit din el ţăruş, / Pe-a moroiului ţărână / El adânc l-a-nfipt acuşi. // De-atunci farmecu-ncetează. / Codri cresc şi fierul iar e. / Împăratul cuvintează: / – Ăst voinic e cel mai tare.» ‒ infra); etc. Tatăl „mioritic-zalmoxian“ al acestui Făt-Frumos e cioban „ortoman“, din Carpaţii Orientali – de pe lângă Pipirigul lui Creangă. Tot din variantele acestui basm, cunoscute lui M. Eminescu şi „din afara variantei-Kunisch“, poetul mai reţine şi faptul că, după botezul copilului (Făt-Frumos), în biserică, botez la care participă tot satul, alaiul revine la casa / bordeiul păstorului-tată, unde «deschide Muşa uşa» (Muşa fiind „moaşa“, „fecioara cea mai frumoasă a satului“), unde „coconul“ este pus în leagăn, în aşteptarea celor două Ursitoare zalmoxiene (cf. EOp, VI, p. 66). „Cioplitul ţăruşului“ cu barda, pentru a fi împlântat în inima strigoiului, se face după „rit cogaionic“. „Dorul după ce-i mai mare,-n astă lume trecătoare, după ce-i desăvârşit“, probă profund-zalmoxiană, este dezlegat şi „vectorizat“ semantic spre Zâna-fără-Corp de „homericul cântăreţ“ ‒ în textul versificat al lui Eminescu apare «cântăreţul orb», homericul, epitetul fiind solicitat şi de subtila rimă de angajare savantă a perechii de consoane oclusiv-bilabiale -p / -b: orb ‒ corp“ : «Numai cântăreţul orb / Spune-n treacăt cum că asta / E Frumoasa-fără-Corp» / «Pe când ochii lui o sorb, / Dar nimic în braţ nu prinde – / Căci frumoasa-i fără corp» (EOp, VI, 75; ELuc, 121 / 126; s. n.).
Apariţia Zânei-fără-Corp, aparţinând elementului Aer din fundamentele lumilor, după cum s-a mai relevat, zeitate a desăvârşitei, nemuritoarei frumuseţi „fără trup“, nesupunându-se terestrelor „legi ale corpului uman“ aparţinător sferei elementului Lut / Pământ, are loc – potrivit celorlalte variante aflate / cercetate de Eminescu – la deschiderea cerurilor, „deschidere“ proiectată cogaionic, în seninul zalmoxian al discului ceresc («De vei merge în ajunul / Mult senin din Anul Nou, / Pe când cerul se deschide / La al lumilor ecou, / Atunci ea vine…» – ibid.), sub axis mundi (cf. VMR, 365 sq.) etc. Totodată, M. Eminescu a consultat în acea vreme încă de aleasă efervescenţă a romantismului şi alţi cercetători ai mitologiei / mitosofiei pelasge > valahe, ai folclorului Pelasgimii > Valahimii, de la Petre Ispirescu (1830 ‒ 1887) şi până la B. P. Hasdeu (1838 ‒ 1907), unul dintre aceştia fiind chiar M. Gaster (1856 ‒ 1939), despre care Perpessicius spune: «Cu toate că documentele, epistolare în primul rând, lipsesc, prezumţii sunt că între poet [M. Eminescu] şi istoriograful cărţilor populare [M. Gaster] au existat relaţii prieteneşti…» (ibid., 491)(**).
_________________________________________________________

Note (inclusiv cele de sub asterisc) şi bibliografie „siglată“ :

(*) Reprezentarea grafică a structurării poemului «Luceafărul», de M. Eminescu, într-o viziune estetic-romantic-paradoxistă din 25 mai 1972 a tânărului professor de limba pelasgă > valahă, Ion D. Pachia.

(**) Prima parte a eseului de mai sus poate fi consultată de Distinsul Receptor în cărţile / revistele: (a) …cu titlul Mihai Eminescu, «Luceafărul» – de la alegorie / simbol până dincolo de înfiorarea cosmică din era hadronică, în Rostirea Românească (Timişoara, ISSN 1224-0478, redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu), anul al VIII-lea, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2002, pp. 72 – 76; (b) Mihai Eminescu, Luceafărul (ediţie, note, studiu introductiv, tabel cronologic, de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-8526-8-3), 2004, pp. 55 ‒ 159; (c) Confluenţe literare („revistă online“, ISSN 2359-7593, directori-fondatori: Octavian Lupu / Bucureşti şi George Roca / Australia): (I) anul al X-lea, ediţia nr. 3449, miercuri, 10 iunie, 2020 ‒ cf. https://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1591783395.html ; (II) anul al XI-lea, ediţia nr. 3678, luni, 25 ianuarie 2021 ‒ cf. https://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1611546582.html ; (d) Aşii Români (Nürnberg / Germania, ISSN 2191-7272, director-fondator: Ionela van Rees Zota): (I) numărul de sâmbătă, 16 ianuarie 2021 − cf. https://www.asiiromani.com/ion-pachia-tatomirescu-de-la-alegorie-de-nemuririre-cogaionica-la-simbolul-infiorarii-cosmice-din-era-hadronica/ ; (II) numărul de miercuri, 27 ianuarie 2021 − cf. https://www.asiiromani.com/de-la-alegorie-de-nemurire-cogaionica-la-simbolul-infiorarii-cosmice-din-era-hadronica/ ; etc.

