De la alegorie de nemurire cogaionică, la simbolul înfiorării cosmice din era hadronică

(*) Ion Pachia-Tatomirescu De la alegorie de nemurire cogaionică, la simbolul înfiorării cosmice din era hadronică (II) Întâmplător, sau nu, „pe segmentul temporal 1857 / 1858 ‒ 1861 /...
Viena

(*)

Ion Pachia-Tatomirescu

De la alegorie de nemurire cogaionică, la simbolul înfiorării cosmice din era hadronică

(II)

Întâmplător, sau nu, „pe segmentul temporal 1857 / 1858 ‒ 1861 / 1862“, benefic-sincronă este culegerea şi publicarea din folclorul Pelasgimii > Valahimii Daciei Nord-Dunăreano-Pontice (aria cogaionic-sarmisegetusană = Valea Râului Galbena / Valea Galbenă), în spiritul romantic-doctrinar al secolului, de către Richard Kunisch ‒ a două basme, Domniţa din Grădina de Aur / „Das Mädchen im goldenen Garten“ şi Zâna fără Corp(3) / „Die Jungfrau ohne Körper“ ‒ şi de către Petre Ispirescu ‒ a şase basme(4), între care şi cel ce poartă drept titlu o metaforă toponimico-mitico-desemnatoare a raiului conferit de Zalmoxianism eroilor Daciei (Împărăţia / Ţara de) Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, evident, eroi cu „ştiinţa de a se face nemuritori“ pe două căi: (I) în calitate de Sol al Poporului Pelasgo- > Valaho-Dac, al Daciei, la Dumnezeu („trimis tot în al cincilea an“), de unde se reîntorcea cu legile sacre pentru „un următor cincinal“ şi (II) în calitate de Războinic / Cavaler al Zalmoxianismului luptând cu duşmanii Daciei până la „ultima picătură de sânge“.
Şcolile Oralităţii Culte ale Zalmoxianismului din Dacia, apreciate şi de Aristotel (v. «Problemata», XIX, 28), cultivau o distinctă / unică serie de basme în care protagonistul ‒ Făt Frumos / Prinţ, Cavaler Zalmoxian ‒ „se şcolea / iniţia până la desăvârşire“, până la „cel mai înalt grad“ posibil, în tainele celor cinci elemente din fundamentele lumii, fiecare element fiind simbolizat de câte un împărat-culoare, „o veritabil-cogaionică Weltanschauung“: Aer / Alb-Împărat, Apă / Verde-mpărat, Foc / Roşu-mpărat, Lemn / Galben-Împărat, Pământ / Negru-mpărat, aşadar „însuşindu-şi ştiinţele / artele întru apoteozare“, „reuşind să cunoască măiestria“ în toate cele chintesenţiale de la curţile celor cinci „împăraţi cromatici“ (cf. DCEH, 111).
Nu-i basm promovat / propagat ‒ din orizontul anului 1600 î. H. încoace ‒ de Şcolile Oralităţii Culte ale Zalmoxianismului din Dacia, în multimilenar-profunda memorie a Poporului Pelasg > Valah, unde să nu se înrăzărească nucleul de învăţături din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului (cu panoul central din cele două sacre perechi, „primele patru conducătoare: 1 + 2 + 3 + 4 = 10 / decada de aur“, de reeditat prin orice acţiune a ens-ului uman ducând la triumful Binelui / Luminii asupra Răului / Întunericului), unde să nu se releve „peceţile“ cogaionic-etic-estetice, stilistice, ori aceleaşi „coordonate geografic-mitologice“, ca şi în deja „arhicunoscutele basme“, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Domniţa din Grădina de Aur, Zâna fără corp etc.
Şi în basmul pelasgo- > valaho-dac Domniţa din Grădina de Aur, Raiul Zalmoxianismului (de-i de aflat în sfera fiecărui element ‒ cf. DoCos, 257sqq.), sau spaţiul, „Ţara / Împărăţia“-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte – este desemnat prin topomitonimul Valea Galbenă (cu trimitere mitosofică la elementul Lemn-metal-aur / Galben-Împărat), „împărăţie aproape inaccesibilă (ne)muritorilor“, «despărţită prin munţi înalţi de toate celelate ţări» (ca Ardealul Sarmisegetusei Mari / Mici), cu «un palat cu totul şi cu totul de marmură, acoperit cu argint» („marmura“, „argintul“ semnalând misteric, iniţiatic, „apartenenţă selenară“, „puterea“ benefică a principiului energetic Femina, sau Yin-ul „tânăr“, mai exact, Sora Soarelui / Luna, din sacra pereche secundă a Tetradei Zalmoxianismului), cu «o grădină mare cu pomi de aur şi flori de pietre scumpe, roşii, verzi, albastre» (apartenenţă benefică urano-solară, în puterea principiului energetic Vir, Samos / „Soare-Moş“ – „Tată-Cer“, sau Yang-ul „bătrân“ – şi So-Ares, „Soare-Războinic“, Yang-ul „tânăr“), o grădină care are jur-împrejur «un zid mai înalt ca un turn şi cu totul de oţel»; „de strajă“ este aici balaurul, dihania «cu o pavăză de solzi tare ca oţelul şi nici o armă nu o putea răzbate» (CarDb, 14 / 20 / ELuc, 63 sqq.). În „centrul“ acestui rai al Zalmoxianismului, se află întotdeauna palatul cu prototipul de Fecioară de Împărat în oglindirea Sorei-Soarelui (fiinţa feminină de excepţie, menită ens-ului masculin de excepţie, după modelul perechii sacre secunde din tetrada monoteistă a Zalmoxianismului, So-Ares / Soare şi Lună, întruchipată în plan teluric de Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana), palat înălţat din metale şi din pietre nobile: aur, argint, diamant etc. Fecioara de Împărat este sortită zalmoxian Feciorului de Împărat ‒ „Făt-Frumos-ul“ ‒ şi re-editării ‒ „numai în teluric plan“ ‒ a celest-sacrei perechi secunde; însă de „pământeasca frumuseţe-Fecioară“ se îndrăgosteşte şi Făt-Frumos-Celestul / Hyper-eon-Zburătorul, „cel fără trup“, dar putându-se oricând întrupa ca terestru Făt-Frumos-Geniu (în Luceafărul, de M. Eminescu, corpul / trupul pentru acţiunea în planul teluric a Făt-Frumos-Celestului / Hyper-eon-Zburătorului este oferit / dat de Dumnezeu în trei ipostaze: prima ‒ ca Geniu-Filosof, secunda ‒ ca Geniu-Orfeic şi terţa ‒ ca Geniu-Războinic), evident, din sfera elementului Aer / Alb-Împărat (planul celest); în planul teluric, este admisă de Dumnezeu doar sacra pereche bărbat ‒ femeie cu corpuri / trupuri din elementul Lut / Pământ, pământesc-sacra pereche ideală, Făt-Frumos ‒ Ileana-Cosânzeana, reeditându-se / angajându-se (ca în balada pelasgă > valahă Pe-o Gură de Rai) întru nuntire / năşire de secund-sacră pereche, Soare ‒ Lună, din panoul central al Zalmoxianismului.