(7) Versiunea finală a basmului valah Domniţa din Grădina de Aur stihuit de Mihai Eminescu sub titlul Fata-n Grădina de Aur : «A fost odat-un Împărat – el fu-ncă / În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn, / Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă, / Vorbeai cu zeii, de sunai din corn. / Avea o fată dulce, mândră, pruncă / Cu cari basme vremile ş-adorn’, / Când trece ea frumoase flori se pleacă-n / Uşorii paşi, în valea c-un mesteacăn. // În van i-o cer. Bătrânul se gândeşte, / Prea e frumoasă, prea nu e de lume – / Mă mir cum cerul nu s-ademeneşte / Să scrie-n stele dulcele ei nume; / E rău poetul, care n-o numeşte, / Barbară ţara, unde-al ei renume / Încă n-a ajuns – şi chipu-i răpitoriu / Nu-i de privirea celor muritori. // În vale stearpă, unde stânci de pază / Înconjurau măreaţă adâncime, / Clădi palat din pietre luminoase, / Grădini de aur, flori de-ntunecime; / Iar drumul văii pline de miroase / Afar-de el nu-l ştie nime – / Acolo ş-a închis frumoasa fată / Ca nici-o rază-a lumei să n-o bată. // Sale-mbrăcate în atlas, ca neaua, / Cusut în foi şi roze vişinii – / În mozaicuri strălucea podeaua, / Din muri înalţi priveau icoane vii; / Fereastra-i oarbă, deşi stă perdeaua, / De-aceea-n sale ard lumini, făclii / Şi aerul, pătruns de mari oglinzi, / E răcoros şi de miroase nins. // O noapte-eternă prefăcută-n ziuă, / Grădină de-aur, flori de pietre scumpe, / Zefir trecea ca o suflare viuă / Şi-n calea lui el crenge grele rumpe, / Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târziuă, / Copii frumoşi ai albei veri se pun pe / Boboci de flori, când ape lin se vaer, / Sbor fluturi sclipitori, ca flori de aer. // Acolo-nchisă cu mai multe soaţe, / Ca ea copile şi soţii de joacă, / În lumea ei sălbatic se răsfaţă, / În străluciri viaţa şi-o îmbracă. / A ei priviri sunt tinere şi hoaţe, / Zâmbirea-i caldă buza-i stă s-o coacă – / Şi-n acest rai, în astă lume suavă / De mulţămire se simţiá bolnavă. // Dar de a ei frumseţă fără seaman / Auzí feciorul de-mpărat Florin, / Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn, / De-atunci un foc îl mistuie în sin. / „În van stau locului, stau să mă-ndeamăn / Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin“. /Pătruns de dorul neştiutei Verguri / S-au dus să ceară sfat la sânta-Miercuri. // „‒ Alai, convoi, – îi zise-atuncea sfânta, / Napoi trimite, nu luá nimica / Şi singurel te dú de-ţi cată ţinta, / Căci strimt e drumul şi e grea potica. / Ia calul meu cel alb; el se avântă, / Ca gândul zboară-n lume fără frică, / Dar dacă vrei s-o afli, ţine minte: / Nu sta în Valea-Aducerei a Minte…!“ // Porni în lume, singurel, în toiu-i. / Îl duce calu-i frăţior ca vântul – / De aur păru-i şi frumos e boiu-i, / Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul, / O stea el pare-n neamu-i şi în soiu-i – / Cu bine meargă-mi şi să-l ţie sfântul. / Ajunse-o vale mândră şi frumoasă – / Părea că-i chiar grădina lor de-a casă. // Şi sub un tei el de pe cal se dete, / Se-ntinse leneş, jos, pe iarba moale – / Din tei se scutur flori în a lui plete / Şi mai că-i vine să nu se mai scoale. / Şi calu-i paşte flori, purtând în spete / Presunul lui şi şeaua cu paftale, / În valea de miros, de râuri plină, / În umbra dulce bine-i de odină. // De-a lui bătrân el îşi aduce-a minte, / Cum îl lăsă şi cum porni în lume, / Dorind cu o iubire-aşá-fierbinte: / O umbr,-un sunet, un nimic, un nume, / L-apuc-un dor de ţară şi părinte, / Tot ce-a dorit îi pare-atunci că-s spume / Şi când pe calul lui el iar se simte / Napoi apucă, peste drumuri strimte. // Dar îndărăt ajuns, l-apucă dorul / Din nou, – nelinişte, iubire-adâncă – / S-aruncă iar pe cal, urmând amorul / Ce-n a lui suflet neclintită[-i] stâncă. / În van l-opreşte regele, poporul, / E dus de-o stea, ce arde-n minte-i încă, / Dorit de raza unor doi ochi tineri – / S-a dus să ceară sfat la sfânta Vineri. // „‒ Voinicul meu – îi zise-atuncea sfânta, / De ce-ai stătut în Valea Amintirei, / Pentru oricare e frumoasă, blândă, / Cu curte-oricărui seamănă. Ceirii / Din vale inima-ţi frământă. / Nu sta în ea. De te-nchinaşi iubirei, / Te du de-o cată şi-n a ei fereastă, / De-o vezi deschisă, svârle floarea astă. // Dar să nu stai în Valea Desperării / Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur…“ / El iar porni în lumea întâmplărei, / Bolnav de dor şi de-a iubirei friguri. / Dădu de-o vale-n asfinţitul serei, / Prin crenge negre umbre se configur. / Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii / Şi fâlfâiesc prin aer rece corbii. // El de pe cal se dete. În pădure / Şopteşte frunza, ramuri stau de sfaturi / Şi somnul nu voieşte ca să-l fure, / Căci umedă e frunza lui pe paturi, / Urechea-i trează a dumbravei gure / Le asculta şoptind din mii de laturi – / Şi corbii croncănesc şi sboară-n fală / În aer clar ca pete de cerneală. // Atunci o frică inima-i pătrunde, / Pe cal se pune şi fugí din vale / Şi-n loc s-urmeze drumu-acolo unde / Voia să meargă, s-a întors din cale. / Soseşte iar în ţară-i, de-l pătrunde / Din nou un dor, o amărâre,-o jale. / Atunci din nou el o luă pe mâneci / Să ceară sfat acum Sântei Dumineci. // Ai stat în Valea Disperărei iară, / Îi zise sfânta – ci din nou porneşte ! / Îţi dau o pasere cu tine – sboară / Cu calul tău, unde norocu-ţi creşte. / Când ai vedé frumoasa ta fecioară / Că plânge,-atunci dă drum paserei ieşte. / Tu dorul ţi-l ajungi, deşi te ticăi. / Ea-ţi fie tot, ce-ai suferit nimică-i. // Trecând prin Valea Desperării,-astupă / A lui urechi, să n-o audă-n şopot; / În van se-ncearcă,-i calea s-o-ntrerupă / Vuiri, murmure, s-o oprească n-o pot. / O umbră sboară, pân’ se vede după / Atâta mers, c-aude svon de clopot; / Atunci văzu în zarea lui palatal / În care-nchise fata-i Împăratul. // În ziduri de oţel lucea castelu-i / Cu streaşini de-aur şi cu turnuri nalte / Şi scris pe muri-i, minunat în felu-i, / Făptură grea a meşterelor dalte. / În mari grădine i se arătă lui / Isvorul viu ce cade, vrând să salte. / El se mira cum toate-astfel a fi pot: / Grădine, rediuri, lacuri, ziduri, şipot. // Dar un balaur tologit în poartă / Soriá cu lene pielea lui pestriţă, / Cu ochi-nchişi pe jumătate, poartă / Privirea jucătoare să-l înghiţă, / Iară Florin – inima-n el e moartă – / Când vede solzii, dinţii cei de criţă. / Sărind la el şi-nfipse a lui spadă / Şi de pământ îl ţintuí de coadă. // Apoi din munte stanuri el răstoarnă, / Le grămădeşte crunt peste balaur – / Acesta iar se bate, se întoarnă / Şi în durerea-i muge ca un taur, / Dar el mereu pe dânsul pietre toarnă / Pân’ ‘năduşit plesni acel centaur. / Trecu-nainte – două lancii scurte – / Pân’-ce dădu de strălucita curte. // Un an de când copila petrecuse / Urzind gândirea-i şi visând ursitul, / Un an întreg prea fericită fuse, / Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul. / Îşi amintea viaţa ce-o avuse / Şi peste pieptu-i îşi îndoae gâtul / Şi trist privea un punct cu ochii ţintă. / Şi se usca precum la umbr-o plântă. // „– Eu mor de n-oi vedé seninul, cerul, / De n-oi privi nemărginirea, vasta, / Răceala umbrei m-a pătruns cu gerul / Şi nu mai duc, nu pot – viaţa asta. / Ah! Ce ferice-aş fi să văd eterul / Şi să văd lumea, codrii din fereastă, / Şi de voiţi cu viaţă să mai suflu / Deschideţi uşi, fereste să răsuflu…!“ // Astfel o mistuia neastâmpăratul / De viaţă dor şi dorul cel de soare – / De şi le poruncise Împăratul / Să nu care cumva să-şi amăsoare / Ca să deschidă uşile, palatul – / Dar totuşi, când văzură că ea moare, / Nu ştiu ce or să facă, să se poată, / De l-ar urma, el ar găsi-o moartă. // Văzând cu ochii, piere de-a-n picioare / Din zi în zi – atunci el[e]-au deschis / Fereşti înalte şi, la mândrul soare, / Din boal-adâncă fata a învis / Şi se făcu şi mai fărmăcătoare, / Astfel cum nu îţi trece nici prin vis – / Se rumeni în faţa ei ca mărul, / A-ntinerit-o aerul şi cerul. // Un smău o vede, când s-a pus să stee / ‘N-a ei fereastă, ‘n-asfinţit de sări; / Sburând la cer, din ochi-i o scântee / Cuprinse-a ei mândreţe, fermăcări; / Şi-n trecătoarea tânără femee / Se-namoră copilul sfintei mări – / Născut din soare, din văzduh, din neauă, / De-amorul ei se prefăcu în steauă. // Căzu din cer în tinda ei măreaţă, / Se prefăcu în tânăr luminos / Şi corpul lui sub haina ce se-ncreaţă, / S-arată ‘nalt, subţire, mlădios. / Păr negru-n viţe lungi ridică faţa / Şi ochi-albastri-nchis, întunecos, / Iar faţa-i slabă, albă, zâmbitoare – / Părea un demon rătăcit din soare. // „– Ah ! te iubesc – îi zise el –, copilă, / La glasul tău simt sufletu-mi rănit, / Din stea născut plec fruntea mea umilă, / Cu ochii mei prin chipul tău slăvit – / Nu vezi cum tremur de amor – ai milă ! / În nemurirea mea de-aş fi iubit – / Iubit de tine – te-aş purta: o floare / În dulci grădini, aproape lângă soare. // N-ai vedé iarnă, toamnă nu, nici vară, / Eternă primăvar’,-etern amor… / De ţi-aş închide zarea ta cea clară / Cu-al meu sărut, o scumpul meu odor, / Pân’-ce să mângâi inima-mi amară / Culca-mi-aş capul pe al tău picior / Şi te-aş privi etern ca pe o steauă / Frumos copil, cu umerii de neauă.“ // „‒ O, Geniu mândru, tu nu eşti de mine, / De-a ta privire ochii mei mă dor, / Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine, / Căci m-ar usca teribilu-ţi amor ! / Curând s-ar stinge viaţa mea, străine, / Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori, / Frumos eşti tu, dar a ta nemurire / Fiinţei trecătoare e peire.“ // El o privi atunci cu ochii ţintă: / În faţa-i slabă – zâmbet dureros; / Se face stea şi iarăşi se avântă / În cerul ‘nalt, în roiul luminos. / Acolo toată noaptea stă de panda / Şi prin fereastră el privea duios, / Cu o lumină dulce, tristă-clară, / Să vadă umbra-i albă iar uşoară. // A doua zi el se făcu o ploaie, / În tact căzândă, aromată lin, / Şi din fereşti perdelele le-ndoaie / Burând prin ţesăturile de in, / Pătrunde iarăşi în a ei odaie, / Preface-n tânăr sufletu-i divin: / El stă frumos sub bolţile ferestii / Purtând în păr cununa lui de trestii. // Blond e-azi şi părul lui de aur moale, / Pe umeri cade îndoios, îmflat; / Cum ceara-i palid… buza lui cu jale / Purta în zâmbet trist, nemângâiat. / El o priveşte… sufletu-i s-adună / În ochiul lui albastru, blând şi mat… / Ş-astfel cum sta mut înger în tării / Părea un mort frumos cu ochii vii. // „– O, vin cu mine, scumpă,-n fundul mării / Şi în palate splendizi de cristal, / Când vântu-a trece peste-a apei ării / Tu-i auzi cântarea lui pe val; / Şi-i închina viaţa ta visării, / Vei fi oceanului monarchul pal… / Şi-oi da palate de mărgean şi profir / Cu bolţi lucrate numa-n aur d-Ofir.