„Revers“ basmelor Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Domniţa din Grădina de Aur etc. (unde Făt-Frumos-Celestul / Hyperionul nu are trup / corp ca frumoasa fecioară de împărat) este Zâna fără corp, deoarece în narativ-spaţialitatea celestă de-aici, mai exact, în sfera elementului Aer (simbolizat de Alb-Împărat), în raiul zalmoxian de la Muntele / Palatul de Diamant, Hyper-Zâna / Hyper-Fecioara nu are corp / trup „de lut“ şi reeditarea sacrei perechi bărbat ‒ femeie se află în raport de incompatibilitate: «…tânărul o urmă în palatul ei măreţ, care era făcut dintr-un singur diamant; şi se aşeză lângă dânsa, la masa încărcată cu cele mai scumpe mâncăruri şi băuturi; dar cu toate că atinse de două ori cu mâna haina ei, el nu simţi nimic; şi-i era ca şi cum ai pipăi numai aerul […]; însă braţul lui, care căuta grumazul ei alb, atinse numai aerul; şi buza lui fierbinte nu simţi nimic; deşi vedea cum gura ei se lipeşte de a lui; şi patima lui creştea mai tare, căci vedea cum, îmbătată de dragoste, sta culcată lângă el, dar nu simţea vreun corp străin lângă al său […]; dar de câte ori încerca să-şi înnoade braţele în jurul ei, cuprindea mereu numai aer; Şi astfel rămase el un an întreg în Palatul de Diamant; de câte ori voia să plece, îl înlănţuia minunata frumuseţe a fecioarei ce nu se putea asemăna cu nimic; dar în tot timpul cât rămase la ea, fu mistuit de dorinţi neîndestulate; în cele din urmă, nu mai putu să rămână acolo; îşi aminti de tânăra lui nevastă în floarea vârstei, de strângerea ei de mână, de sărutarea, de îmbrăţişările ei, şi-l cuprinse dorul de soţia părăsită; cu hotărâre, îşi luă rămas bun de la Zâna-fără-Corp, părăsi Muntele de Diamant…» (s. n. ; v. infra / ELuc, 86 sq.).
Întotdeauna, palatul din Ţara / Împărăţia Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte este greu-accesibil chiar şi nemuritorilor cogaionici – ce sunt mai totdeauna „dotaţi“ şi pentru zbor –, deoarece misteriosul palat are jur-împrejur «o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate»; trecerea «prin pădure e peste poate» (IspZ, 10). „Intrarea“ / „ieşirea“ din Raiul Nemuritorilor Zalmoxianismului – adică Ţara / Împărăţia Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, sau Ţara / Împărăţia Văii Galbene, a Grădinii de Aur – se face prin Valea Plângerii («…nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii […]; deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa…» – IspZ, 12), topomitonim în sinonimie cu Valea Amintirii / Deznădejdii («…ajunse în o vale frumoasă, care atât de minunat semăna cu grădina părintească, încât i se părea că e din nou acasă; atunci îşi aminti de împăratul cel bătrân […]; …auzi cum frunzele copacilor grăiau între ele şi-şi povesteau că împăratul cel bătrân s-a bolnăvit de inimă rea şi e pe moarte…» – CarDb, 16 ; ELuc, 65).
Richard Kunisch, înainte de a porni în „diplomatica sa călătorie“ din 1857 ‒ 1858, pe ruta Berlin – Budapesta – Bucureşti – Istambul, fireşte, s-a documentat foarte bine şi asupra marelui Popor Pelasg > Valah dintre roţile dinţate îmbinate la Dunăre / Carpaţi ale celor trei imperii evmezice ‒ Habsburgic / Austriac, Ţarist / Rus şi Otoman / Turc ‒, apreciabil Popor Pelasg > Valah intrat în atenţia Europei Occidentale încă din epoca de avânt romantic-revoluţionar paşoptist. Neîndoielnic, dintre lucrările despre Pelasgime > Valahime / Principatele Valahilor, consultate de Richard Kunisch, n-a lipsit volumul de Légendes démocratiques du Nord / „Democratice legende ale Nordului“ (Paris, 1854 – «Istoria revoluţiei»), de Jules Michelet, unde, într-un „appendix“ – rezervat revoluţiei paşoptiste din Principatele Valahe de la Carpaţi şi Dunărea de Mijloc / Jos –, a aflat câte ceva şi despre urmaşii extraordinarului popor străvechi din Dacia şi despre capodoperele lui folcloric-baladeşti: Mihu Copilul / „Mihu le jeune“ şi Pe-o Gură de Rai („Mioriţa“) / „Le petite brebis“ (cf. MIstR, II, 381 – 392), capodopere grăind acestui distins diplomat german, purtător de spirit romantic al Nordului acelor anotimpuri, şi despre o fascinantă vatră de spiritualitate pelasgă / valahă. De aici se pare că a venit şi interesul kunisch-ian ‒ odată ajuns în Dacia-Bucurestes > Bucureşti ‒ „de a cunoaşte chiar de la faţa locului“, şi nu numai din informaţiile obţinute de la localnicii de prin porturile valah-dunărene, Orşova, Drobeta-Turnu Severin etc., ci şi de la intelectualii-gazde, ori de la intelectualii-ghizi angajaţi pentru diverse excursii întreprinse din capitala Bucureşti a anului 1857 / 1858, mai mult ca sigur, către capitala evmezică, Târgovişte, a Valahimii Carpato-dunăreano-pontice, sau către capitala antică a Daciei, Sarmisegetusa Mare (capitală dacică / daco-romano-politic-administrativă, azi, comuna Sarmizegetusa, din judeţul Hunedoara al României moderne) / Sarmisegetusa Mică (religioasa capitală a Zalmoxianismului, azi, Grădiştea de Munte / jud. Hunedoara-România) etc, prilej cu care a cules, tradus şi apoi a publicat, între altele, şi cele două foarte interesante basme valahe, Domniţa din Grădina de Aur / „Das Mädchen im goldenen Garten“ şi Zâna fără Corp / „Die Jungfrau ohne Körper“(5); data cunoaşterii de către Mihai Eminescu a celor două basme valahe tămăcite în germană este, cu cea mai mare certitudine, 18 decembrie 1872, dată a înmatriculării genialului poet valah la Universitatea din Berlin, când, cu siguranţă, a cercetat şi librăriile studenţimii, ocazie cu care intră şi în posesia ediţiei din 1869 a cărţii lui R. Kunisch, carte al cărei titlu, Bukarest und Stambul. Skizzen ans Ungarn, Rumunien und der Türkei (cf. KBuk-1 / CarDb), chiar de la primul cuvânt, nu putea trece neobservată (**).
__________________________________________________
Note (inclusiv cele de sub asterisc) şi bibliografie „siglată“ :

(*) Reprezentarea grafică a structurării poemului «Luceafărul», de M. Eminescu, într-o viziune estetic-romantic-paradoxistă din 25 mai 1972 a tânărului profesor Ion D. Pachia.

(**) Prima parte a eseului de mai sus poate fi consultată de Distinsul Receptor în cărţile / revistele:
(1) Mihai Eminescu, Luceafărul (ediţie, note, studiu introductiv, tabel cronologic, de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-8526-8-3), 2004, pp. 55 ‒ 159;
(2) Confluenţe literare („revistă online“, ISSN 2359-7593, directori-fondatori: Octavian Lupu / Bucureşti şi George Roca / Australia):
(I) anul al X-lea, ediţia nr. 3449, miercuri, 10 iunie, 2020 − cf. https://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1591783395.html ;
(II) anul al XI-lea, ediţia nr. 3678, luni, 25 ianuarie, 2021 (la ora 05:47′) ‒
cf. https://confluente.org/ion_pachia_tatomirescu_1611546582.html ;
(3) Aşii Români (Nürnberg / Germania, ISSN 2191-7272, director-fondator: Ionela van Rees Zota):
(I) numărul de sâmbătă, 16 ianuarie 2021 − cf. https://www.asiiromani.com/ion-pachia-tatomirescu-de-la-alegorie-de-nemuririre-cogaionica-la-simbolul-infiorarii-cosmice-din-era-hadronica/ ; etc.