“ // „– Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire / Ai părăsit al cerurilor cort – / Dar nu e chipul tău cel peste fire / Ce-n fundul sufletului meu îl port. / O, Geniul meu, mi-e frig l-a ta privire, / Eu palpit de viaţă – tu eşti mort. / Cu nemurirea ta tu nu mă-nveţi, / Acum mă arzi, acuma mă îngheţi. // Nu… om să fii, om trecător ca mine, / Cu slăbiciunea sufletului nost – / Să-ţi înţeleg tot sufletul din tine / Şi braţul tău, de mi-a fi adăpost, / Să-l ştiu că-i slab, iubirea că-l susţine, / La om e-un merit, ce la zei n-a fost. / De mă iubeşti, să-mi fii de sama mea, / Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta.“ // Întunecos şi fără de speranţă, / La ea priveşte Geniul în nimb – / Îşi simte inima legată-n lanţe, / În lanţul lumei cei cu-o mie limbi. / „– Chiar nemurirea mea, chiar abondanţa / Puterii mele tu o cei în schimb. / Ei bine, da ! Eu m-oi sui la cer, / Ca de la Domnul moartea mea s-o cer. // Da, moartea ! Pentru-o clipă de iubire / D-eternitatea mea să mă dislege, / Să văd în juru-mi anii în pieire, / Să am în inima mea moartea rece, / Să fiu ca spuma mării în sclipire, / Să văd cum trec cu vremea, care trece – / O mult ceruşi, prea mult – şi totuşi ţie / Ţi-nchin splendori, putere, vecinicie.“ // La cer se-nalţă el pe bolta mare, / Cu-aripe lunge curăţind seninul, / Priveşte-n jos castelul în splendoare, / L-apucă dorul inimei, suspinul. / „– Ah ! ce-ai cerut, femeie trecătoare, / Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul !“ / Deasupra lumei risipite-n şoapte / El se-nălţa – un curcubeu de noapte. // Precum o floare ar ieşi din surii / Şi morţii munţi, din piatra lor uscată, / Astfel copila-nvioşază murii / Pe când în bolta geamului s-arată / Copil al apei, cerului, pădurii, / A lumii-ntregi mai drăgălaşă fată. / Ea asculta pe-al primăverii oaspăt / În dimineaţa ce-i zâmbeşte proaspăt. // Împrăştiată fulgerează roua / În viorii, strălucitoare boabe, / Ţărâna-nvie-n primăvara nouă, / Răcoare-i vântul ca miros de ape; / Părea c-ar fi plouat, deşi nu plouă / Decât lumină, ce nu mai încape. / Cu gura, faţa, ochii ei, ea râde / Privind în soare, îi clipià, i-nchide. // În dimineaţa clară ca oglinda / La porţi s-arată tânărul Florin, / În jur de ziduri calul şi-l colindă / Îşi simte inima îmflată-n sân; / Dar poarta-nchisă braţu-i să-l tot prindă, / Ea nu se mişcă-n negrele-i ţâţâni; / Ci el fereasta cum văzu crăpată / Aruncă-n ea cu floarea fermecată. // Pe-atunci copila împletea cunună / Din flori de aur şi de diamante, / Din cărţi o soaţă-a ei îi sta să-i spună / C-al ei noroc purtatu-i de un fante. / Când floarea-i căzu-n poală – ea nebună / O sărută, svârlind pe celelante / Şi-o mirosi cu gur-abia deschisă / Şi ochii ei pluteau în mii de visă. // Ea alergă cu grabă la fereastă, / Să vadă dacă vântul nu-i aduce / Şi alte flori, aşa frumoase c-asta, / Dar de-ngăimare ochiul ei străluce / Şi surâzând ea rumeneşte, castă, / Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce. / Şi el o vede şi cu mândru glasu-i / El îi vorbi, oprindu-şi calu-n pasu-i. // „– Ah! te-am văzut, mi te-am văzut în fine / Copil cu ochi de-albastră-ntunecime, / Cu-a tale gene de-aur dulci şi fine, / Cu-al tău surâs de gingaşă cruzime. / Ah, aş muri de-atât noroc şi bine, / Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime. / Nu ştii ce-am suferit pân’ a te-ajunge, / Copil frumos ca luna nopţii lunge. // Ah, vin’ cu mine, vin’ în a mea ţară, / Casteluri am, grădini adânc-frumoase, / Sub pasul tău coroana-mi seculară / Mi-o pun – mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă. / Am pietre scumpe în a mea comoară, / Mai multe decât tatu-ţi are aur, / Ş-aur mai mult, de cum argint el are, / Ş-a tale-s toate, scumpă, mândră floare !“ // Ea îl privea cu ochiul plin de milă, / I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură. / În faţa lui ea nu-şi mai face silă, / Un lèşin par’că inima i-o fură – / Şi trist priveşte tânăra copilă / Cumpliţii muri şi porţi… Din ochiu-i cură / Un fir senin de lacrimi; ea îşi strânge / Cu-a ei mânuţe inima şi plânge. // El cum o vede astfel în fereastră / Ş-aruncă ochiu-adânc şi nobil-mare, / Şi drum el dă la pasărea măiastră – / Aripile-şi întinde, vrând să sboare, / Din ce în ce ş-întinde-aripa-albastră, / Din ce în ce se face tot mai mare, / Încât doar din mărimea unei vrăbii / Ea semăna acum unei corăbii. // „– Copila mea, – îi zise – nu te teme, / Pe mulţi am dus cu inimi doritoare, / Ca vântu-n fugă cu bătrâna vreme / Prin ţări o mie peste sfânta mare – / Nu vezi, Florin – nici şti cum să te cheme, / Atât de mult iubirea lui îl doare, / De-aceea svârle-n laturi ac şi caer / Şi să te-ncrezi corăbiei de aer.