(3) Mai jos „punem în vitrină“ pentru Distinsul Receptor şi întregul basm valah Zâna fără corp, cules de Richard Kunisch din Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, în intervalul 16 iulie 1857 − 30 aprilie 1858, şi publicat în 1861, „re-dat“ / „retâlmăcit“ în limba valahă, între anii 1872 ‒1874, în versuri, de Mihai Eminescu, şi în proză, cu ştiinţifice exigenţe, în 1926, de D. Caracostea, sub titlul «Frumoasa fără corp» ( CarDb, 33 ‒ 46) , reprodus şi de noi cu două-trei insignifiante modificări ‒ v. infra, nota (5) ‒ sub titlul Zâna fără corp, în volumul apărut în anul 2004 (ELuc, 79 ‒ 88):
«Nevasta unui cioban născuse un fecior şi bucuria părinţilor era mare, că se luaseră de zece ani şi acesta era cel dintâi copil dăruit lor de Dumnezeu. Şi pe când părinţii căutau cu bucurie la prunc, iată se deschide peretele şi două(6) zâne de toată frumuseţea păşesc în colibă. Ciobanul şi nevastă-sa priviră cu o cucernică teamă la fecioarele cele mândre; ştiau că sunt ursitoarele care se ivesc la naşterea fiecărui copil şi-l dăruiesc, după vrerea lor, cu podoabe trupeşti şi sufleteşti, hotărând dinainte norocul şi nefericirea.
Soţia păstorului prinse inimă şi grăi:
– Măiestrelor, noi suntem oameni sărmani şi norocul a fugit mereu departe de coliba noastră ! Dar vă vom da mulţămită toată viaţa, dacă v-aţi îndura să dăruiţi băiatului nostru tot binele de care noi n-am avut parte…
Ursitoarele zâmbiră şi una din ele grăi către băiat:
– Să fii tare ca leul, mândru ca primăvara şi deştept ca văzduhul care le ştie pe toate !
Şi cealaltă grăi:
– Toţi oamenii să te iubească, iar puterea şi bogăţia să fie partea ta !
Şi după ce grăiră acestea, se pregătiră să plece. Dar mama zise:
– Vai, preaslăvitelor, nu puteţi să dăruiţi mai mult băiatului meu, să se deosebească de toţi ceilalţi oameni ?
Şi ursitoarele tăcură o clipă, apoi una grăi către noul născut:
– Să doreşti totdeauna numai ce-i mai sus !
Şi cealaltă grăi:
– Să dobândeşti ceea ce doreşti !
După aceste vorbe, ele se făcură nevăzute iar inimile părinţilor se umplură de bucurie.
Şi băiatul crescu şi se făcu tare ca un leu, frumos ca primăvara şi deştept ca văzduhul atoateştiutor. Toţi care-l vedeau îl iubeau şi jinduiau fericirea părinţilor.
Mare crescut, se întâmplă ca, stând în uşa colibei, să vadă un om care cutreiera satul călare şi strigând neîncetat:
– Stăpânul, împăratul nostru, făgăduieşte mâna fetei lui şi jumătate din împărăţie celui ce-i mai voinic, mai deştept şi mai frumos decât toţi ceilalţi. Şi cel ce vrea să se ia la întrecere să poftească la palat !
Auzind acestea, flăcăul merse la părinţi şi le spuse:
– Lăsaţi-mă să mă duc la palat, să mă iau la întrecere cu toţi ceilalţi bărbaţi ai împărăţiei !
Şi părinţii îl binecuvântară şi-l lăsară să plece.
Şi când ajunse la împăratul, mulţi erau deja adunaţi acolo şi ospătaţi de trei zile cu mâncare şi băutură. În ziua a patra însă, se adunară cu toţii într-o poiană mare din faţa palatului şi peste puţin sosi şi împăratul cu toţi sfetnicii împărăţiei sale; şi apoi veni şi domniţa urmată de toate slujitoarele; şi erau atât de mândre, încât mulţi oameni şi-ar fi primejduit bucuros viaţa pentru ele; dar pe lângă stăpâna lor nici nu se vedeau, după cum ziua nu se văd stelele. Şi domniţa purta în mână o oglindă care avea darul să arate chipul celui ce era mai frumos dintre toţi. Şi, cum căta în ea şi păşea printre rândurile voinicilor, nu-şi vedea decât chipu-i în oglinda fermecată; dar, pe când ajunse în apropierea feciorului de cioban, chipu-i se şterse şi se ivi acela al flăcăului. Atunci se întoarse şi, cum îl zări, strigă:
– Acesta-i cel mai frumos !
Şi împăratul se sculă şi grăi:
– Aveam o pădure mare, care se întindea până la hotarul împărăţiei mele; şi aveam un munte în care era fier pentru toţi supuşii mei. Dar într-o noapte, un strigoi ce – pe când trăia, fusese sluga mea – făcu din toată pădurea un singur copac şi din tot fierul o singură secure; şi scaunul împărăţirii mele nu va mai sta drept până ce nu se va găsi un bărbat ce, cu acea secure, să doboare copacul acela…
Atunci, pe rând, se duseră să ridice securea, dar niciunul n-o putu clinti din loc. Însă, când veni şi rândul feciorului de cioban, el luă securea şi, cu o singură lovitură, trânti la pământ copacul uriaş. Iar după ce-l doborî, ciopli din el un par aşa de gros, încât doi oameni nu-l puteau cuprinde; şi era lung cât un catarg de corabie. Apoi, se duse cu acel par la locul unde era îngropat slujitorul ce bântuia în chip de strigoi şi-l înfipse atât de adânc, încât nu se mai vedea. Atunci împăratul strigă:
– Acesta-i cel mai voinic !
Şi păşi înainte sfetnicul cel mai bătrân al împăratului şi grăi:
– Cine poate spune la ce se gândeşte acum domniţa, fata stăpânului şi împăratului nostru ?
Şi tăceau cu toţii, căci nimeni nu cunoştea răspunsul; dar feciorul de cioban ieşi din rânduri, se înclină şi grăi:
– Domniţa se gândeşte acum la mine !
Pe dată ce fiica împăratului auzi aşa-ceva, înaintă şi grăi:
– Tu ai ghicit ! Şi, pentru că eşti cel mai voinic, cel mai mândru şi mai deştept, te iau de bărbat.
În aceeaşi zi, făcură nuntă; iar împăratul dărui ginerelui şi jumătate din împărăţia sa.
Astfel ajunse tânărul puternic şi bogat. Şi avea o soţie frumoasă şi drăgălaşă ca întâia zi de primăvară. Însă feciorului de cioban nu-i păsa nici de mărire, nici de bogăţie; iar frumuseţea nevestei lui nu-l putea încânta, căci el râvnea să aibă ce e mai strălucit pe lumea aceasta. Dar el nu ştia ce poate să fie mai strălucit, şi de aceea întreba pe toţi drumeţii ce treceau prin împărăţia lui despre ce este în lume mai strălucit; dacă vor fi auzit ei despre aşa-ceva în pribegiile lor…
Şi într-o zi veni un moşneag şi zise:
– Nimic pe lume nu este mai presus de Zâna-fără-Corp ce locuieşte în Palatul de Diamant… Cel ce vrea să o vadă însă trebuie să meargă în noaptea Anului Nou, lângă Lacul de Smarald, unde se scaldă ea la miezul nopţii…
Atunci tânărul se hotărî să meargă într-acolo, ca să dobândească pe Zâna-fără-Corp. Degeaba îl rugară părinţii, împăratul şi împărăterasa, să-şi lase gândul şi să rămână acasă, degeaba se tânguia tânăra lui soţie. Deşi corpuri gingaşe de femei sunt destule pe lume şi oricât i-ar fi fost înfăţişarea soţiei-împărătese de mândră şi de ademenitoare, tânărul împărat se simţea atras departe de nevasta-i, către Fecioara, către Zâna-fără-Corp, despre care-i povestise drumeţul. Aşteptă până veni toamna şi, când frunzele prinseră să cadă din copaci, porni la drum spre Lacul de Smarald. Şi umblă douăzeci de zile până ajunse acolo. Imediat îşi ridică o colibă pe malul lacului şi aşteptă noaptea de Anul Nou, când Fecioara-fără-Corp avea să vie să se scalde.
Şi-ntr-adevăr, era o noapte frumoasă cu lună; şi tânărul împărat sta lângă lac, ascuns printre copaci, aşteptând să zărească tot ce avea lumea mai măreţ. Noaptea era geroasă, dar el nici nu băgă de seamă. Deodată zări în depărtare o fecioară minunată, într-o haină de aur, care strălucea de diamante şi de mărgăritare. Şi, cu toate că luna lucea viu, totuşi el nu vedea nici urmă de umbră pe zăpada albă; iar fecioara trecea prin arbori, fără ca el să poată pricepe cum se făcea asta… Şi, când ajunse la malul apei, ea îşi lepădă hainele… Şi feciorul de cioban privi răpit minunata arătare. Era mai albă ca zăpada şi mai frumoasă ca orice făptură pământească. Ea coborî apoi în apa lacului care nici în cea mai grea iarnă nu putea să îngheţe, pentru că era o apă fermecată. Însă faţa apei rămase liniştită şi nemişcată, cu toate că feciorul de cioban vedea bine cum fecioara minunată înota. El nu-şi lua ochii de la ea, şi nici nu se mişca de frică să nu-l descopere şi să fugă. Ea însă stătu un ceas în apă, apoi ieşi fără să se fi udat, îşi îmbrăcă rochia şi mantia şi plecă aşa cum venise.
Feciorul de cioban, după ce văzu minunata fată, simţi că nu mai poate trăi fără dânsa. Dar degeaba se socotea el, în fel şi chip, cum ar putea s-o dobândească. Gândea zi şi noapte, fără să afle o cale. Iar dragostea pentru Frumoasa-fără-Corp îl mistuia tot mai mult şi chiar se gândea să moară. Atunci se întâmplă ca o bătrână miloasă pe acel drum să treacă şi să-l întrebe de ce vrea să moară; şi-i spune cauza că nu poate ajunge la Fecioara-fără-Corp, în Muntele de Diamant; dar bătrâna era chiar Muma Pădurii ce mai şi ajută oamenilor ca el, când sunt la strâmtoare. Şi ea grăi astfel către flăcău:
– La Muntele de Diamant poţi ajunge uşor. Ia-o pe calea pe care a luat-o Frumoasa-fără-Corp, mergi tot înainte, fără să te gândeşti la drum, ci numai la dânsa… Şi astfel vei ajunge la ea… Cuceri-o-vei uşor, căci e nevoită să facă totdeauna ceea ce vrea cel cu inimă plină de dragoste pentru dânsa…!
Şi tânărul se bucură şi mulţumi, şi o luă la drum, fără întârziere; şi nu se gândi la nimic decât la Zâna-fără-Corp; astfel, nu vedea nici drumul pe care mergea; şi nici nu ştia dacă-i zi sau noapte. Şi ajunse la Muntele de Diamant, fără să bage de seamă înainte de a se trezi cu el în faţă. Şi ea, când îl zări, vru să fugă; el însă se mâhni şi gândi: „Ah, de ar rămânea aici !“ Atunci ea se opri şi aşteptă liniştită apropierea lui. Iar el grăi:
– Mi-am părăsit împărăţia, am părăsit comori nepreţuite…; şi nevastă-mea varsă lacrimi dimineaţa şi seara; şi varsă lacrimi noaptea în vis, căci mă visează… Eu însă nu mă gândesc nici la împărăţie, nici la comori, nici la părinţi, nici la nevastă, căci inima mea e plină de dragoste pentru tine !
Însă fecioara cea frumosă tăcea şi ochiul ei privea rece către străin. Şi feciorul ciobanului se întristă şi gândi: „Ah, de ce nu-mi urează prietenos: Bun venit ! ?“ Atunci fecioara îi spuse, zâmbind:
– Fii binevenit la mine şi primeşte mulţumiri pentru dragostea ta cea credincioasă…! Acuma însă urmează-mă în palatul meu, ca să te pot cinsti ca pe un oaspe iubit…
Şi tânărul o urmă în palatul ei măreţ, care era făcut dintr-un singur diamant. Şi se aşeză lângă dânsa, la masa încărcată cu cele mai scumpe mâncăruri şi băuturi. Dar cu toate că atinse de două ori cu mâna haina ei, el nu simţi nimic; şi-i era ca şi cum ai pipăi numai aerul.
Şi bău el şi mâncă. Şi era răpit de frumuseţea minunatei fecioare. Ea însă vorbea prietenos cu el şi-l servea ca pe un oaspe binevenit. Şi cu cât o privea mai mult, cu atât dragostea lui se aprindea mai înflăcărată; ea însă îl privea liniştită, ca mai înainte. El se gândi mâhnit: „Ce-mi foloseşte mie că am ajuns la Muntele de Diamant şi că stau lângă cea mai răpitoare fecioară din lume, dacă ea nu împărtăşeşte dragostea mea… ?! Ah, de-ar fi a mea !“ Atunci ochii fecioarei se aprinseră de patimă iar pieptul ei săltă atât de furtunos încât plesni haina cea strâmtă de pe ea. Şi îmbrăţişă pe tânăr, şi-l strânse lângă ea, şi apăsă buzele ei pe gura lui, şi se lăsă împreună cu el în culcuş. Iar feciorul ciobanului se aprinse mai tare, când văzu minunata fecioară stând lângă el, în toată frumuseţea ei; şi-şi încolăci braţele pe gâtul ei, şi-şi apăsă gura pe buzele ei roşii. Însă braţul lui, care căuta grumazul ei alb, atinse numai aerul; şi buza lui fierbinte nu simţi nimic; deşi vedea cum gura ei se lipeşte de a lui. Şi patima lui creştea mai tare, căci vedea cum, îmbătată de dragoste, sta culcată lângă el, dar nu simţea vreun corp străin lângă al său. Atunci îşi aminti de sfatul Mumei Păduri şi cugetă: „Ah, de-ar avea şi ea un corp ca şi celelalte femei !“ Ea însă se întristă şi grăi:
– Doreşte tot ce voieşti ! Această singură dorinţă nu ţi-o pot îndeplini niciodată ! Priveşte ! Eu sunt ceea ce poate fi mai măreţ pe această lume; nici o femeie de pe pământ nu-mi poate sta alături; sunt veşnic tânără, veşnic frumoasă; dragostea mea nu cunoaşte nici oboseală, nici sfârşit; însă corp eu nu am…!
Şi tânărul privi minunata frumuseţe a fetei. Şi un dor aprins îl cuprinse. Dar de câte ori încerca să-şi înnoade braţele în jurul ei, cuprindea mereu numai aer.
Şi astfel rămase el un an întreg în Palatul de Diamant. De câte ori voia să plece, îl înlănţuia minunata frumuseţe a fecioarei ce nu se putea asemăna cu nimic. Dar în tot timpul cât rămase la ea, fu mistuit de dorinţi neîndestulate. În cele din urmă, nu mai putu să rămână acolo. Îşi aminti de tânăra lui nevastă în floarea vârstei, de strângerea ei de mână, de sărutarea, de îmbrăţişările ei, şi-l cuprinse dorul de soţia părăsită. Cu hotărâre, îşi luă rămas bun de la Zâna-fără-Corp, părăsi Muntele de Diamant şi călători fără răgaz, până ajunse la împărăţia socrului său. Aici fu primit de ai lui cu bucurie şi se făcu mare sărbătoare. Şi nevasta lui îl copleşea cu desmierdări, cu încântări. Dar peste câteva zile deveni tăcut şi trist. El privi în jurul său, dar toate i se părură sarbede, pe lângă măreţia părăsitului Palat de Diamant. Privea la nevasta lui, dar oricât de caldă era strângerea ei de mână, oricât de dulce sărutarea ei, oricât de fierbinte îmbrăţişarea, domniţa i se părea urâtă celui ce privise minunata frumuseţe a Zânei-fără-Corp. Tot mai tăcut se făcu, tot mai trist. Iar ceea ce avea nu-l mişca. Dar nici să se întoarcă nu mai vrea, căci se gândea la dorinţele-i neîndestulate, pe care le simţise lângă minunata fecioară. Şi de multe ori ar fi dorit: ori ca nevasta lui să fie atât de frumoasă ca stăpâna Palatului de Diamant, sau ca a mai frumoasă din lume să aibă un corp ca aleasa-i împărătiţă. Însă aceasta era dorinţă zadarnică. Şi astfel trăi el, tăcut şi nemângâiat, până la moarte.» (cf. KBuk-2, sub titlul Fecioara fără trup, pp. 172 ‒ 177).