“ // Ea se sui pe-aripă,-ntinzând mâna / Ca şi când ar fi vrut ca să se ţie / Şi-ncet coboară pasărea străină / Pe-a lui Florin amabilă soţie; / Pe cal ridică sarcina lui lină, / La pieptul lui ar vré în veci s-o ţie, / Se uită-n ochii-i, dând la calu-i pinten – / Şi-acesta vântului s-aşterne sprinten. // În vremea asta Smeul se suise / La cer, cu aripile lungi întinse, / Culege-n cale-i blândele surâse / A mii de stele, ce sburau ca ninse; / La tronul cel etern pe scări deschise / Stau mândre genii cu lumină-ncinse; / L-a Lui picioare în genunchi s-aşterne / Şi-ndreaptă ruga-i milei cei eterne. // „– O, Adonai ! Al cărui gând e lumea / Şi pentru care toate sunt de faţă – / Ascultă-mi ruga, şterge al meu nume / Din a veciei carte mult măreaţă; / Deşi te-adoră stele, mări în spume, / Un univers cu vocea îndrăsneaţă, / Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ţi nasc în cale / N-ajung nici umbra măreţiei tale. // Ce-ţi pasă ţie dac-a fi cu unul / În lume mai puţin spre lauda ta – / Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul ! / Şi sfarmă-n aşchii veşnicia mea. / Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul, / Şi muritor voiesc a fi ca ea, / Ş-atâta dor, durere simt în mine / Încât nu pot s-o port şi mor mai bine.“ // „– Tu-i pismuieşti… şi pismuieşti aceea, / Ce ei în lume numesc fericire – / Au nu ţi-i milă când priveşti scânteea, / Cum că la soare e a ei pornire ? – / Astfel şi ei îşi aruncar-ideea, / Dorinţa, păsul, în nemărginire, / Dar cum scântei se sting, în drum spre soare, / Astfel şi omu-aspiră, dară moare. // Ca ei să fii ? Să vezi că sub blesteme / De ură e-nfierat umanul nume, / Să ai de semenul tău a te teme, / Să fii ca spuma, fuga unei spume, / Sărmane inimi închegate-n vreme, / Sărmane patimi aruncate-n lume / Şi să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce drept / Avui să-ţi pun o inimă în piept ? // Pe-o clipă-n mijlocul eternităţii / Să deschizi ochii tăi măreţi şi clari, / Să măsuri toate visele vieţii, / Simţind încet cum iarăşi redispari, / Să pai un fir de colb în raza vieţii, / Şi în părerea-i pe-un moment să pari, / Să fii ca şi când n-ai fi… Între ieri / Şi mâni, o clipă… Oare ştii ce-mi ceri ? // Ce-i omul de a căruia iubire / Atârni lumina vieţii tale-eterne ? / O undă e, având a undei fire / Şi în nimicuri zilele-şi dişterne. / Pământul dă tărie nălucirei / Şi umbra-i drumul gliei ce s-aşterne / Sub pasul lui… Căci lutul în el creşte, / Lutul îl naşte, lutul îl primeşte. // Şi acest drum al pulberei, peirei, / Ce ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna, / Nimic fiind, l-am închinat murirei – / În van s-acopără oprind ruina, / Nimic etern în tremurul sclipirei; / În van adun şi-şi grămădesc lumina, / În cărţi şi scrisuri – şi în van ş-acaţă / De vis etern sărmana lor viaţă… // Şi tu ca ei voieşti a fi, Demone, / Tu care nici nu eşti a mea făptură; / Tu ce sfinţeşti a cerului colone / Cu glasul mândru de eternă gură… / Cuvânt curat ce-ai existat, Eone, / Când Universul era ceaţă sură…? / Să-ţi numeri anii după mersul lunei / Pentru-o femee ? Vezi iubirea unei…“ // Într-adevăr – ‘n-adânca depărtare / Văzu călări pe fată cu Florin. / Odată-n evii ochiul lui cel mare, / Şi sfânt, ş-adânc de lacrimi este plin, / Ce cad tăind nemărginirea-n mare, / Mărgăritari frumoşi şi mari devin. / Încet bătând din aripi, maiestos, / Geniul mândru se porneşte-n jos. // Cu faţa tristă le privi în urmă / Şi-ntinde mâna ca dup-or ce-i dus. / În fundul lumei, unde apa scurmă / Al mărei sân – acolo-o ar fi dus / Dacă-l iubea… Acuma plânsu-şi curmă: / „Fiţi fericiţi…! – cu glasu-i stins a spus – / Atât de fericiţi cât viaţa toată / Un chin s-aveţi: de-a nu muri de-odată…“» (apud EOp, VI, 47 – 64; cf. ELuc, 95 ‒ 113).

(8) Versiunea finală a basmului valah, Zâna-fără-Corp , stihuit de Mihai Eminescu, în 60 de strofe ‒ 59 de none + 1 / octavă (a 23-a strofă) ‒, însumând 539 de versuri octosilabice, dar publicat postum, cu titlul Miron şi frumoasa fără corp, titlu pus «la întâia-i publicare din 1902, [de] Ilarie Chendi» : « Ce lumină-i şi ce vorbe / Jos sub grinzile colibii ? / Marta mânuie cociorbe / Iar Maria toacă hribii, / Iar ciobanu-şi pune gluga, / Mai îndrugă câte-ndrugă, / Iese-n noaptea cu scântei / Şi-o tuli urât de fugă, / Parcă-i dracul în călcăi. // Iar la colţul marei vetre / Stau pe laiţi, lângă spuze, / Un moşneag şi trei cumetre, / Povestesc mişcând din buze. / Tinerica puica naşa / Prejmuieşte tot pe moaşa, / Pe când spală la un blid, / Iar bătrâna gată faşa / Şi cumetrele se râd. // – Măi ciobane ortomane, / Unde-mi mergi aşa pe frig? / – Da la râşniţă la Dane / Şi la borş la Pipirig; / Ce era să spun ? Iac-asta, / Mi-a făcut băiet nevasta, / Nu vă fie cu bănat, / Să-mi veniţi şi Dumneavoastră / Că ş-aşa-mi sunteţi din sat. // L-a