(4) La îndemnul romancierului Nicolae Filimon, în anul 1862, Petre Ispirescu (Bucurestes > Bucureşti-Dacia, 13 ianuarie 1830 ‒ 1887, noiembrie, 21, Bucureşti) publică în tipografia / editura bucureşteanului periodic Ţăranul Român (1861 ‒ 1863), şase basme culese din folclorul Pelasgimii > Valahimii: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Prâslea cel Voinic şi merele de aur, Greuceanu, Balaurul cel cu şapte capete, Fata de împărat şi pescarul şi Fiul vânătorului, republicate peste un deceniu în volumul Legendele şi basmele Românilor. Ghicitori şi Proverburi (Bucureşti, 1872).

(5) Textele celor două basme valahe din Bukarest und Stambul. Skizzen ans Ungarn, Rumunien und der Türkei, de Richard Kunisch, reproduse de noi în subsolul acestui eseu, au în fundamente şi translarea din germană în valahă, făcută sub sporitele exigenţe ale lui D. Caracostea, în lucrarea din 1926, Două basme necunoscute din izvoarele lui Eminescu (cf. CarDb, pp. 11 – 30), noi permiţându-ne, în afară de ortografia actualizată, numai câteva „intervenţii“ pe care le considerăm absolut necesare: domniţă… (binevenit e şi termenul fecioară, zână), în loc de fată / Mädchen (= „fetiţă“ / „prietenă“ / „amantă“ etc.); Zburător (ce se putea duce în „centrul potenţial al universurilor“, „la Scaunul lui Dumnezeu“), nicidecum zmeu, pentru că termenul / mitonimul valah a fost şi rămâne „intraductibil“ nu numai în faţa lui R. Kunisch şi a „călăuzelor“ sale din secolul al XIX-lea, ci şi în faţa celor din următorul / următoarele.