spălatu-l, pieptănatu-l, / La botez l-a dus pe micul, / La icoane l-a-nchinatu-l, / Un diac citi tipicul; / Când pe el veni botezul / Îi trecu auzul, văzul, / Nici că-i pasă lui săracul, / Că nănaşa spune crezul / Şi se leapădă de dracul. // Că el strigă şi se strâmbă / Parc-ar fi pe o frigare. / Duhul sfânt în chip de limbă / I-a ieşit pe gur-afară. / Unii află cum că nasu / E cam strâmb, ca şi la tat-so, / Şi că-şi samănă cu soiul. / Dar’ pe când cu toţi au ras-o / Se-mprăştie tărăboiul. // Nins luceşte câmpul, teiul, / Şi trosneşte cărăruşa, / Când se-ntorc şi văd bordeiul / Şi deschide Muşa uşa. / Când îşi pun copilu-n leagăn, / C-un picior încet îl leagăn / La lumina din surcică / Şi o vorbă de-alta leagă-n / Planuri mari pe gâza mică. // Dar deodată din părete / Ies ursite ca pe-o poartă, / Flori albastre au în plete, / Câte-o stea în frunte poartă. / Şi de-o tainică lumină / Toată casa este plină / Ce din ochii lor porni. / Peste leagănu-i se-nclină / Şi-ncepură a-l meni: // Ca şi leii să fii tare / Şi frumos ca primăvara, / Să fii gingaş ca o floare, / Luminos ca luna sara; / Şi iubit să fii de lume, / S-ai averi şi mare nume, / Să te faci chiar Împărat / Şi să-ţi meargă astfel cum e / La ficiori din basme dat. // Zise-atunci duioasa mamă: / „Mulţămesc de câte-ascult, / Dară mulţi i-or fi de samă / Ş-or avé atât de mult. / Lui să-i daţi ce din mulţime / N-a putut să aibă nime, / Şi nespus şi fără rost – / Ş-atunci zâne din nălţime / Vă sărut piciorul vost“. // Zise-atunci, din ele una: / De-o doreşti cu dinadinsul, / Fie-i dat ca totdeauna / El să simt-adânc într-însul, / Dorul după ce-i mai mare / N-astă lume trecătoare, / După ce-i desăvârşit / Şi să-şi vadă la picioare / Acest dar nepreţuit. // Ele pier. Iară băietul / A crescut cum l-a menitu-l, / Se făcu frumos cu-ncetul, / Cine-l vede l-a-ndrăgitu-l. / Şi deşi ca leul tare, / Era gingaş ca o floare / Şi isteţ era cu duhul, / Cum a toate-s ştiutoare / Doară luna şi văzduhul. // Într-o zi văzu pe-o rablă / Un tobaş ce lumea cheamă, / Cu musteaţa ca o greablă / Şi c-o trâmbiţă de-alamă: / Împăratul Pré-nălţatul / M-a trimis s-adun tot satul, / Să dau ştire tuturor, / Că el caută în latul / Lumii-aceştei pe-un ficior, // Ce din toţi va fi mai tare, / Mai frumos şi mai cuminte. / Deci vă strângeţi mic şi mare / Şi să ţineţi bine minte… / Căci se poate, cine ştie, / Ca la voi prin sat să fie / Voinicel a-i fi pe plac, / Să-i dea fata de soţie, / Cât v-am spus-o, iaca tac. // Abia el sfârşi s-audă, / De la sat ia ziua bună, / Nu-i păsa de drum şi trudă, / Căci mereu părea că-i sună / Vestea mândră în ureche, / Ca şi o poveste veche. / Ş-a pornit în toiul lui, / Năsdrăvan într-o ureche / Ca feciorul nimărui. // Şi la curtea-mpărătească / A ajuns într-un târziu / Ş-apăsă pe frunte casca, / Şterge păru-i auriu, / Intră-n curte. Sumedenii / De voinici, boieri, rudenii / Se-nchinau fetei bălane, / Precum oamenii la denii / Bat metănii la icoane. // Ea se uită tot în laturi, / Se închină şi suspină / Când cu zâmbet, când cu sfaturi, / Când cu-a ochilor lumină; / Cum prin şiruri ea colindă / Se uita într-o oglindă / Cu un aer curios, / Ce-i menită ca să prindă / Chipul celui mai frumos. // Din oglindă ea nu vede / Decât vecinic chipul ei, / Dar de-odată, nu mai crede, / Ce văzură ochii săi ? / În oglinda fermecată / Dintr-o negură s-arată, / Ca-ntr-un vis frumos în somn, / O figură minunată / Într-o mantie de Domn. // Ea mai face-odat-ocolul / Adunării…-‘I pare cum că / Într-un colţ ea vede solul / Frumuseţei, ce-şi aruncă / Ochii trişti, numai văpae. / – Nu ştiu cum o să vă pae, / Zise ea, zâmbind voios, / Roşă-n faţa ei bălaie, / Dar acela-i mai frumos. // Când cu degetul l-arată, / Toţi la el şi-ndreaptă ochii / Şi mulţi pinteni zurăiră / Şi foşniră multe rochii – / Şi din bolta de fereastră, / În armura lui albastră / El apare lin din unghi / Şi la fata cea măiastră / El îşi pleacă un genunchi. // – Nici nu ai de ce să stărui / Zise ea cu ochii-n vis, / Bucuros mâna ţi-o dărui, / Căci în suflet te-am închis. / Ş-a ei mână prea-frumoasă / Fină, dulce, ea şi-o lasă / Pe-a(l) lui creştet adorat – / El la gură-i o apasă / Ş-o sărută înfocat. // Iată vine şi-mpăratu-i / Ce zâmbea cu mutră hâtră, / El la mers cam legănatu-i / Şi pe capu-i poartă mitră, / Poart-un skiptru ş-alt nimică / Îi şi craiul cel de pică / Ş-aurit veşmântul său; / Cine-l vede stă să-i zică: / E Vlădica din Hârlău. // – Am avut un om al casei, / – Zise dânsul – un ciocoi, / A murit, şi anul azi-i, / S-a făcut din el moroi. / De-unde-mi aprindea ciubucul / Se apucă, bată-l cucul, / Ca să-mi strice-mpărăţia – / Şi nu pot ca să-l apucu-l, / Ori să stric fărmăcăria. // Fierul, aurul, tombacul, / Ardă-l focul să mi-l ardă, / L-a strâns tot şi, ştie dracul, / A făcut din codri, huci, poiene / Şi din alte buruiene / A făcut num-un copac. / Cin-se simte mai cu vene / Să le vie-ăstor de hac ? // Şi cu toţi se duc de-a valmă, / Văd, se miră, nici se-ncearcă, / Dar Miron ia barda-n palmă / Şi copaciul mi-l încarcă, / Pân-ce