(6) …două zâne = cele două Ursitori ivite dinspre cele două sacre perechi (Perechea Primordială: Dumnezeu-Samoş / Soare-Moş, „Tatăl-Cer-Senin“ ‒ Dacia / Dochia, „Muma-Pământ“) din panoul central monoteist-tetradic al Zalmoxianismului; cele trei Ursitori din folclorul Valahimii contemporane s-au impus dinspre triada (Sfânta Treime) din panoul central al Creştinismului; reamintim Distinsului Receptor că în Dacia Dunăreano-Pontică şi de la Dunărea de Mijloc / Jos (care era monotheist-tetradică încă din orizontul anului 1600 î. H.), Creştinismul a început să se înrădăcineze pe ogoarele Zalmoxianismului chiar de la Sfânt-capadochianul Apostol Andrei (6 î. H. ‒ 30 noiembrie 47 d. H.; cf. CDCD, 69 sqq.; PTIr, I, 56 ‒ 59; PTAct, 1).

CDCD = Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească (traducere / adaptare din limba latină de prof. univ. dr. Decebal Bucurescu; postfaţă: Zalmoxianism şi Creştinism în Dacoromânia, Patria sfântului Ioan Cassian de Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-7-8), 1999.

CarDb = D. Caracostea, Două basme necunoscute din izvoarele lui Eminescu, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1926.

DoCos = Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), Cosmografie, ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi traducere din limba latină în limba pelasgă > valahă (dacoromână), de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara-România, Editura Waldpress (ISBN 978-606-614-239-7), 2019 (pagini format B-5: 708).

ELuc = Mihai Eminescu, Luceafărul (ediţie, note, studiu introductiv, tabel cronologic, de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-8526-8-3), 2004.

IspZ = Petre Ispirescu, Zâna Zânelor (cu o Prefaţă de Corneliu Bărbulescu), Bucureşti, Editura pentru Literatură (Biblioteca pentru Toţi), 1966.

KBuk-1 = Richard Kunisch, Bukarest und Stambul. Skizzen ans Ungarn, Rumunien und der Türkei, Berlin, Nicolaische Verlagsbuchhandlung, 1861 (ediţia a II-a, în 1865; ediţia a III-a, în 1869).

KBuk-2 = Richard Kunisch, Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia (traducere din limba germană, prefaţă şi note, de Viorica Nişcov), ediţia a doua, revăzută, Bucureşti, Editura Humanitas (ISBN 978-973-50-4606-4), 2014.

MIstR, I, II = Jules Michelet, Istoria revoluţiei, I, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.

PTAct, 1 = Ion Pachia-Tatomirescu, Actul misionar-martiric al Sfântului Apostol Andrei şi Pelasgimea > Valahimea Daciei, în revista online, Aşii Români (Nürnberg / Germania, ISSN 2191-7272, director-fondator: Ionela van Rees Zota), numărul de luni, 30 noiembrie 2020 − cf.
https://www.asiiromani.com/ion-pachia-tatomirescu-actul-misionar-martiric-al-sfantului-apostol-andrei-si-pelasgimea-valahimea-daciei/.

PTIr, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1), 2001.

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole

  • Poezii de Alexandru Cristian

    Necredința noastră Am oprit gândul, am uitat sufletul Puterea s-a dus din noi Lupta am pierdut-o, răul L-am instala! cu ochii goi Citim poezii, articole și romane Iar plini...
  • CÂNTEC DE PRIETEN

    Remember Eugen Budău Boier Evghenie, venit înspre mine prin moldavele vaduri ale „Bacăului literar”, Sunt aproape fericit… Mai ales astăzi, când strănutul de-o clipă al gloriei se confundă, inevitabil,...
  • O manifestare de suflet dedicată Zilei Limbii Române

    Pe 31 august se aniversează Ziua Limbii Române, o manifestare de suflet care se derulează în România şi Republica Moldova. Duminică, 22 august 2021, în perspectiva evenimentului prezentat anterior,...
  • Tabăra de creație literară Petre Stoica

    COMUNICAT Vrem să aflăm dacă Jimbolia mai poate provoca inspirația scriitoricească așa că dăm startul înscrierilor la „Tabăra de creație literară Petre Stoica”! Alături de Universitatea de Vest din...