vede că se-nclină, / Scărţâind din rădăcină – / Ş-a cioplit din el ţăruş, / Pe-a moroiului ţărână / El adânc l-a-nfipt acuşi. // De-atunci farmecu-ncetează. / Codri cresc şi fierul iar e. / Împăratul cuvintează: / – Ăst voinic e cel mai tare. / Un bătrân răspunse: – Bine, / Spune-mi, tinere, pe cine / Fata are-acum în minte ? / – Ea gândeşte-acum la mine. / – Ha ! acesta-i mai cuminte! // Şi să cânte strana prinde: / – Este tare, este tare, / Şi cuminte, şi cuminte / Ş-arătos la arătare. / Scărpinându-se la ceafă, / Împăratul c-o garafă / A venit şi c-un singeap / Şi împlându-l, zice: Ia fă / De mi-l toarnă peste cap ! // Şi acu să-mi faci hatârul / Să-mi iei fata-n însoţire, / Ştiu că ai să fii catârul / Peste nazuri, fasolire, / Ba să poate să te-adoarne / Cu frumos proţap de coarne / Şi să-ţi puie şi urechi. / Cine poate s-o întoarne / Când aşa-i menit din vechi ? // Că, să vezi, şi-mpărăteasa… / De… atâta-ţi spun acuma, / Taci, da ochii-ţi ai de pază, / Că ce-i fata, ce-i şi muma ! / E şi-un alt metod, ţi-l sfătui, / Să taci molcom, să îngădui, / Fă-te că nici ştii… N-ai treabă, / Tu să-i faci frumos tabietu-i / Şi-ncolo să-ţi vezi de treabă. // Deci Miron o ia de mână / Ş-o arată pe la oaspeţi, / Cu-a ei ochi numai lumină, / Cu obrajii fragii proaspeţi. / Ş-au pornit frumoasă nunta / De sărea până şi ciunta / Şi ologii-şi făceau grabă / Iar moşneag juca Mărunta, / Curtenind pe lângă babă. // Dar deşi ferice încă, / Totuşi el în pieptul lui / O dorinţă are-adâncă, / Neştiută decât lui, / Dorul după ce-i mai mare / ‘N-astă lume trecătoare, / După ce-i desăvârşit, / Şi tot sufletul îl doare / După cum a fost menit. // Şi pe toţi el îi întreabă / Dacă ştiu cumva în lume / Astă tainică podoabă, / Ăst odor fără de nume. / Dar pe cine-ntreabă, tace, / Cui prin minte-i poate trece ? / Numai cântăreţul orb / Spune-n treacăt cum că asta / E Frumoasa-fără-Corp. // El i-a spus că-n vremi denante / Auzi duioasă veste, / Că-n castel de diamante / Cea mai mândră fată este; / Ochi de-albastru întuneric, / Ce lucesc adânc, chimeric, / Ca d-iubire două basme; / Dară corpul ei eteric / Nesimţit, ca de fantasme. // De vei merge în ajunul / Mult senin din anul nou, / Pe când cerul se deschide / La al lumilor ecou, / Atunci ea vine asemeni / Printre stâncele de cremeni, / Lângă lacul de smarald, / Ca să-şi scalde sânii gemeni / Unde zânele se scald ! // El plecă atunci în lume / Şi nevasta-n lacrimi lasă, / Cu un dor fără de nume / Uită ţară, rude, casă. / Cum trecu numai Crăciunul, / El pe cal a pus presunul / Şi s-a dus la lacu-n vrajă, / Unde aşteptând ajunul / De-anul nou el sta de strajă. // Şi din trestia plecată / El privea la apa lină, / Cu oglinda-i nemişcată / Strălucind sub luna plină. / Deşi ştii că apa-i moale / Totuşi placa-i de cristale / Parc-ar fi încremenit. / Ne-ncreţite, plane, pale, / Viorii au adormit. // Rădăcinile în pături / Sub pământ s-a-ntreţesut / Şi pornesc în mii de lături, / Flori frumoase la văzut. / Colo-n snopi, colo câte-una, / Colo-n fire se-mpreună / Îndoite într-un trunchi; / Ici o pajişte într-una / Iar dincolo un mănunchi. // Roşi şi vineţi, albi-s snopii / Cei de flori strălucitoare, / Picuraţi, îţi scutur stropii / Ce lucesc mărgăritare. / Pe cărarea-abia îmblată / Pintre iarba înfoiată, / Trece-un mândru chip de zână / Cu-arătare fermecată / Şi privire blândă, lină. // Şi pe ea o haină fină, / Ţesătură străvezie, / Ca o brumă diamantină, / Ce în creţuri se-mprăştie. / Se lipeşte sclipitoare / De duioasa-i arătare / Ce-n mişcările-i o tradă, / Se strevăd a ei picioare / Sâni şi umeri de zăpadă. // Inocentă-i e zâmbirea-i, / Îngerească, tristă, lină, / Diamante în privirea-i / Ş-au topit a lor lumină. / Peste-a apei dalbă placă / Ea acum zâmbind se pleacă, / S-uită-n fundu-i luminos / Şi în lună îşi disbracă / Al ei corp aşa frumos. // Luna parcă se roşeşte / De amor şi de mirare, / Numai lacul o priveşte, / Rămânând în nemişcare. / Este albă ca zăpada, / Iară păru-i stă să cadă / La călcâiu-i rotunzit, / Cine oare-ar fi s-o vadă, / Să nu moară de-ndrăgit ? // Dar deşi pe noaptea toată / peste lanuri luna tace, / Arătarea-i luminată / Nici o umbră ea nu face, / Cu-ntuneric nu încarcă; / Întinzând piciorul, parcă / Lacul cel de farmec prins, / Cu-a lui vârf întâi îl cearcă, / Pân-se lasă dinadins // Şi încet păşeşte-n apă / Ochiul ei s-aprinde, cere, / Iară buzele-i se crapă / De o stranie plăcere, / Totuşi valul nu se taie / Cercuind apa bălaie / Ci-o încunjură frumoasă / Ş-o îmbracă în văpaie, / În lucire scânteioasă. // Şi deşi în lac înoată, / El nu mişcă, nici se-ncreaţă, / Ca o floare-i aninată / De oglinda cea măreaţă. / El din trestii o priveşte, / Nici se mişcă… ‘Ncremeneşte / L-arătarea ei cea crudă. / Şi când lacul părăseşte / Pe-al ei corp ea tot nu-i udă. // Ea s-a dus. Dar el rămas-a / În adânc rănit de dânsa, / Uită lumea, uită casa, / Îmblă drumurile-ntinsă. / Ea îi pare că-i mai mare / ‘N-astă lume trecătoare, / Că-i ceva desăvârşit / Şi să vadă la picioare / Acest dar nepreţuit. // Toamna vine şi prin lunce / Frunza cade rânduri, rânduri, / Adâncit îmbla atunce / El în grijă şi pe gânduri; / El purta în gându-i nurii, / Ochii mari, zâmbirea gurei / Şi îmblând prin codrii mari, / El văzu Mama Pădurei / Rătăcind printre stejari. // El durerea lui ş-o spune / Şi că trebuie să moară / De n-a prinde-acea minune, / Acea tainică fecioară. / Ea – îi zise-atunci bătrâna – / Locuieşte ca o zână / În palat de diamante, / Mai frumoasă, mai senină / Dintre toate celelante. // Tu palatu-i vei ajunge / De vei merge, fără însă / Să gândeşti la alta-n lume / Cât la dânsa,-n veci la dânsa; / De-o ajungi fără de veste / Ea atunce astfel este / Ca şi când ar fi a ta; / Căci ea face tot ce peste / Dânsa ca să treacă-ai vrea. // El a mers, a mers într-una / Făr’ de drum, de-orice să-i pese, / Când pe vârfuri trece luna / El văzu prin lunci alese / Un palat lucind departe, / Ce luceşte parc-ar arde. / El intră pe scări de-oglindă / Şi prin salele deşarte / Pe covoarăle din tindă. // Şi-n lumina blândei lune / El văzu frumoasa fată, / Dulce, mândră, o minune, / De fereastră rezimată. / El la ea genunchii-şi pleacă: / Şi c-amorul meu să-ţi placă, / Părăsii părinţi şi ţară; / Ea tăcea… Privirea-i sacă, / Faţa rece, ca de ceară. // Ah, gândi el, cum nu-I bună, / Cum nu zici: Bine-ai venit ! / Atunci ea zâmbi în lună / Şi şopti: Bine-ai venit ! / Şi-n palat atunci s-aprinse / Mii lumini sclipind ca ninse, / Ea-l luă de braţ şi-l duse / Printre salele întinse / Şi la mândre mese puse. // Ei cinară-n mândre muzici / Cu de aur vase, linguri, / Beat de-amor el spune: nu zici / Scumpo, să ne lase singuri ? / Şi lumini se sting de sine, / A cântărilor suspine / Dispărură rânduri-rânduri, / Ei rămân cu dulce bine / Şi înşiră mândre gânduri… // Ah, iuobito, zise dânsul, / Cum nu simţi focul ce-l simt ? / Şi pe ea o-apucă plânsul / Parcă pieptu-i este strimt / De-a ei patimă-nfocată. / Ea plângea, râdea de-odată, / Cu-a ei buze dulci şi coapte / N-întuneric parcă-l cată, / Îmbătat de-amor şi noapte. // Ah, îi zice el cu dorul, / Lasă-ţi haina ta regală – / Gol în ochii-ţi văd amorul, / Ah, arată-mi-te goală. / Atunci ea roşind se pleacă / Şi sta piepţii să-şi disfacă / Şi din sponci desprinde haina / Şi în lună de desbracă, / Desvelind taină cu taină. // Ce frumoasă-i… Umed-albă, / Neted-dulce zugrăvit, / De pe sâni rotunzi o salbă / Ea în urmă a svârlit, / Şi se plimbă pe covoare / Moi cu micele-i picioare, / Păru-i curge la călcâie, / Iară luna zâmbitoare / Poleind-o, o mângâie. // La picioare-i el s-aruncă, / Lângă el să vie-o roagă, / Ea s-aşează dulce, pruncă, / Lângă el în mândră şagă, / Şi el braţele şi-ntinde, / Rumeneşte şi s-aprinde, / Pe când ochii lui o sorb, / Dar nimic în braţ nu prinde – / Căci frumoasa-i fără corp.// Ah, gândi el cu turbare, / Tremurând învăpăiet – / Dulce zână, cum nu are / Corp frumos, precum o văd ! / Asta n-o pot, ce să pipăi, / Numărul vieţii o pripă-i, / Trecător, de unde-un şopot / Şi fiinţa lor o clipă-i, / Eu eternă sunt şi n-o pot ! // El îşi scurge toată viaţa / Într-un chin, în nedormire, / Vecinic o avea în faţă / Blândă, dulce, în zâmbire, / Vecinic tinde a lui mână / Dup-imaginea-i divină, / Vrea s-o strângă, s-o omoare, / Dar deşi de nuri e plină, / Totuşi umbră-i ca din soare. // De dorinţa lui aprinsă / Ce-a rămas neîmplinită, / El un an trăi la dânsa / Cu viaţa-i mistuită; / Dar perind chiar din picioare, / Pierzând mintea care-l doare, / Dup-un an se-ntoarce iară / L-a lui casă râzătoare / Şi la dulcea-i nevestioară. // Dară vai ! cum îi părură / De urâte toate cele. / Nimic ochiul nu-i mai fură, / Nici simţirea lui în jele, / Toate-i par urâte, sure, / Într-un chip, într-o măsură, / Închircite şi de rând / Şi nimic nu-i de măsura / Celor ce avea în gând. // Trist, retras, rănit de moarte / S-ar fi-ntors l-acea frumseţă / Dar ştia ce crudă soarte / Are-eterna-i tinereţă. / Lângezind în gând şi-n fire, / În muri trişti de mânăstire / Ş-a închis chipu-i perit / Şi-adâncit în amintire / Şi-n amor – el a murit.» (apud, EOp, VI, 65 – 83; cf. ELuc, 115 ‒ 127).

ELuc = Mihai Eminescu, Luceafărul (ediţie, note, studiu introductiv, tabel cronologic, de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-8526-8-3), 2004.

EOp, VI = Mihai Eminescu, Opere, vol. VI – Literatura populară (introducere – poeme originale de inspiraţie folclorică – lirică populară – balade – dramatice – basme în proză – irmoase – paremilogie – note şi variante – anexe – exerciţii & moloz – caetul anonim – bibliografie – indices, cu 63 de reproduceri după manuscrise, ediţie critică îngrijită de Perpessicius), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

PTSanc, 1132, 1138, 1144 = Ion Pachia-Tatomirescu, Templul / Sanctuarul-Calendar al Soarelui-Tânăr / Războinic (Sol-Ares) şi Zalmoxianismul „Căluşului“…, în Renaşterea bănăţeană (Timişoara), nr. 1132, 13 noiembrie 1993, p. 8; nr. 1138, 20 noiembrie 1993, p. 8; şi nr. 1144, 27 noiembrie 1993, p. 8.

VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole